Constantin – Iulian Bocai

Constantin: un portret, de Iulian Bocai
Ed. Polirom, 2019, 194 pag. | România

Tânărul scriitor Iulian Bocai pare să fie pe val, am tot auzit păreri bune (unele foarte entuziaste) despre romanul său de debut, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, și evident că aprecierile astea mi-au stârnit curiozitatea. M-am hotărât să încep cu al doilea roman, Constantin, fiindcă 1) acesta este numele tatălui meu și 2) Radu i-a dat o notă mai bună decât lui Priță. Fast forward la concluziile finale: deocamdată nu mă alătur corului de cititori entuziaști, însă cartea a avut multe aspecte care mi-au plăcut și cu siguranță o să-l caut și pe Priță.

Ce am remarcat de la primele pagini au fost frazele lungi, încărcate de metafore și comparații care imprimă narațiunii o tușă poetică și cultă. Sunt destul de năzuroasă în privința figurilor de stil elaborate, iar cele care se străduiesc să fie cât mai originale au în cazul meu efectul contrar, căci mi se par artificiale. Din fericire, Iulian Bocai nu saturează cartea cu metafore, ci lasă intervale de respiro, unde scriitura curge simplu și natural – iar omul chiar are mână bună, se simte în fragmentele atent construite, care au fluiditate, sonoritate, ritm. În plus, ne confruntă uneori cu o imagine incomodă a realității, pe care unii dintre noi ar prefera să n-o cunoască niciodată.

La câte femei am văzut atunci scurmându-se în nas, sau băgându-și degetele în urechi, ori sumețindu-și poalele rochiilor ca să se scarpine sus, pe carnea pulpelor, cu unghiile, hârș, hârș, ori așezându-se cu cururi mari și calde pe banchete și punând picior peste picior, ca să poată ajunge mai ușor la ciorapi, să și-i dea jos și să-și treacă, nu știu de ce, arătătoarele printre despărțiturile degetelor de la picioare (...), drumurile cu trenul din primii ani m-au lecuit pentru totdeauna de respectul reflexiv al românilor pentru precupețe. Veneam dintr-o lume în care văzusem toată copilăria femei bătrâne, pe câmpuri, pișându-se din picioare la marginea loturilor de pământ, fără să-și dea jos fustele, de rușinea bărbaților, sau adunând balegă cu mâinile goale în găleți, pe care o înmuiau mai apoi în apă și o foloseau să-și zidească spărturile din case, și mă mirau puține lucruri, dar femeile astea guralive, răstite, supraponderale din tren, care păreau triste doar în tăcere, împingeau limitele a ceea ce înțelegeam că înseamnă viața adevărată. (p.29)

Nu este însă o narațiune armonioasă și omogenă, căci am dat și peste pasaje mai stângace, unde mi-a sărit în ochi sau în auz câte o neconcordanță de stil sau de conținut. (Voi da câteva exemple la final, sub spoiler.) Tot la capitolul «puncte slabe» trec și acele observații de viață relativ banale, care nu mi-au spus nimic nou și n-au ridicat în vreun fel valoarea poveștii. În schimb, mi-au plăcut introspecțiile care pornesc de la chestiuni personale, fără a se erija în păreri universale despre lume – acestea au avut un aer de sinceritate și naturalețe care mi-a mers la inimă.

Povestea lasă impresia că ar fi una autobiografică sau, cel puțin, bazată pe întâmplări reale; nu știu mai nimic despre viața lui Iulian Bocai, dar am senzația că a inclus o bună parte din experiențele și frământările lui în acest roman. Introspecțiile naratorului lasă un gust puternic de intimitate, iar dacă mă înșel și nu Iulian este cel „ascuns” în interiorul acestei cărți, atunci felicitările mele, autorul a reușit să creeze un personaj autentic și credibil.

Naratorul este Mihai, un tânăr venit la București ca student la limbi clasice – o alegere idealistă pe care ulterior o regretă, dar care își pune amprenta doctă asupra textului prin expresii în latină presărate ici-colo, alături de nume de poeți și dramaturgi din antichitate. După o experiență nu tocmai plăcută cu primul bucureștean la care locuiește în gazdă, Mihai găsește o cameră surprinzător de ieftină în casa unui bătrân pe nume Constantin, și nu oriunde, ci chiar în centru, lângă Dealul Patriarhiei. Aici e martorul unei procesiuni de chiriași care vin și pleacă, figuri mai mult sau mai puțin interesante care fac amor și scandal, impun reguli sau trăiesc discret, polarizează curiozitatea sau aversiunea celorlalți locatari – o maree compusă din crâmpeie de viață disparate, în mijlocul cărora rămâne neclintit Constantin, cu singurătatea, bizareria și locvacitatea sa, cu decrepitudinea, miasma și perpetua lui întrebare: „Cine e?”.

Aruncat de propria sărăcie pe această insulă urbană de o indigență barocă (pentru a folosi unul din cuvintele noi aflate din carte), naratorul își trăiește maturitatea incipientă într-o stare de incertitudine, tristețe și neastâmpăr. Vizitat de melancolii și dispoziții contradictorii, Mihai își poartă propria singurătate, de om fără familie și prieteni (căci mama lui este departe, în Italia, unde muncește pentru a-l întreține la studii), se refugiază în lectură, în studiu și în convingerea că este poet, iar când angoasa devine insuportabilă, iese la plimbări prin oraș, deși orașul rămâne întotdeauna la periferie, schițat în tușe imprecise, fără ca prea mult din atmosfera lui să pătrundă în poveste.

Când îmi dădea prin minte să ies din casă, reușeam să-mi ies și din cap pentru o vreme, dar fără folos, fiindcă agitația venea dinăuntrul meu și de îndată ce lumea de-afară se liniștea îmi aduceam aminte de mine așa cum îți aduci aminte că ai de îndeplinit o datorie neplăcută, de care pentru câteva ore ai uitat. (...) Faptul că începusem deja să mă cred artist mă făcea să văd în toate aceste apatii și anxietăți, descurajări și depresii lucruri normale și să cred că trebuie să trec prin ele ca să ajung cine visam să fiu. (p.107, p.51)

Casa, chiriașii, figura lui Constantin și introspecțiile naratorului au fost îndeajuns de interesante pentru nu simți nevoia de mai mult, adică de o narațiune mai alertă sau mai plină de întâmplări. Două aspecte m-au atras imediat la romanul lui Iulian Bocai: viața de student sărac nevoit să stea în gazdă, al cărei gust amar îl cunosc prea bine din primii mei ani de facultate la București, și casa lui Constantin, insalubră și mizeră, asemenea unui organism viu în stare de descompunere, cu mirosul distinct de mucegai, de lemn dulce și stătut al caselor vechi, care-ți intră în creier și-n haine. 

Casa modestă, ascunsă între vile neoromânești îngrijite, nu emană acel farmec vetust al spațiilor odinioară fastuoase, ci atracția oarecum morbidă exercitată de o sărăcie viciată, nelipsită de elemente grotești sau de-a dreptul scabroase: instalații înfundate, efluvii pestilențiale, pereți îmbâcsiți de mizerie – o dimensiune olfactivă și vizuală care-ți provoacă repulsie, dar este în același timp o componentă esențială a poveștii, căci adaugă acea doză necesară de realism tranșant, dur, necosmetizat.

Eram convins că n-o s-o iau încă de când a ieșit pe ușă. Când am auzit atunci vântul de iarnă zdruncinând ferestrele din capătul camerei, m-am gândit că toată șandramaua era atât de firavă, încât trebuia să fi existat pe undeva un cui sau o sârmă ori un colț de cărămidă de care ar fi depins întregul ei echilibru și pe care Constantin îl păzea ca pe obiectul acela greu de găsit, acul, andreaua sau firul de păr, în care, ca zmeii din basme, ascunsese puterea și sufletul casei. (p.39)

La primul drum în oraș, când încă nu terminasem lectura, am fost într-o plimbare pe strada Ienăchiță Văcărescu, unde am încercat să găsesc casa lui Constantin. Am reperat imediat Oficiul Monumentelor Istorice, însă nu am observat niciun intrând care să ducă la un șir de scări și la o casă pătrățoasă cu două niveluri, deși e foarte probabil ca peisajul să se fi schimbat între timp, la mai bine de șaisprezece ani de la cele povestite în carte. Am urcat, în schimb, treptele măcinate de beton care m-au scos pe Dealul Mitropoliei, unde am nimerit în mijlocul unei slujbe difuzate la boxe, exact ca în romanul lui Iulian Bocai. M-am așezat pe o bordură, la umbră, și m-am gândit la Constantin, care ura popii, înjura cu sete, se certa la telefon cu fiul care nu-l vizita niciodată și dialoga prin pereți cu străinii pe care-i primea în casă pe sume derizorii, tolerându-le răutatea și disprețul în schimbul unor vorbe fugare și a unor pași ce alungau tăcerea din încăperile sumbre și austere.

*Cuvinte noi: indigență (sărăcie, lipsă) ⧫ sfoiag (mucegai) ⧫ dreavă (vergea)

*Cred că la final e vorba de Paul Gauguin.

[spoiler]

➤ Naratorul ne spune despre Constantin că a fost înrăit de beteșugul lui și de singurătate (p.52), însă bătrânul nu lasă deloc impresia unui om rău și acru, dimpotrivă. Mai târziu răsare de nicăieri informația că e bețiv (p.69), deși nimic din ce aflasem anterior nu sugera asta. Iar posibilitatea ca el să fie nebun e prezentată ba ca o ipoteză, ba ca o certitudine, nu în ordinea firească a înțelegerii acestui aspect de către naratorul cărții. Sunt detalii care m-au derutat și m-au scos afară din poveste, bașca faptul că naratorul are meteahna de a pune etichete, fără a lăsa loc de prea multe subtilități și fără a-i da mână liberă cititorului să înțeleagă singur unele aspecte și să-și formeze propria impresie, din context.

(Doar un aspect m-a pus pe gânduri: faptul că bătrânul nu-l plătește pe Mihai pentru serviciile lui, așa cum face cu vecinul de la parter, deși știe că tânărul e sărac; prefer să cred că e un semn al afecțiunii sincere care îi leagă și care nu poate fi cumpărată, dar poate fi și semnul unei atitudini calculate, căci Mihai ar fi plecat de acolo mai devreme sau mai târziu.)

➤ Câteva exemple de construcții stângace sau dubitabile, din punctul meu de vedere:

- „respirația astmatică de viezure pe moarte”

- „o nevoie aproape animalică a bătrânului de a sta de vorbă”

- „lumina diluată a peroanelor, sub care te simțeai ca sub o hipnoză rece” 

- „Era chel, mergea în cârje și mijea ochii când mă privea, semn că nu vedea bine. Eu îl vedeam însă în toată splendoarea și mi s-au pornit alarmele în cap”

- „Există în viața oricui poate un moment în care-și dă seama că ideile pe care și le-a făcut despre sine până la o anumită vârstă nu doar că nu țin de foame și nu ajută, dar dăunează teribil vieții lui”

- „încă n-am învățat să ne iubim egalii fără să ne simțim amenințați” 

- „Cuplurile, în general, fac o conspirație perfectă și găsesc cele mai simple căi să urască tot restul lumii, de-asta e urât să împarți orice casă cu un cuplu.”

[spoiler]