Cum să lecuiești un fanatic – Amos Oz

Cum să lecuiești un fanatic, de Amos Oz

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 120 pag, traducere de Dana-Ligia Ilin

Original: How to Cure a Fanatic, 2002 | Țara: Israel

La Amos Oz nu mai revenisem de la O poveste despre dragoste și întuneric (memoriile lui, care mi s-au părut fabuloase) și iată că, în loc să aleg un roman, așa cum aveam în plan, am continuat tot cu scrierile de non-ficțiune. Sub influența volumului Apeirogon, care m-a trimis la o documentare interminabilă despre conflictul israelo-palestinian, am luat de la bibliotecă Cum să lecuiești un fanatic, o cărțulie de dat gata într-o seară, care cuprinde două eseuri, un discurs și transcrierea unui interviu. Temele de bază sunt fanatismului și disputa dintre Israel și Palestina, însă Amos Oz atinge o mulțime de alte subiecte.

Printre altele, autorul vorbește despre perioada în care a fost și el un mic fanatic, „surd la orice idee diferită de puternicul curent sionist”, despre climatul de ambivalență și contradicții în care a crescut, despre cartierul natal locuit de o mulțime de idealiști, reformatori și adepți ai filosofiei lui Tolstoi („Când am văzut prima oară portretul lui Tolstoi, pe ultima copertă a unui roman, am fost convins că e din cartierul nostru”), despre trădare („Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care urăsc schimbarea și nu pot concepe schimbarea, cu excepția faptului că vor să te schimbe pe tine”), despre filonul de anarhie adânc înrădăcinat în cultura evreiască:

Vin dintr-o țară în care fiecare șofer de taxi* știe perfect cum să conducă țara și planeta, de ce n-aș ști și eu? Israelul e o colecție de dispute aprige și zgomotoase, un nesfârșit seminar stradal. Evreii au dintotdeauna obiceiul de a se contrazice. De fapt, e greu să găsești vreun evreu care e de acord cu sine însuși, deoarece toți au mintea și sufletul pline de contradicții în privința tuturor lucrurilor, toți sunt dostoievskieni tolstoieni sau invers. Și asta se întâmpla încă din zilele în care evreii de frunte obișnuiau să-l provoace pe Dumnezeu Însuși, în mod deschis. (pag. 82)

*Șoferii de taxi din Israel par să fie niște personaje remarcabile, i-am întâlnit și în volumul lui Etgar Keret, Șapte ani buni. 

Amos Oz propune câteva idei demne de luat în seamă, dintre care una chiar m-a surprins, pentru a recunoaște imediat că autorul are dreptate: anume că în aproape orice ființă umană se găsește o sămânță de fanatism, gata să încolțească și să ia proporții atunci când credem cu putere în ceva și simțim nevoia să-i convingem și pe cei din jur de adevărul opiniilor noastre – fie că e vorba de o opțiune politică sau religioasă, de efectele nocive ale fumatului sau ale consumului de carne, de importanța vitală a exercițiului fizic sau, mai nou, de corectitudinea politică care dă naștere unor situații aberante.

1

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – Yōko Ogawa

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa

Ed. Humanitas Fiction, 2020, 272 de pagini, traducere și note de Raluca Nicolae

Original: Neko o daite, zō to oyogu, 2009 | Țara: Japonia

Am început „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” cu destule așteptări, fiindcă îmi place mult cum scrie Yōko Ogawa (anul trecut m-a dat pe spate cu The Memory Police), iar acest roman promitea o poveste magică despre șah, cu un protagonist-copil care refuză să mai crească, cu pisici, elefanți și alte ingrediente fermecate pe care urma să le descopăr pe parcurs – aveam încredere că scriitoarea japoneză mă va surprinde cu imaginația ei. Într-adevăr, am găsit un soi de basm straniu și întunecat, care m-a dezamăgit însă pe parcurs prin accentele patetice și turnura lacrimogenă a multor scene. Nu m-au încântat nici repetițiile și coincidențele neverosimile, nici plasarea convenabilă a unor personaje și întâmplări, care-i dau romanului un aer artificial.

Unul din lucrurile cu care nu mă împac e să fiu manipulată emoțional de un autor, iar din nefericire Yōko Ogawa cade și ea în păcatul ăsta cu „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”. La început, am acceptat faptul că-și împovărează protagonistul cu o istorie nefericită: băiatului i-a murit mama și e crescut de bunici, iar un defect din naștere, care va deveni un laitmotiv al cărții (un element ușor fantastic și destul de respingător, pe care nu-l voi dezvălui), îl împinge spre o existență solitară și interiorizată. Băiatul fără nume, cunoscut mai târziu drept Micul Alehin, poartă dialoguri imaginare cu Mira, o fetiță captivă în spațiul îngust dintre casa bunicilor și clădirea vecină, și cu elefănțica Indira, care a trăit toată viața pe acoperișul unui centru comercial – absențe care prind formă și viață în imaginația copilului de șapte ani. De fapt, întreaga carte este presărată cu dispariții, absențe și personaje incapabile să înainteze, care mi-au indus o stare melancolică și m-ar fi întristat îngrozitor, dacă aș fi fost ceva mai implicată în toată povestea asta (deși trebuie să recunosc că la final am suferit un pic, dar m-am și enervat).

Totuși, cartea are și părți luminoase, iar bucata care mi-a plăcut cel mai mult e cea legată de întâlnirea băiatului cu Maestrul, un bărbat obez care locuiește într-un autobuz dezafectat împreună cu motanul Pion. Pasionat de șah și de prăjituri, Maestrul devine prietenul și mentorul copilului, care dă dovadă de un uimitor talent pentru șah. E drept că stilul său de joc e unul neobișnuit – se simte în largul lui doar când stă sub tabla de șah, ținând în brațe pisica –, însă înoată cu o tot mai mare siguranță în Oceanul-Șah, sub îndrumarea fostului șofer de autobuz care, pe zi ce trece, capătă proporții îngrijorătoare. „Să crești e o dramă” va deveni mantra rostită cu teamă de Micul Alehin, care-și dorește să rămână pentru totdeauna la statura unui băiețel de unsprezece ani.

0