Ce-am făcut când n-am scris pe blog

vineri, 12 februarie 2021


Această postare începe cu mulțumiri îndreptate spre Alina, prietena mea din copilărie care m-a sprijinit întotdeauna, spre Andreea, care m-a certat că nu mă apuc să scriu proză, spre Lupul de Zăpadă, care mi-a trimis mesaje cu aceleași îndemnuri și spre toți cei care m-au încurajat de-a lungul timpului să o iau pe cărarea ficțiunii. Le mulțumesc pentru încredere, chiar dacă încurajările lor n-au avut asupra mea niciun efect. 😅

Eu trebuie să văd ca să cred, dar nici nu m-apuc să produc, ca să am ce vedea. Fiindcă nu m-a dotat natura cu un ego ușor de gâdilat și nici cu prea multă ambiție, am trăit până acum trei-patru luni cu îndoiala că aș putea scrie o povestire cât de cât interesantă sau originală. Mantra mea a fost următoarea: e atâta proză bună pe lume, încât n-am nicio șansă să mă ridic la nivelul unor scriitori mari; și decât să scriu ceva banal și să îngroș grămada de maculatură, mai bine mă abțin. Dar iată că între timp mi s-a schimbat percepția vizavi de motivele pentru care merită totuși să scriu, chiar dacă n-o voi face niciodată la un nivel prea înalt.

În octombrie m-am înscris la cursul lui Florin Iaru, în varianta on-line (fără Marius Chivu, dar având-o ca invitată pe traducătoarea Manuela Klenke). M-a împins de la spate teama de stările semi-depresive care aveau să apară într-o iarnă petrecută în izolare. Voiam să-mi țin mintea ocupată și totodată să mă lămuresc dacă sunt în stare nu doar să scriu, ci și să-mi imaginez o poveste care n-are neapărat legătură cu realitatea. Pentru preselecție a trebuit să trimit o povestire și, fiindcă n-am avut de ales, am terminat prima proză din viața mea de adult. Până atunci, abandonasem toate textele începute, fiindcă mi se părea dificil să scriu coerent și cu economie de cuvinte, să emoționez fără să folosesc un limbaj lacrimogen, să arăt în loc să explic etc. etc.

La prima temă dată de Florin Iaru, m-am trezit că scriu o adevărată nuvelă despre un chiriaș căruia i se întâmplă lucruri ciudate și neplăcute. Scriam și mă minunam: de unde-mi vin ideile astea, Dumnezeule? Am reușit să găsesc până și un final mulțumitor, deși povestirea a rămas deocamdată neterminată. Și la următoarele teme au răsărit din mintea mea tot felul de povești, mai bune sau mai proaste, iar ritmul infernal în care a trebuit să scriem (două proze pe săptămână) m-a acaparat cu totul și nu mi-a mai lăsat timp nici pentru blog, nici pentru rețelele de socializare (cu atât mai puțin pentru mici depresii, thank God!). Cât timp am trăit intens în lumile astea imaginare, mi-am dat seama că nu-s chiar atât de varză pe cât credeam și că-mi face plăcere să mă ocup cu scrisul. Iar dacă în ecuație au intrat plăcerea și pasiunea, I'm sold, înseamnă că merită să fac asta în continuare.

Florin Iaru nu oferă rețete miraculoase și nu te învață cum să scrii, ci are mai degrabă rolul unui îndrumător. Vede potențialul unui text, cuvintele în plus, frazele chinuite, figurile de stil jalnice, rezolvările slabe. Fiindcă primești teme, îți vin idei, iar fiindcă știi că cineva cu experiență îți va citi textele, te mobilizezi să scrii cât mai bine. Dacă ești atent, începi să înțelegi singur când o iei pe arătură – iar abilitatea asta crește odată cu exercițiul.

Partea proastă e că trebuie într-adevăr să muncești, altfel nu te-alegi decât cu confirmarea că ai un oarecare talent. Însă dacă munca asta implică plăcere (n-ar strica totuși și un strop de ambiție 😌), sunt șanse să te ții de treabă à la longue. Eu, una, nu-mi iau angajamente și nici nu visez la cărți publicate, ci m-aș mulțumi să pot scrie constant; mai întâi să pun osul la treabă și mai vedem dup-aia. Din acest motiv am tot ezitat să vorbesc despre ce-am făcut în ultimele luni și nici nu simt nevoia să distribui link-uri pe Facebook. Le pun doar aici, pentru oamenii care-mi sunt cei mai apropiați dintre toți străinii cu care-am interacționat de-a lungul timpului, ba chiar mi-au devenit prieteni, în unele cazuri.

Imediat după cursul cu Florin Iaru, m-am înscris la seria de întâlniri Creative Writing Sundays, fiindcă eram abia la mijlocul iernii și aveam în continuare nevoie de teme și de termene limită. Apoi am aflat de concursul organizat de Revista de Povestiri, am trimis un text într-o doară și mare mi-a fost mirarea când proza mea a intrat pe locul III – iar cu ocazia asta am primit și un loc gratuit la următoarea serie CWS. Era chiar povestirea scrisă pentru preselecția lui Iaru, pe care am refăcut-o, fiindcă după curs mi-au sărit în ochi o mulțime de greșeli de construcție. Nici acum nu a atins forma ideală, dacă o recitesc observ iarăși ceva de editat și parcă-mi vine s-o rescriu cu totul, dar hai să fiu mai indulgentă cu mine, măcar până public acest articol. 😵


Temele primite la Creative Writing Sundays m-au intimidat la început, dar am observat că, dacă mă gândesc bine-bine, mai ales la duș sau când îl plimb pe Curmală, apar și ideile. Fiecare autor alege textele care i-au plăcut cel mai mult și uite-așa mă pot înfățișa în fața voastră cu încă două proze publicate în Revista de Povestiri: un început de autoficțiune, selectat de Simona Popescu, și o poveste pe tema bolii, aleasă de Bogdan Răileanu. Mi-ar fi plăcut ca cea din urmă să fie o proză cu adevărat bună, dar nu e – finalul e slab. Mai am multe de învățat. 😊



Între timp m-am apucat să scriu și de capul meu, fără teme și fără deadline-uri. Cel mai greu este să-mi creez un timp dedicat scrisului, fără să mă simt vinovată că neglijez alte treburi. Eu mi-aș dori să mai public și pe blog, deși sunt conștientă că prioritatea ar trebui să fie scrisul celălalt. Oricum, am început statistica lecturilor din 2020 și un articol despre „Apeirogon”, care mi-a mâncat zilele – sper să le public luna asta sau următoarea.

Paradoxal e faptul că o povestire care mă entuziasmează se dovedește mai ușor de scris decât o cronică, probabil fiindcă vine dintr-o lume interioară și nu necesită paralele și rezumate, analize și deducții care mă storc de energie. E drept că în ultimii ani m-am torturat singură, devenind tot mai pretențioasă în privința calității articolelor de pe blog, pe care nu puteam să le public dacă nu eram mulțumită de felul în care erau scrise (am în Drafts pe puțin douăzeci de cronici abandonate). Iar autocritica devine și mai aspră atunci când o scriitoare pe care o admiri îți spune că ești unul dintre cititorii ei preferați. Pe de altă parte, îmi dau seama că m-a ajutat foarte mult „școala” blogului, unde eu-dascălul am stat cu joarda pe mine-învățăcelul. Aș vrea totuși să fiu ceva mai relaxată în privința asta, fiindcă e de preferat să scriu mai puțin (și mai prost?) decât să nu mai public nimic.

(Dacă am pus corect link-urile, paginile se deschid dând click pe imagini.)

11 comentarii

  1. Ce surpriză frumoasă, dragă Ema!

    Chiar au fost zile în care mă gândeam oare pe unde umbli şi cu ce te ocupi. Mă bucur că scrisul te-a reechilibrat psihic :)

    Am citit toate poveştile, dar sunt subiectiv, mi-a plăcut cel mai mult Început de an cu Mann, am recitit-o, are un farmec aparte datorat fantasticului. Iniţial mi-am dorit-o mai lungă, dar cred că de fapt tocmai acea formă scurtă o face intrigantă.


    Nu pot să îţi dau sfaturi despre cum şi în ce fel să scrii, nu am nici măcar talentul tău de începătoare. Dar se simte în felul în care aşterni totul o uşurinţă în exprimare şi în a face cititorul să trăiască ceea ce transmiţi, să fie "acolo".

    Felicitări din inimă pentru tot, curaj, talent, farmec şi imaginaţie! Bineînţeles, vrem mai multe poveşti! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aaa, Lupul de Zăpadă a trecut printr-o metamorfoză. :D
      Măi, dar cum ai fost tu pe fază! Mulțumesc mult, mult pentru încurajări & feedback, mă bucur că ți-a plăcut proza cu Mann. Am avut o limită de semne la tema asta și-am tot tăiat din textul inițial până am depășit doar cu vreo mie (sau două?). Aș putea să o fac mai lungă, dar ar trebui să recitesc Muntele vrăjit - senzația lăsată de roman e încă puternică, însă majoritatea detaliilor s-au estompat. Oricum, o să reiau după o vreme toate povestirile, fiindcă le privesc cu alți ochi după o lună sau două.
      Deocamdată sunt în faza de explorare & învățare și nu mi-e foarte clar încotro mă îndrept (cele mai multe idei sunt într-o zonă ușor misterioasă și vag fantastică, dar simt nevoia să abordez și teme realiste). Sper să mă lămuresc în câteva luni, dacă reușesc să mă țin de scris. :D

      Ștergere
  2. Ce bucurie, Emi! Mă bucur tare că te-ai apucat serios de scris (și că asta a ținut astenia de iarnă departe) și că ai împărtășit acest lucru! Mi-au plăcut povestirile, frazele curg lin, unele după altele, de parcă fiecare știe ce are de făcut. Un stil natural și atrăgător, ca și tine! Bravo! Spor la imaginație și la cât mai multe povești scrise, dar și trăite (no pressure)!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, dacă mă iau după acel „Emi”, cred că știu cine e autoarea comentariului. :D
      Mulțumesc mult, mult!
      Cam greu cu poveștile trăite în perioada asta de izolare, noroc că există destule subiecte de explorat și fără să ies din casă. :))

      Ștergere
  3. Minunat, Ema, ma bucur si eu tare mult ca-ti valorifici astfel talentul si pasiunea !
    Abia astept sa-ti cumpar prima carte :)))

    Mi-au placut toate cele trei povestiri, dar cel mai mult "Insule intr-o mare de lucruri" si iti sunt recunoscatoare ca ni le-ai aratat aici.
    Am dat si eu acum ceva vreme like paginii de pe facebook "Revista de povestiri", dar nu mi-a aparut in noutati, abia acum, dupa ce mi-ai atras atentia, te-am cautat si gasit.
    Este de un mare ajutor ca te indruma scriitori consacrati :)
    Eu te incurajez sa continui, iti doresc multa inspiratie si te rog sa mai impartasesti cu noi din creatiile tale :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hah, mulțumesc mult, Karina, dar gândul la o carte mai degrabă mă descurajează. Pare ceva foarte îndepărtat și greu de realizat. Cum îi spuneam unei prietene, sper că mă va ține în priză plăcerea de a scrie, căci pe ambiție nu pot să mă bazez. :))

      Dap, e o motivație în sine faptul că trebuie să lucrez pe o temă dată, iar textul primește feedback de la un scriitor cu experiență. Dacă nu ești un geniu, ceea ce nu este cazul meu, chiar contează să ai parte de îndrumare, măcar la început. De fapt, întâlnirile astea țin locul cenaclurilor de pe vremuri.

      Fb-ul funcționează ciudat în ultima vreme, am impresia că îți arată doar postările persoanelor sau paginilor cu care ai interacționat recent (printr-un like sau comentariu).

      A, sper să-mi apară curând o altă proză pe site - azi am avut ultima întâlnire din seria de iarnă și-am aflat cu mare bucurie că Simona Sora a selectat și textul meu pentru publicare. :D E destul de ciudată proza asta și diferită de celelalte. :)) O să adaug link-ul în articol.

      Ștergere
  4. Draga Ema,
    ma bucur mult sa te regasesc! Am citit repede-repede doua dintre povestiri, mi-a placut "Insule într-o mare de lucruri" - poate pentru ca spal si eu pungile care se închid ermetic.
    Îti doresc curaj si perseverenta si continui urmaresc cu mult interes tot ce scrii.
    O îmbratisare mare,
    E.
    P.S.
    Eu de-asta vara am ramas setata pe literatura mioritica si am citit recent cu mare placere "Oameni mari" de Maria Orban.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc pentru urări și încurajări, dragă E.! Da, chiar am nevoie de curaj și perseverență, e o activitate care necesită multă răbdare pe termen nedefinit. Mai bine nu mă gândesc la tot ce implică. :))
      Mă bucur că ai mai citit literatură autohtonă, și eu am început recent „Felii de lămâie”, de Anca Vieru. Dar tot în august îmi pun nădejdea pentru mai multe lecturi din autorii români. 😄

      Ștergere
    2. Mie-mi place foarte mult stilul tau gratios, în care îmbini întâmplari din viata ta de zi cu zi cu referinte literare si apreciez mult pasiunea cu care urmaresti toate firele care pot face dintr-o carte un imbold pentru noi descoperiri.
      Iar în legatura cu rabdarea tin sa mentionez niste calugarite budiste care spala si usca pungi de plastic în cartea lui Ruth Ozeki "A Tale for the Time Being" - esti pe calea cea buna :-)

      În alta ordine de idei: pentru c-ai pomenit de Manuela Klenke, traducatoarea Laviniei Braniste, vroiam sa te întreb daca cursul pe care-l urmezi e axat doar pe scriere creativa sau se adreseaza si unor persoane interesate de traduceri literare.

      Ștergere
    3. Haha, uite cum se adună pungile din toate colțurile lumii. :)) N-am citit cartea lui Ruth Ozeki, deși în urmă cu ceva ani era destul de sus pe lista de lecturi. Acum m-ai făcut din nou curioasă. :)
      Mulțumesc mult, E., pentru toate încurajările. Hai că m-am deblocat chiar pe 1 martie și-am reușit să termin o cronică într-un timp scurt, ca în vremurile bune. :D Încerc să fiu mai relaxată și să nu mă mai cramponez de standarde înalte, măcar în privința textelor de pe blog.
      Cursul cu Florin Iaru e scurt, s-a terminat în decembrie. E axat pe scriere, nu prea are legătură cu traducerile literare. O s-o întreb pe Manuela Klenke dacă ar fi interesată să țină un curs pentru traducători, probabil că e nevoie de un minim de cursanți. Îți scriu în privat dacă aflu mai multe.

      Ștergere
  5. Multumesc si eu pentru oferta. Poti sa-i dai Manuelei Klenke si datele mele de contact resp. traducerile din Rose Ausländer, pentru o prima impresie.

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.