Cărți întrerupte & cărți abandonate (I)

M-am apucat în urmă cu trei duminici de lista de mai jos, inițial voiam să scriu doar despre cărțile începute recent care nu m-au sedus și le-am abandonat eu înainte să îmi toace nervii și timpul. Apoi am zis să mai adaug și altele, căci de-a lungul anilor s-au strâns destule cărți pe care nu le-am dus până la capăt și au ajuns pe un raft de Goodreads numit 'on-hold', m-am și mirat când am văzut recent cele 30+ titluri adunate acolo, de unele uitasem cu desăvârșire. Până de curând mi-a fost greu să recunosc că nu, dom'le, nu vreau să-mi mai pierd vremea cu cartea cutare sau cutare. Apelam la o variantă evazivă, raftul 'pe-pauză', cu gândul că voi reveni cândva la ele, dar timpul trecea, uitam personaje și detalii, deja ar fi trebuit să iau cartea de la început. 

Unii spun că poți învăța ceva și dintr-o carte proastă, mai ales dacă vrei chiar tu să scrii, însă nu mi se pare că se justifică lipsa de plăcere și plictisul unei lecturi care nu mă atrage deloc. Între timp am făcut un raft 'abandoned', ca să-mi pot exprima mai clar intențiile, și încerc să mă desprind fără regrete de cărțile care nu-mi spun nimic în acel moment al existenței mele. La unele poate că voi reveni peste zece, douăzeci de ani, cine știe. Nu exclud complet o carte (sau o persoană) din viața mea. Sunt deschisă la revizuirea unor opinii nefavorabile. ☺️

Cărți începute și abandonate recent

Lolita, de Vladimir Nabokov

Scriitura lui Nabokov este superbă și totodată dificilă în original, cu termeni nefamiliari și construcții complicate pe care am fost nevoită să le citesc de câteva ori pentru a le înțelege pe deplin, așa că am alternat lectura în engleză cu traducerea lui Horia Florian Popescu. Însă nu asta m-a făcut să mă opresc, ci subiectul în sine. Eram atât de conștientă că sunt în mintea unui pedofil, încât nu m-am putut abandona poveștii, n-am fost capabilă să empatizez cu naratorul, să fiu dispusă să merg cu el oriunde m-ar duce. Iar această imposibilitate de a mă lăsa vrăjită, știu bine, se datorează cărții lui Neige Sinno, Tristul tigru, în care autoarea vorbește despre abuzul sexual la care a fost supusă în copilărie de tatăl ei vitreg. Tristul tigru e o carte puternică, în care Sinno amintește și de Lolita, și tocmai ea m-a determinat să încep romanul lui Nabokov, pe care nu-l citisem încă și percepeam asta ca pe o lacună care ar trebui acoperită. Însă mi-am dat seama, cu regret, că nu-l mai pot citi acum. Percepția mi-a fost deformată, mi-am pierdut inocența de cititor și deja intru cu un ochi foarte critic și cu multă reticență în povestea lui Humbert Humbert. Poate că o s-o reiau cândva, dar până atunci am suficiente cărți de Nabokov necitite. Adevărata viață a lui Sebastian Knight, singura citită deocamdată, mi-a plăcut enorm.

Pustiul din Pine Barrens, de Joyce Carol Oates

De multă vreme îmi propun să citesc ceva de Joyce Carol Oates, însă mi-e frică de subiectele pe care le alege (titluri ca Violul. O poveste de dragoste, Fiica groparului sau Apa neagră nu sună tocmai încurajator), iar singura carte din bibliotecă a fost acest thriller-crime scris de autoare sub pseudonimul Rosamond Smith. Ediția de la Curtea Veche arată superb, justifică cumva prețul piperat (supracoperta ascunde ilustrații de Boch), însă conținutul mi s-a părut o umplutură fadă, genul de literatură care nu lasă urme asupra cititorului, poate doar o mică depresie. Ici-colo am mai găsit câte o frază percutantă („Trupul gol și sfâșiat este stârnit de flux de parcă ar vrea să-l trezească, de parcă l-ar întoarce la viață. (...) Cine ar mai iubi acum acest trup, cine ar mai visa acum la acest trup?”), însă povestea nu mi-a spus nimic și după vreo 50 de pagini am avut senzația clară că îmi pierd vremea. Plus că nu eram dispusă să citesc despre orori, fete torturate și demenți, subiecte care-mi dau o dispoziție sumbră, nicidecum nu mă distrează. Între timp am uitat tot ce am citit, parcă cuvintele lui Rosamond Smith s-au volatilizat complet. Fraze cu combustie rapidă.

The Children's Bach, de Helen Garner

Am început cartea în engleză, pentru a vedea dacă s-ar potrivi la clubul Bibliobibuli (cărțile scurte, și totodată de impact, sunt destul de greu de găsit – mă refer la cele prezente în acest moment în librării 😊), însă nu m-a atras nici stilul autoarei australiene, nici subiectul. M-am forțat să o citesc – în fond, are doar 160 de pagini –, fără succes însă, căci mintea îmi fugea constant din poveste. Nu am o problemă cu cărțile lente, în care nu se întâmplă evenimente ieșite din comun, dar simțeam că nu vreau să fiu în jurul mesei cu acele personaje, că nu mă interesau problemele lor, relațiile dintre ele, viața lor în general. (Ce diferență uriașă față de Crossroads a lui Franzen, unde am fost complet absorbită de povestea familiei Hildebrandt.) Este, însă, o carte net superioară Pustiului din Pine Barrens, pentru că mi-au rămas încă imagini din ea, deși au trecut vreo zece luni de atunci. Sunt convinsă că Bach pentru copii (tradus la noi de Veronica D. Niculescu) va fi pe placul unui alt cititor, care va rezona cu povestea lui Dexter și Athena Fox.

Pe acestea încă nu le-am abandonat de tot, vreau să le mai dau o șansă.

Cărți începute și abandonate mai demult

Moscova-Petușki, de Venedikt Erofeev

Mă așteptam să-mi placă enorm cartea asta (dacă nu mă înșel, e una din favoritele lui Gabriel), dar nu mi s-a potrivit deloc stilul autorului rus și nici monologul acelui narator abțiguit n-a reușit să-mi trezească interesul. Am senzația că există un anumit tip de proză masculină cu care eu nu prea rezonez, și mi-am dat seama de asta când am început recent Viscolul lui Sorokin; deși mă atrăgea mai mult decât Moscova-Petușki, povestea-cetate era înconjurată de același șanț adânc peste care creierul meu (sau mai degrabă inima) n-a putut trece. Am impresia că și cărțile lui Ryu Murakami sau Kenzaburo Oe pot fi încadrate la 'proză masculină', însă cu acești autori mă împac mult mai bine, poate că literatura lor are ceva în plus sau pur și simplu se află în altă ligă.

Stiff: The Curious Lives of Human Cadavers, de Mary Roach

Îmi plac cărțile bizare și subiectele grotești, dar aici am găsit mai multă știință decât mi-aș fi dorit. În teorie aș vrea să citesc mai des non-ficțiune și să acumulez informații noi din diverse domenii – iar ce se întâmplă post-mortem cu corpurile chiar e un subiect fascinant –, însă realitatea îmi oferă timp de citit cu țârâita și sunt nevoită să aleg. Seara mă îndrept spre ficțiune, ușoară sau dificilă, nici nu contează, dacă mă implică emoțional. Non-ficțiunea mă menține mai degrabă în zona intelectuală și s-ar potrivi dimineața sau pe la prânz, așa, când am mintea mai limpede – dar aproape deloc timp pentru citit. ('Aproape' oferă o portiță. 😊)

The Bonesetter's Daughter, de Amy Tan

Nu-mi mai amintesc nimic din cartea asta, nici măcar de ce am întrerupt-o, deși am bănuiala că mi s-a părut cam siropoasă. Nu fug de literatura așa-zis chick-lit, dacă e o poveste bine construită, fără dulcegării – un exemplu: Scrisori din insula Guernsey. „Destul de plăcută, dar la fel ca alte cărți de Amy Tan pe care le-am citit”, spune cineva pe Goodreads despre cartea asta. Altcineva sugerează că autoarea ar fi mai potrivită în adolescență. Totuși, am rămas cu curiozitatea unei lecturi cap-coadă din Amy Tan și văd că au fost traduse câteva romane mai demult, la Polirom – nu și acesta. Dacă ați citit-o pe autoare și aveți păreri, le aștept cu interes.

Her Body and Other Parties: Stories, de Carmen Maria Machado

Inițial am citit povestirea care dă titlul volumului, nu mai știu la recomandarea cui, și a fost într-adevăr wow, apoi cartea s-a tradus la noi, am încercat să citesc și alte povestiri, dar mi s-au părut prea experimentale pentru gustul meu. Mi-am dat seama că eu am nevoie de emoție, fie că însoțește povești normale sau unele ciudate, misterioase, grotești. Scriitura cerebrală și experimentală, adică prea mult creier și prea puțină inimă, nu e prima mea alegere.

Die, My Love (Mori, iubitule), de Ariana Harwicz

Subiectul m-a atras și am încercat să duc cartea la final, mai ales că e foarte scurtă, dar povestea nu m-a atras, am rămas pe dinafară. Ar fi interesant de aflat motivele pentru care unele cărți ne prind, iar altele nu, deși la prima vedere par asemănătoare ca temă, abordare, stil etc.

Milkman (Lăptarul), de Anna Burns

Țin minte că m-am chinuit cu cartea asta o vreme, nu înțelegeam tot ce citeam – mă refer și la vocabular, și la subiect –, iar în cele din urmă am abandonat-o, mai ales că nu mă interesa prea tare ce se întâmplă cu 'middle sister'. Văd multe păreri pozitive despre Milkman, poate că o s-o reiau cândva... Deși sunt atâtea cărți promițătoare la orizont, că nu prea-mi vine să mă uit înapoi.

Cărți întrerupte, pe care aș vrea să le reiau

În acel raft 'on-hold' sunt și cărți începute care mi-au plăcut, însă din varii motive le-am întrerupt. De unele îmi pare rău, fiindcă am citit mai bine de jumătate și acum ar trebui să le iau de la capăt, dar dacă merită, merită, le voi trata ca pe cărți niciodată deschise. :)

Sexagenara şi tânărul, de Nora Iuga

Iată o carte pe care regret că n-am terminat-o, deși îmi plăcea foarte mult și am trecut lejer de mijloc. Am deschis-o într-o doară, imediat după Hipodrom, discutată la clubul Bibliobibuli (părerile au fost împărțite, dar eu am descoperit că mi se potrivește mănușă stilul Norei Iuga, am adorat cartea!), și m-am trezit că frazele mă poartă cu ele pe nesimțite, plus că am fost încântată să regăsesc personaje și detalii din Hipodrom (am impresia că autoarea și-a construit un univers comun în romanele sale, care sunt în mare parte autobiografice și nu mai prejos de proza lui Annie Ernaux). M-am oprit pentru că aveam altceva de citit și Sexagenara nu era în plan, ce prostie, ar fi trebuit să o duc până la sfârșit, are abia 200 de pagini... Iar fontul e suficient de generos pentru a nu simți că vreau să rup în bucăți ediția Top 10+, o colecție față de care am dezvoltat o puternică alergie.

Părinți, de Diana Bădica

Mi-a plăcut mult ce am citit și am inclus cartea la un sondaj de literatură română la clubul Bibliobibuli. S-a luptat cu îndârjire, dar a învins Jacob se hotărăște să iubească, deși Cătălin Dorian Florescu nu e sută la sută român. O s-o termin la un moment dat, de fapt mi-ar prinde bine o provocare generală, anume să reiau la fiecare trei luni câte o carte întreruptă. Totuși, nu-mi mai propun & impun nimic, pofta de moment e regula după care mă ghidez acum.

Something Wicked This Way Comes, de Ray Bradbury

În primul rând, sunt uimită că romanul n-are nici 300 de pagini, deși în amintirea mea avea pe puțin 500, probabil din cauza înaintării extrem de lente în poveste (care e destul de ciudățică și greu de urmărit). Însă scriitura mi s-a părut extraordinar de frumoasă, chiar poetică, și n-am priceput de ce cartea nu s-a tradus nici până în ziua de azi în limba română. Bine, n-am priceput nici multe dintre scenele din carte și m-am amuzat când am dat peste o părere similară pe Reddit: „Devine mai ușor de citit „Something wicked this way comes” de Ray Bradbury? Am trecut de 50 de pagini și habar n-am despre ce dracu' e vorba în cartea asta. (...) De obicei reușesc să urmăresc și să înțeleg cărțile, mă descurc cu Shakespeare/Walt Whitman, dar scriitura acestei cărți îmi depășește capacitatea.” Cam așa m-am simțit și eu, dragă Shut-the-hell-u-p, dar am întrerupt cartea din alte motive și iată că, dacă vreau s-o citesc și să pricep ceva, va trebui s-o reiau de la prima pagină. Acum, că am văzut că nu-i așa de lungă, poate că o să-mi fac mai repede curaj.

Scriitorul fantomă, de Philip Roth

Am început-o cu gândul s-o testez pentru clubul Bibliobibuli, dar și pentru că nu citisem nimic de Philip Roth până în acel moment. Povestea m-a prins, curge surprinzător de ușor, la club am pus-o la sondaj, dar n-a ieșit (Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut a fost the winner), am zis că o reiau eu mai târziu, dar abandonată a rămas.

Jerusalem: Chronicles from the Holy City, de Guy Delisle

Foarte, foarte mișto această bandă desenată a lui Guy Delisle despre perioada petrecută la Ierusalim (are cărți grafice și despre călătoriile sale în China și Coreea de Nord, sunt foarte curioasă să le citesc pe toate). Am întrerupt-o doar pentru că o citeam pe laptop și, cum pățesc mai mereu la lectura atentă pe ecran, după o vreme amețeam, mi se făcea greață... Dar și acum țin minte un detaliu aflat din carte, anume că musulmanii au ziua liberă vineri, evreii o au sâmbătă și creștinii duminică, ceea ce complică foarte tare unele chestiuni legate de traiul la Ierusalim. Vai, mi s-a făcut iarăși poftă de cartea asta, păcat că Guy Delisle n-a fost încă tradus la noi, iar volumele lui în engleză costă peste 100 de lei.

Regele alb, de György Dragomán

O altă carte care mi-a plăcut la nebunie, până când povestea a luat o turnură mai violentă (băiatul-protagonist era rănit și n-am suportat să citesc descrierile respective, mă aflam într-o perioadă foarte sensibilă și toleranța mea la scene dure era extrem de scăzută), așa că am întrerupt-o, așteptând să mă îmbărbătez și să continui după o vreme, dar nu știu ce s-a întâmplat și n-am mai revenit. Peste câțiva ani am citit Rugul și mi-a plăcut enorm.

Manuscrisul găsit la Saragosa, de Jan Potocki

Doamne, cu cât entuziasm m-am apucat de cartea asta, pe atunci proaspăt reeditată la Nemira! Mă așteptam să-mi placă la nebunie înlănțuirea de povești cu „fantome, călugări, cavaleri, cardinali, tâlhari, vrăjitoare și prințese” și țin minte că lectura m-a satisfăcut într-o măsură destul de mare, deși a fost mai lentă decât mă așteptam, plus că-și arată vârsta pe la cusături (doar a fost publicată la 1847). Cred că am trecut de jumătatatea celor 800+ pagini, însă Declan, prietenul cu care citeam și discutam cartea pe Goodreads, s-a plictisit teribil și a zis că el nu mai continuă (așa-mi făcuse și la Lupta mea: moartea unui tată a lui Knausgard), și uite-așa m-am desumflat și eu, am întrerupt lectura și n-am mai reluat-o. Chiar îmi pare rău. Acum ar trebui să o iau de la început (sau nu?) și gândul la cele 800 de pagini nu mă motivează prea tare.

Angela's Ashes (Cenușa Angelei), de Frank McCourt

Ceva m-a deranjat la cartea asta (aș vrea să-mi amintesc ce anume) și m-am oprit din citit, deși subiectul mă interesa foarte tare. Sunt memoriile lui Frank McCourt, care a crescut într-o sărăcie lucie într-o familie irlandeză. Aș vrea să o continui la un moment dat, căci Irlanda e o țară la care mă întorc periodic prin intermediul literaturii, poate datorită afecțiunii pe care i-o port amicului meu Declan.

Cimitirul de piane, de José Luís Peixoto

Pe asta aș relua-o din curiozitate, să văd cum mă împac acum cu scriitura lui Peixoto. Atunci – cred că au trecut zece ani sau mai bine – mi s-a părut că are prea multe înflorituri, că e prea lucrată pentru gustul meu. Și chiar m-am ofticat, căci speram, voiam să îmi placă (aveam și Nici o privire în bibliotecă). Recent am frunzărit Câinii din Galveias și mi s-a părut că Peixoto și-a mai domolit scriitura înzorzonată.

Who Was David Weiser?, de Paweł Huelle

«Patru colegi de clasă, în Gdanskul anului 1957, jură să țină secrete întâmplările care au avut loc într-o groapă din spatele poligonului de tragere, într-o după-amiază misterioasă.» Descrierea m-a convins imediat atunci când am găsit cartea într-un anticariat, mai ales că îmi plăcuse enorm Eram singur și fericit. Însă ori traducerea în engleză e de vină, ori povestea, ori eu și nivelul la care eram familiarizată atunci cu engleza, cert e că romanul mi s-a părut lent și cam plictisitor și l-am lăsat deoparte. Totuși, coperta și titlul îmi plac atât de mult, încât mă încăpățânez să o reiau la un moment dat.

The Hare with Amber Eyes: A Hidden Inheritance, de Edmund de Waal

Atât cât am citit, mi s-a părut super mișto povestea asta adevărată, despre colecția de netsuke (sculpturi japoneze din fildeș sau din lemn, de mici dimensiuni) moștenită de autor de la o rudă din Tokyo, cartea fiind totodată o istorie de familie întinsă pe mai multe generații. Nu pot să îmi explic de ce în română Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasă moștenire de familie a apărut doar într-o ediție Top 10+, o colecție pe care am ajuns să o detest și să o ocolesc, mai ales în cazul cărților de peste 300 de pagini (iar asta are 400+). Chiar nu merita cartea asta – și altele surghiunite în Top 10+, precum Tihna lui Attila Bartis – o ediție adevărată, plăcută vederii, cu un font lizibil, aerisit?

Staring at the Sun – Barnes & Yalom

Am chiar două cărți cu același titlu în raftul 'on-hold', una este scrisă de Irvin D. Yalom și are subtitlul Overcoming the Terror of Death, cealaltă îi aparține lui Julian Barnes (traducerile titlurilor în română sunt diferite). Pe prima o începusem mai ales pentru că încercam să o înțeleg pe mama și nevoia ei compulsivă de a aduna lucruri în exces. Din cartea lui Barnes nu mai rețin nimic și poate că n-o voi relua niciodată, dar cazurile prezentate de Yalom mi se păreau interesante și mi-ar plăcea să termin volumul.

Prague Pictures: A Portrait of the City, de John Banville

Am început-o prin 2017, înainte să merg la Praga pentru zece zile, la invitația generoasă a Laurei. Am scris ulterior un mic ghid literar al orașului, pe care îl găsiți aici, iar acum observ că la lista de lecturi am menționat că din cartea de eseuri a lui Banville am citit cam jumătate, vai de mine, păi nu mai țin minte absolut nimic...

Arta bucătăriei sovietice, de Anya von Bremzen

Pare o carte fabuloasă, care îmbină memoriile de familie cu feluri de mâncare și rețete. Mi-am dorit să avem cartea la clubul Bibliobibuli, dar nu mai era de ceva vreme în librării, iar ironia a făcut să apară un tiraj nou cam odată cu invazia Ucrainei, când autorii ruși au căzut în dizgrație. Bine, Anya von Bremzen s-a născut în 1963 în Rusia sovietică și peste 11 ani a ajuns cu mama ei în Statele Unite, ca refugiate de origine evreiască; peste ani, a devenit scriitoare pe teme culinare. Se pare că am exclus cartea asta pe nedrept, iar acum nu mai e iarăși în stoc...

***

Mai sunt câteva cărți din care nu-mi amintesc nimic, nici măcar nu țineam minte să le fi început vreodată... 

Slaughterhouse-Five, de Kurt Vonnegut

Autorul îmi place foarte mult, se pare că mă potrivesc cu stilul său ciudățel. Deja am citit trei cărți de-ale lui și vreau să ajung și la acest roman clasic, probabil cel mai cunoscut al său.

Walk the Blue Fields, de Claire Keegan

E proză scurtă, poate că m-am împotmolit în limbajul autoarei irlandeze, cine știe... Între timp am citit în original două micro-romane de Claire Keegan și mi s-au părut foarte faine, concise și mai adânci decât par la prima vedere, deci o să ajung cândva și la acest volum de povestiri.

Our Endless Numbered Days, de Claire Fuller

Subiectul mă atrage și acum (povestea unei fete de opt ani pe care tatăl o duce într-o cabană izolată din pădure, spunându-i că civilizația a fost nimicită și sunt nevoiți să trăiasă în sălbăticie), deci nu știu de ce am abandonat cartea, poate că nu mi-a plăcut cum e scrisă? Văd că autoarea nu a fost tradusă la noi, deși are o altă carte destul de cunoscută, Swimming Lessons.

***

Voi abandonați cărțile care nu vă plac? Ce faceți cu cărțile începute mai demult, pe care din diverse cauze le-ați întrerupt, deși vă atrăgeau? Ați reluat vreodată o carte peste câțiva ani și ați privit-o cu alți ochi? Sunt curioasă și dacă ați citit vreuna sau mai multe din cărțile de mai sus și cum vi s-au părut (îmi imaginez că mulți dintre voi au citit deja Lolita).