Constantin – Iulian Bocai

Constantin: un portret, de Iulian Bocai
Ed. Polirom, 2019, 194 pag. | România

Tânărul scriitor Iulian Bocai pare să fie pe val, am tot auzit păreri bune (unele foarte entuziaste) despre romanul său de debut, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, și evident că aprecierile astea mi-au stârnit curiozitatea. M-am hotărât să încep cu al doilea roman, Constantin, fiindcă 1) acesta este numele tatălui meu și 2) Radu i-a dat o notă mai bună decât lui Priță. Fast forward la concluziile finale: deocamdată nu mă alătur corului de cititori entuziaști, însă cartea a avut multe aspecte care mi-au plăcut și cu siguranță o să-l caut și pe Priță.

Ce am remarcat de la primele pagini au fost frazele lungi, încărcate de metafore și comparații care imprimă narațiunii o tușă poetică și cultă. Sunt destul de năzuroasă în privința figurilor de stil elaborate, iar cele care se străduiesc să fie cât mai originale au în cazul meu efectul contrar, căci mi se par artificiale. Din fericire, Iulian Bocai nu saturează cartea cu metafore, ci lasă intervale de respiro, unde scriitura curge simplu și natural – iar omul chiar are mână bună, se simte în fragmentele atent construite, care au fluiditate, sonoritate, ritm. În plus, ne confruntă uneori cu o imagine incomodă a realității, pe care unii dintre noi ar prefera să n-o cunoască niciodată.

La câte femei am văzut atunci scurmându-se în nas, sau băgându-și degetele în urechi, ori sumețindu-și poalele rochiilor ca să se scarpine sus, pe carnea pulpelor, cu unghiile, hârș, hârș, ori așezându-se cu cururi mari și calde pe banchete și punând picior peste picior, ca să poată ajunge mai ușor la ciorapi, să și-i dea jos și să-și treacă, nu știu de ce, arătătoarele printre despărțiturile degetelor de la picioare (...), drumurile cu trenul din primii ani m-au lecuit pentru totdeauna de respectul reflexiv al românilor pentru precupețe. Veneam dintr-o lume în care văzusem toată copilăria femei bătrâne, pe câmpuri, pișându-se din picioare la marginea loturilor de pământ, fără să-și dea jos fustele, de rușinea bărbaților, sau adunând balegă cu mâinile goale în găleți, pe care o înmuiau mai apoi în apă și o foloseau să-și zidească spărturile din case, și mă mirau puține lucruri, dar femeile astea guralive, răstite, supraponderale din tren, care păreau triste doar în tăcere, împingeau limitele a ceea ce înțelegeam că înseamnă viața adevărată. (p.29)

Nu este însă o narațiune armonioasă și omogenă, căci am dat și peste pasaje mai stângace, unde mi-a sărit în ochi sau în auz câte o neconcordanță de stil sau de conținut. (Voi da câteva exemple la final, sub spoiler.) Tot la capitolul «puncte slabe» trec și acele observații de viață relativ banale, care nu mi-au spus nimic nou și n-au ridicat în vreun fel valoarea poveștii. În schimb, mi-au plăcut introspecțiile care pornesc de la chestiuni personale, fără a se erija în păreri universale despre lume – acestea au avut un aer de sinceritate și naturalețe care mi-a mers la inimă.

4

Furnicile – Bernard Werber

„Furnicile”, de Bernard Werber
Ed. Nemira, 2015, 284 pag., traducere de Nicolae Constantinescu
Original: „Les Fourmis”, 1991 | Franța (sursa foto)

Știți acea întrebare frecventă din interviuri, legată de cărțile esențiale? Dacă anul trecut pe vremea asta descopeream detaliile arhitecturale și o lume întreagă, neobservată până atunci, devenea posibilă pentru explorare, același lucru mi s-a întâmplat acum cu „Furnicile” lui Bernard Werber: am început dintr-odată să „văd” insectele. Bineînțeles, le vedeam și înainte – e imposibil să ignori un fluture în culori minunate sau o viespe care îți atacă musacaua la o tavernă din Grecia –, însă nu le dădeam prea multă atenție și nici nu mă întrebam, de pildă, care este diferența dintre furnici și termite. Sau cum se numesc insectele pe care le zăresc în mod frecvent, care-i viața lor, cu ce superputeri sunt dotate și alte curiozități de genul acesta. (Cum ar fi multipedul Scutigera coleoptrata, cu care împărțim locuința – nu mi-e prea simpatic, dar îl las în pace și el pe noi.)

Când scriu rândurile astea, am trecut abia de jumătatea volumului și nu știu ce mă așteaptă mai departe – n-ar fi exclus ca până la final să-mi scadă entuziasmul*. Însă acest aspect contează mai puțin, fiindcă schimbarea s-a produs deja: Bernard Werber a deschis ușa spre o lume fascinantă, aflată chiar sub nasul meu, pe care eu o ignorasem până acum. Asemenea unui ghid pasionat și doldora de informații, mi-a oferit un tur uimitor prin universul nevăzut al insectelor, iar după toată experiența asta n-am cum să mai revin la indiferența dinainte. Și iată cum „Furnicile” și-a făcut loc pe lista cărților esențiale – cele care au operat modificări în felul meu de a percepe lumea. În plus, mi-a reamintit câteva întâmplări cu insecte, pe care le voi povesti la final.

15