Nu ne despărțim, de Han Kang
Ed. Humanitas Fiction, 2024, 296 pag, traducere de Diana Yüksel
Original: 작별하지 않는다, 2021 | Țara: Coreea de Sud
În loc să-i răspund, mi-am așezat o mână peste fotografia cu oase.Peste oamenii fără ochi și fără limbă.Peste cei ale căror organe și mușchi au putrezit.Cei care nu mai sunt oameni.Ba nu, peste cei care au rămas oameni.
O insulă cu mii de oameni uciși în numele eradicării comunismului. Marea care mătură trupuri, un puț de mină umplut la refuz cu cadavre. Brutalitatea ca sămânță latentă a firii umane. Neputința de a vorbi, trecutul ascuns, fisura dintre generații. Speranța. Existențe care se bifurcă, continuând ca două posibilități paralele. Tortura de a fi închis în propriul trup suferind. O pasăre captivă în colivie. O furtună de zăpadă, o cădere, un copac care-și agită brațele asemenea unui om. Umbra unei păsări pe perete, sunete dintr-o altă dimensiune. Un ochi întors spre lumea vie, un ochi privind spre cea de dincolo. Granița dintre vis și realitate, ștearsă.
Cel mai recent roman de Han Kang, tradus la noi cu titlul „Nu ne despărțim”, conține același amestec de duritate și gingășie care m-a impresionat când am citit „Disecție”. Acolo, autoarea coreeană vorbea despre sângeroasa revoltă din Gwangju, în anul 1980, când printre miile de victime s-au aflat femei, studenți și copii, uciși cu cruzime de armată. Aici, armata și poliția sunt responsabile pentru uciderea altor mii de civili, de data aceasta în insula Jeju, în anii 1948 și 1949. Ambele evenimente au fost mușamalizate, iar cei care ar fi putut să spună ce s-a întâmplat tăceau, de teamă să nu fie acuzați că simpatizează cu dușmanul. Însă adevărul găsește o cale să iasă la iveală, chiar dacă a fost sigilat într-o galerie de mină sau îngropat sub pista de aterizare a unui aeroport.
Este cruzimea imprimată în codul genetic al umanității? se întreba un personaj din „Disecție”, iar întrebarea își păstrează relevanța și în acest roman, unde suntem confruntați cu faptul că barbaria din om nu are finalitate și totul în materie de cruzime a fost născocit deja, iar ce urmează e doar o repetiție a unor fapte înainte petrecute.
Am regăsit aceeași scriitură atmosferică, cu un pronunțat iz poetic și accente fantastice, care tivește cu lirism imagini crude și fapte cumplite, pentru a surprinde fragilitatea omului în fața violenței statale. Oricât de frumoase ar fi frazele lui Han Kang, nu pot atenua povara masacrului petrecut în insula Jeju, când până și copiii și-au pierdut caracterul intangibil, de ființe care ar trebui ocrotite cu orice preț. E o decădere a ființei umane care se petrece ciclic de-a lungul istoriei, un abuz repetat al celor care dețin puterea și mânuiesc armele în numele unei ideologii fără inimă. Citind despre astfel de întâmplări cumplite și adevărate – și e bine să le cunoaștem, în limitele suportate de fiecare –, îmi cam pierd încrederea în bunătatea inerentă a ființei umane și devin convinsă că o distopie precum „Cântecul profetului” a lui Paul Lynch, cu previziunile sale sumbre, nu doar că se poate întâmpla, ci s-a întâmplat deja într-un colț din lumea asta imensă.
Senzația de ciclicitate este dată și de felul poetic în care Han Kang vorbește despre un lucru banal ca circuitul apei în natură. Apa înghețată de pe fețele victimelor ar putea ajunge sub forma picăturilor de ploaie pe obrajii unui om viu, peste câteva decenii. Suntem legați de trecut în mai multe moduri decât ne-am putea imagina. Iar trecutul reverberează, afectând generațiile următoare. Trauma ființei și trauma locului, imprimată în pământul care a înghițit sângele celor sacrificați, în copacii arși odată cu satele, în nisipul unde a zăcut trupul unui împușcat. Același nisip fin unde turiștii neștiutori își întind prosoapele, liberi și fericiți. Istoria ca straturi suprapuse, invizibile cu ochiul liber, din care cunoaștem doar fragmente, căci întregul pare imposibil de dus.
(Detaliul acesta, legat de turiștii care nu cunosc atrocitățile petrecute în locurile pe care le vizitează, m-a dus cu gândul la vorbele lui Raraou, naratoarea din „Mama câinelui”, despre partizanii închiși în lagăre de concentrare din insulele grecești. Tonul lui Pavlos Matesis este foarte diferit de cel al lui Han Kang, dar ideea este cam aceeași: «Și mă rugam la Dumnezeu să-i aibă în pază, când i-au dus într-un fel de exil pe o insulă, Makronisi, Mikronici, dar n-are importanță, degeaba m-am rugat, mulți dintre ei au murit pe insula aia. De atunci nu aprob turismul pe insule, e foarte la modă azi, dar nu mă duc eu, dragă, în Egee și alte tâmpenii, pot să facă ei reclamă cât or vrea, atâția oameni au murit acolo, nu mai zic că poate or fi devenit și vârcolaci.»)
Strângeam din dinți, sperând să-mi pot înghiți cuvintele. Simțeam o durere în gât, o pasăre se zbătea să iasă din el.Au murit, morți cu toții.Cuvintele răzbeau și-mi ajungeau în gură, cu ghearele scoase, ciocurile deschise. Scuturam din cap cu îndârjire, refuzam să scuip ghemul acela de puf care mi se zbătea între dinți.
În „Nu ne despărțim”, nălucile trecutului bântuie visele, sfidează limitele științei, anulează granița dintre lumi. Povestea este spusă la persoana întâi de Gyeongha, o scriitoare care, asemenea lui Han Kang, suferă de migrene teribile care o debilitează. Femeia trăiește singură într-un apartament închiriat din Seul, unde, chinuită de coșmaruri și dureri, scrie și rescrie o scrisoare de adio fără destinatar. Gyeongha este smulsă din această existență solitară și pasivă de mesajul unei prietene de care se înstrăinase. Inseon, fotografă și documentaristă talentată, se află în spital, după un incident petrecut în atelierul ei de tâmplărie din insula Jeju. Îngrijorată de soarta păsării sale rămase în urmă, Inseon o imploră pe Gyeongha să plece îndată spre insulă, în timp ce dincolo de ferestrele spitalului fulgi mari încep să cadă, anunțând o ninsoare epocală. Zăpada, cu frumusețea sa ireală, însoțește o poveste când magică, când înfricoșătoare, în care nu putem deosebi cu ușurință realitatea de închipuire – sau ce ar mai putea fi toate acele întâmplări inexplicabile trăite de Gyeongha: vis, halucinație ori abilitatea sufletului de a se afla în două locuri deodată.
Han Kang reușește să creeze imagini foarte puternice, pe care nu le voi uita prea curând. Am văzut în fața ochilor străzile pustii din orașul P. și fulgii gigantici care se cern cu o lentoare ireală; malul celălalt al ravenei, unde odinioară se afla un sat, și palmierul cu ramuri ca niște mâneci fluturânde. Atmosfera și anumite scene mi-au amintit de Pedro Páramo al lui Juan Rulfo – desigur, într-o versiune înzăpezită –, dar am regăsit și senzația de singurătate, izolare și irealitate din cărțile lui Haruki Murakami. Mi-ar plăcea să văd o ecranizare a cărții, care să-i potențeze ambiguitatea și stranietatea – ar ieși ceva fascinant, obsedant, iar anumite scene vor deveni cu siguranță și mai înspăimântătoare. Poate că Yorgos Lanthimos, cel care a ecranizat „Sărmane creaturi”, ar putea fi un regizor potrivit pentru cartea lui Han Kang?
„Inseon se oprește din povestit.Se aude ceva de dincolo de ușă.E un sunet vag, pe care îl poţi auzi doar ținându-ți respirația. Ca nisipul spălat de apa mării, ca orezul răscolit cu mâna sunetul se aude pentru o clipă, apoi dispare.― Să rămânem aici, spune Inseon în liniște, dar pe un tot poruncitor, deși eu n-am zis să plecăm. Apoi adaugă în șoaptă: Nu e nevoie de noi. N-au venit pentru noi.” (p 225)
Nu sunt neapărat o fană a viselor în literatură, însă unii autori au abilitatea de a le integra firesc în narațiune. Cel mai recent exemplu este „Mama câinelui” de Pavlos Matesis, unde visele ridică intensitatea poveștii. Altor autori le iese tare prost. În cazul lui Han Kang, s-ar zice că visele au o importanță aparte. Yeong-hye din „Vegetariana” (despre care am scris aici) renunță la carne în urma unui vis ciudat. În „Nu ne despărțim”, visele par să aibă rolul de a prelua, dintr-un fel de memorie universală la care avem acces în timpul somnului, fragmente din ceea ce s-a întâmplat cândva.
Inițial am crezut că visele vor fi modalitatea autoarei de a introduce detalii ale masacrului din Jeju fără a face uz de o narațiune clasică a ororilor, însă ultima parte a romanului conține relatări lungi, greu de citit, despre suferința absurdă la care au fost supuși atâția oameni nevinovați. M-am silit să termin ultima sută de pagini în aceeași zi, pentru a nu prelungi starea de tristețe amestecată cu revoltă, care m-a însoțit în timpul lecturii. De ce să citești sau de ce să scrii despre lucruri care te fac nefericit? Pentru Han Kang, «scrisul e mai puțin dureros decât faptul de a ignora durerea altora». Iar într-un interviu din 2016, autoarea spune: «Spectrul larg al umanității, care se întinde de la sublim la brutal, a fost pentru mine, încă din copilărie, ca o temă de casă dificil de rezolvat. S-ar putea spune că romanele mele sunt variațiuni ale acestei teme, violența umană.»
Citind despre migrenele lui Gyeongha, mi-am amintit că îmi erau familiare dintr-un alt interviu din The Guardian. Reporterul o întreabă pe Han Kang: «Încă din adolescență ați avut migrene epuizante. Cum v-a afectat acest lucru?» Iar ea îi răspunde: «Migrenele îmi amintesc mereu că sunt om. Atunci când mă apucă o migrenă, trebuie să opresc lucrul, cititul, rutina, iar asta mă face să mă simt umilă, reamintindu-mi că sunt muritoare și vulnerabilă. Dacă aș fi fost complet sănătoasă și plină de energie, poate că nu aș fi devenit scriitoare.»
Perușul lui Inseon m-a dus cu gândul la un vis recurent, în care se face că îmi amintesc, cu o tresărire de spaimă, că eu n-am mai pus demult apă și mâncare unei păsări închise în colivie, iar când mă duc acolo ba o găsesc moartă și uscată pe fundul cuștii, ba este încă în viață, dar abia suflând. Mă trezesc brusc, simțind o angoasă și o vinovăție teribile. Dacă e adevărat că pasărea reprezintă sufletul și spiritul liber, atunci semnificația visului ar putea fi faptul că mă simt chiar eu prizoniera unor obligații sociale și îmi neglijez propriile nevoi.
Iar faptul că aeroportul de pe insulă se închide noaptea și călătorii sunt dați afară (ce ciudat!) mi-a amintit de noaptea petrecută pe podeaua aeroportului din Londra, când am început cartea „Wise Children” de Angela Carter – pe care nu am terminat-o niciodată –, încercând să rămân trează până dimineața, când aveam avion spre București.
***
Dadă, dade este un termen de respect folosit de oamenii de la țară pentru a se adresa unei femei mai în vârstă sau unei surori mai mari. (nepoată-dadă, pag. 72)
Hanbok înseamnă de fapt „haine coreene”, după cum am aflat din acest articol. Termenul a fost introdus la finalul secolului 19 pentru a diferenția hainele coreene obișnuite de influxul tot mai mare de haine de influență occidentală. Peste un secol, acestea din urmă au devenit larg răspândite, iar hanbok a devenit mai degrabă o haină ceremonială folosită cu anumite ocazii, de pildă la prima aniversare, la nunți sau înmormântări. Aici e un clip foarte fain unde pot fi văzute astfel de haine considerate astăzi formale.
Cartea mi-a făcut poftă de toate mâncărurile pe care le menționează Han Kang, poate le găsesc la un restaurant coreean din București: supă cremoasă de orez cu semnițe de pin, supă de anșoa cu tăiței sau fiertură de orez cu boabe de soia. Un bun prilej să reluăm prânzurile tematice cu bibliobibulii, căci într-o vreme am testat nu doar literatura, ci și gastronomia unor țări (bucătăria georgiană după „Livada de peri”, cea nemțească după „Sărmane creaturi” – căci scoțiană n-am găsit – și cea turcească după „Piatră și umbră”).
***
[spoiler]
Ce s-a întâmplat cu familia lui Gyeongha, cu fiica ei mai ales, de ce e singură și nu mai are grijă de nimeni? Trăiesc în continuare așa cum nu mai suportau să mă vadă cei care m-au părăsit, spune naratoarea la pagina 26. A trecut fiica ei prin aceleași frământări ca Inseon, ajungând să-și urască mama? „Cât de mult dezgust față de sine și de lume să fi adunat o fată de șaptesprezece ani pentru a urî o femeie măruntă ca femeia aceea? Pentru că dormea cu un fierăstrău sub saltea. Că avea coșmaruri, scrâșnea din dinți și plângea.” (pag. 76) Și pe Gyeongha o respinsese fiica ei?
Ce vrea să spună la pagina 16, despre fisura care a provocat ruptura? Plus cuvintele de la pagina 17, despre care aflăm ulterior că îi aparțin lui Inseon: Nu vreau să trăiesc doar pe jumătate, ca tine. Plec fiindcă vreau să trăiesc. Vreau să trăiesc cu adevărat.
Gyeongha zice că are un coșmar recurent despre orașul acela, după ce s-a documentat și a scris o carte despre masacrul petrecut acolo, carte publicată în 2014. „Cartea mea despre G.”, spune la pagina 197. Probabil că este vorba de „Disecție”, care a apărut în acel an și vorbește despre revolta din Gwangju. N-ai cum să te scufunzi in documentarea unui asemenea eveniment fără să rămâi marcat pe viață.
Nu m-am împăcat cu viața, dar trebuia totuși să trăiesc, spune Gyeongha, și m-am întrebat dacă letargia în care zăcuse atâtea luni nu indică de fapt o dispariție a dorinței de a trăi, după confruntarea cu spectrul cruzimii umane în timpul documentării despre masacrul din Gwangju.
Este Gyeongha moartă? (pag. 168, 171) Sau Inseon, sau amândouă, sau niciuna?
Care era dorința lui Inseon? „N-am întrebat-o care era dorința ei. Asta pentru că știam. Era ceea ce mă făcea să lupt în fiecare zi. Ceea ce mă făcea să scriu și să șterg întruna. Ceea ce mi se înfipsese în suflet ca vârful ascuțit al unei săgeți.” (pag. 181)
Ce nu a mai zis Gyeongha nimănui și îi mărturisește lui Inseon în acea noapte? (pag. 211)
Cum l-au influențat pe fratele mamei aceste vorbe: „Ce-i cu părul tău? Arată ciudat.” (pag. 235)
Revin cu câteva impresii după discuțiile de la clubul de carte, care s-au întins pe trei ore și au fost foarte intense și pline de observații inteligente. Mă uit acum peste întrebările de mai sus și observ că nu le-am atins pe toate, dar nu-i bai, e bine să rămână și mistere nedezlegate. :)
După începerea clubului mi-am dat seama că nu am menționat aici o observație despre prezența chibritelor în poveste (uite de-asta nu mai terminam eu altădată de scris, pentru că mereu mai era ceva de atins, de menționat, și cronicile deveniseră ceva incredibil de complicat). Pe la începutul cărții, Gyeongha relatează visul în care îl întâlnește pe bărbatul care comandase masacrul din primăvară – se referă poate la revolta din Gwangju, din mai 1980 –, iar cele trei personaje din vis țin în mână câte un chibrit aprins. «Puteam vorbi doar cât timp chibriturile rămâneau aprinse. Trebuia să îi spun „Ucigașule…”» Iar cartea se încheie tot cu un băț de chibrit: «Am prins vârful rupt al bățului între degete și l-am mai frecat o dată de cutie. O flacără. Ca o inimă. Ca un mugur de floare care palpită. Ca fâlfâitul aripilor celei mai mici păsări din lume.»
Andreea a remarcat că Han Kang face uz de multe simboluri și arhetipuri, de mitologie și teme vechi de când lumea, și din acest motiv n-ar trebui să folosim eticheta de „realism magic” în cazul romanului lui Han Kang.
Nu apucasem să mă gândesc prea mult la ambiguitatea legată de cele două prietene – mai sunt ele în viață sau nu? M-am bucurat să discutăm amănunțit despre chestia asta, deși nu am ajuns la o concluzie unanimă. Nici nu ar fi posibil. Cami a propus ideea că nici Gyeongha, nici Inseon nu mai trăiesc. A adus ca argument faptul că la telefonul lui Inseon a răspuns asistenta, foarte grăbită, ca și cum se întâmplase ceva grav. Iar Gyeongha bea ceea ce prepară Inseon (p 171), pe când spiritul lui Inseon nu mâncase fiertura de orez pe care mama i-o pusese în față, atunci când se afla în comă în spital (p 94: „Se gândea că dacă pot să mănânc înseamnă că nu sunt moartă”). Acum mă gândesc însă că și în vis poți să bei și să mănânci... Deci e posibil și ca cele două femei să se întâlnească într-un vis. M-ar întrista teribil să fi murit, deși e doar o poveste, iar asta mă face să-mi dau seama că m-am atașat de ambele personaje.
Mi-a plăcut o altă observație făcută de Cami, care mi-a coagulat o impresie vagă: acolo, pe muntele Halla, într-un moment de grație, comunică toate straturile istoriei, cu oamenii și ființele care le-au populat. Poate că și la asta se referă titlul, Nu ne despărțim, căci toți și toate sunt împreună, spirite și ființe vii.
Cu un ochi urmărea umbrele mișcătoare ale lui Inseon și Ama proiectate pe perete, cu celălalt, copacii din curte care păreau să se legene în lumina asfințitului. Tare mi-aș fi dorit să știu cum era să trăiești astfel, cu o dublă perspectivă. Poate că era ca un cântec în canon sau ca și cum ai trăi și ai visa în același timp. (pag. 102)
Mi-am dat seama și ce au în comun Inseon și Gyeongha: dorința de a aduce în fața oamenilor adevărul. Ele devin un instrument prin care istoria ascunsă este comunicată lumii. Gyeongha, prin cartea ei despre masacrul din Gwangju, iar Inseon, prin documentarele ei despre abuzurile armatei coreene și masacrul din insula Jeju. Poate că asta este dorința de care se vorbește la pagina 181. Numai că fiecare reacționează diferit în confruntarea cu violența: Gyeongha este copleșită, redusă la o stare vegetativă (cum bine a spus Magda), pe când Inseon pare mult mai puternică. Deși aparent a renunțat la proiectele ei filmate, se documentează despre ce s-a întâmplat în insula Jeju, completând materialele adunate de mama ei. Nu mi-e clar însă ce urma să facă cu ele... Gyeongha devine un martor al acestui rechizitoriu plin de detalii cutremurătoare, și oare acesta să fi fost motivul real pentru care Inseon a insistat ca ea să meargă pe insulă? Acolo unde barierele dintre lumi nu mai există și întâlnirile improbabile devin posibile?
Mi-am dat seama și că nu am apucat să-mi adun gândurile despre ce mi-a plăcut mai puțin la „Nu ne despărțim”. Oricum, senzația e că nu a fost atât de intensă și de unitară ca Disecție, care m-a lovit profund, dar din păcate impresiile despre acea carte s-au estompat, după aproape opt ani de la lectură. Cred că aici nu mi-a plăcut discrepanța dintre prima parte, cu atmosfera puternică dată de zăpadă, alienare, melancolie, și a doua parte, unde se precipită informațiile istorice, în detrimentul atmosferei. Am avut senzația că asist la o lecție și mi s-a părut cam artificial felul cum Gyeongha află de la Inseon ce s-a întâmplat pe insula Jeju, asta în contextul în care m-am tot întrebat care-i vie și care-i moartă. M-au deranjat și unele detalii – scena când intră îmbrăcată la duș, cam dramatică pentru gustul meu, sau faptul că Gyeongha ascunde lanterna sub scaunul din atelier (pag. 167), pentru ca apoi să se chinuie cu o lumânare și cu chibrite... Mi se pare lipsit de logică și regizat, pentru a îndrepta povestea pe un anumit făgaș. Desigur, nu e nicio logică într-o scenă în care persoane adormite, în comă sau moarte discută în timp ce umbra unei păsări invizibile flutură pe perete... Dar chiar și poveștile fantastice au nevoie de o logică internă ca să funcționeze. :)
[spoiler]
Niciun comentariu