Vara de neuitat • Plaja – Cesare Pavese

► „Vara de neuitat • Plaja”, de Cesare Pavese ◄

Ed. Polirom, 2015, 204 pag. | Traducere: Maria Chirițescu

Original: „La bella estate” (1949) • „La Spiaggia” (1941) | Țara: Italia

---

„Vara de neuitat” și „Plaja” sunt primele proze de Cesare Pavese pe care le citesc; l-am tot ocolit pe acest scriitor italian până acum, deși nu pot explica exact de ce. Totuși, am început cartea fără așteptări și fără prejudecăți, curioasă cum va fi prima mea experiență cu Pavese. Am găsit o scriitură simplă, în aparență despre nimic, dar un nimic sub care freamătă o întreagă lume de sensuri și posibilități; bucăți de viață fără început și final, rupte dintr-un tablou mai extins ce ne rămâne necunoscut; o mulțime de emoții încifrate în cuvinte, lucruri pe jumătate spuse sau mai degrabă intuite, fraze care, însoțite de gestică, capătă un înțeles mai adânc. În urma lor mi-a rămas senzația că am mers o bucată de drum alături de personaje, împărțind cu ele gânduri și frământări, cunoscându-le mai mult sau mai puțin intim, pentru a ne despărți apoi brusc, fără formule ceremonioase, dar nu fără unele regrete și întrebări rămase fără răspuns.

Scrise în 1949 și, respectiv, 1941, cele două micro-romane au destul de puține lucruri în comun, pe lângă anotimpul solar ce constituie fundalul poveștilor și o anume solitudine sau alienare ce însoțește personajele; aș mai putea adăuga senzația de pudoare ce transpare din câteva secvențe narative, cel mai probabil normală pentru acei ani, însă demodată și neobișnuită în vremurile noastre.

Nu mi-e tocmai ușor să vorbesc despre „Vara de neuitat” și „Plaja”, care mi s-au părut extrem de realiste și oneste, tocmai pentru că, la prima vedere, în paginile lor nu pare să se întâmple ceva extraordinar și demn de a fi povestit. Implicațiile mai profunde ale celor două povești sunt ușor de trecut cu vederea la o lectură superficială, dar, pentru un ochi atent, frazele palpită de subtilități și fine observații psihologice, asemenea unui lac liniștit sub oglinda căruia se agită un întreg univers. În ciuda aparentei simplități, am impresia că multe aspecte mi-au scăpat sau nu le-am înțeles pe deplin.

Am observat că în ambele proze se face referire la colinele din zonele natale, rememorate cu dor și nostalgie de două personaje secundare. Pavese are și un roman intitulat „Casa de pe colină”, pe care sper să îl citesc cândva; din câte am înțeles, regiunea în care scriitorul s-a născut și a copilărit (Langhe, din nordul Italiei) a reprezentat pentru el un tărâm mitic, idealizat, la care a făcut referire adeseori în scrierile sale. Pictorul Guido din „Vara de neuitat”, care se simte în largul lui doar pe un vârf de deal, vrea să picteze colina ca pe o femeie ce stătea întinsă, cu sânii la soare, și să-i dea mlădierea și savoarea pe care le au femeile. Doro, prietenul naratorului din „Plaja”, se întoarce pe dealurile regiunii unde a copilărit, înțelegând însă că nimic nu e mai de nelocuit decât un loc unde am fost odată fericiți.

***

M-a uimit abilitatea cu care Cesare Pavese se transpune în mintea și inima unei adolescente de șaisprezece ani, Ginia, protagonista nuvelei „Vara de neuitat”. M-a uimit și felul în care evenimentele aparent banale capătă un ritm și o greutate care m-au absorbit, pe măsură ce Ginia cunoaște viața și dragostea, dar și gustul amar al deziluziei. Pavese ne conduce direct în miezul unei veri caniculare, de care Ginia și prietenele ei se bucură din plin, ieșind la plimbare pe bulevarde sau cu bărcile pe lac, mergând la cinematograf și la sălile de dans, întorcându-se acasă târziu, moarte de oboseală – căci să dormi era o prostie și fura din timpul bucuriei. 

În anul acela era atât de cald, că trebuia să ieși în fiecare seară, iar Giniei i se părea că înainte nu înțelesese niciodată ce este vara, atât de frumos era să mergi în fiecare noapte să te plimbi pe bulevarde. Câteodată se gândea că vara aceea nu se va sfârși niciodată și că trebuie să se grăbească, să profite de asta pentru că, odată cu schimbarea anotimpului, ceva avea să se întâmple. (pag. 22) 

O fată simplă, care lucrează la un atelier de croitorie, Ginia se descoperă pe sine în procesul unei maturizări forțate, lipsite de îndrumarea proteguitoare a adulților: ambii părinți au murit, iar fata se ocupă singură de casa în care locuiește cu fratele Severino. Independența ei și încrederea naivă în propria valoare și maturitate îi dau iluzia că duce viața unei femei, nu a unei fetițe, și că este superioară prietenelor sale, pe care le consideră prostuțe și imature. În schimb, adolescenta caută compania Ameliei, o tânără de douăzeci de ani care o fascinează cu dezinvoltura și nonșalanța ei. Amelia râde cu oricine, dar nu se destăinuie nimănui, iar banii îi obține, aparent, din meseria de model. În acele vremuri, a ieși fără pălărie și ciorapi erau gesturi îndeajuns de îndrăznețe și atipice, însă a poza goală unor pictori părea ceva cu totul ieșit din comun. Atrasă de personalitatea prietenei sale, dar totodată temătoare și rușinată, Ginia se abandonează unor experiențe prin care descoperă fiorii dragostei, ghimpii geloziei și umilința imaturității sale. 

Cu Amelia totul era mai ușor și te distrai mai în voie, de parcă nimic n-ar fi avut importanță și în seara aceea ar fi trebuit să se petreacă tot felul de lucruri. [...] Ginia ar fi dat oricât s-o audă vorbind cât mai deschis de multe lucruri care îi plăceau, căci adevărata intimitate este să știi ce-și dorește cel mai mult celălalt, iar când cuiva îi plac aceleași lucruri ca și ție, nu-ți mai stârnește nici un fel de teamă. Dar Ginia nu era sigură că Amelia, trecând seara pe sub porticuri, privea la ce privea și ea. 

Mi-au plăcut foarte mult acuratețea și finețea cu care Pavese surprinde gândirea complicată și schimbătoare a unei adolescente: fluxul și refluxul încrederii în sine, naivitatea fetei care se consideră deja femeie, incertitudinea și impulsurile contradictorii (mândria de a se „păstra”, dar și umilința că, fără știrea ei, celelalte prietene „trecuseră toate pe la câmp”), percepția distorsionată a oamenilor (prietenul lui Severino nu-i inspiră teamă pentru că „purta salopetă și o mai prinsese de încheieturi, întrebând-o dacă nu vrea să se ia la trântă”), prejudecățile ridicole (nu-i venea să creadă că „un țăran putea să fie pictor”), încercarea de a îmbrățișa singurătatea ca semn al maturizării sau trăirile ambigue pe care nici Ginia nu le poate conștientiza și înțelege. 

[spoiler] Relația Giniei cu Amelia, un ghem complex de emoții, așteptări, dezamăgiri și senzații contradictorii, este redată cu măiestrie de Pavese: dorința Giniei de a fi prezentă când Amelia pozează ca model este urmată de rușinea de a o vedea goală (Amelia, brună cum era, părea murdară și-ți făcea rău să o privești), fascinația pentru Amelia alternează cu desconsiderarea ei (începu să-i vorbească mai deschis Ameliei când se încredință că, deși atât de zvăpăiată, nu era decât o biată amărâtă) și sentimentul de invidie (o invidia pe Amelia, căreia nu-i mai era rușine), iar afecțiunea pe care i-o poartă capătă uneori valențe sexuale ambigue. [spoiler]

***

O radiografie subtilă a unei relații de prietenie, dar și a sentimentului de apartenență și dependență de un loc și un timp idealizate, micro-romanul „Plaja” are o atmosferă nedefinită, de o banalitate stranie, în care totul pare să se afle în suspensie. Narațiunea mi s-a părut ceva mai seacă, mai vagă și lipsită de contururi, ca și cum arșița soarelui și fierbințeala aerului, înăbușitoare și orbitoare, i-ar fi stins tușele. Evenimentele se îndreaptă lent spre un deznodământ care se lasă așteptat – sau poate că nu va sosi niciodată –, iar între timp se desfășoară viața în toată goliciunea ei prozaică și necosmetizată, fără ca Pavese să o forțeze pe un făgaș senzațional, ieșit din comun. Am simțit intens langoarea zilelor de vară petrecute la mare, zile fără importanță cu după-amiezi moleșitoare și îmbrățișarea limpede a valurilor, cu plimbări de seară și prietenii temporare, cu ciclicitatea și rutina întrerupte de mici incidente sau întâlniri neașteptate. 

— Privește toate umbrelele astea de soare, spunea Doro. Sunt tot atâtea case; în ele se croșetează, se mănâncă, se schimbă haine, se fac vizite. Cei câțiva soți stau la soare acolo unde i-a pus nevasta. E o republică a femeilor.
— De unde s-ar putea deduce că ele au inventat societatea. (pag. 167)

Naratorul, lipsit de nume și fără o personalitate bine definită, povestește despre relația cu un prieten drag, Doro, de care s-a îndepărtat după ce acesta s-a căsătorit și s-a mutat în alt oraș, renunțând la vechile relații. El acceptă invitația lui Doro de a petrece câteva zile la vila soților de pe Riviera, dar, înaintea acestei vacanțe la mare, Doro sosește pe neașteptate în oraș, cerându-i naratorului să îl însoțească în satul natal, pentru a vedea încă o dată colinele pe care a hoinărit în copilărie. Este o escapadă bizară, în decursul căreia naratorul regăsește afecțiunea pentru Doro și bucuria de a fi alături de el. Însă, așa cum regiunea natală idealizată trăiește mai degrabă în amintiri decât în realitate, nici legătura dintre oameni nu pare să reziste cu adevărat schimbărilor și depărtării.

[spoiler] În decursul zilelor petrecute la mare, se face simțită o anumită răceală și distanțare, iar Doro îi mărturisește în cele din urmă prietenului său că își pierduse dorința și plăcerea de a vorbi cu el despre atâtea lucruri. [spoiler]

Nu eram de multe zile la mare și mi se părea că sunt de un secol. Cu toate astea, nu se întâmplase nimic. Dar noaptea, întorcându-mă acasă, mi se părea că întreaga zi care se scursese – banala zi de plajă – îmi cerea cine știe ce fel de clarificare, ca să mă pot înțelege pe mine însumi (pag 177).

Începeam să înțeleg că nimic nu e mai de nelocuit decât un loc unde am fost odată fericiți. Înțelegeam de ce, într-o bună zi, Doro luase trenul ca să se întoarcă la colinele lui și-n dimineața următoare se întorsese la adevăratul său destin. (pag. 204)

Relația naratorului cu Doro este un fir neîntrerupt ce traversează micro-romanul de la un capăt la altul, uneori ieșind la suprafață, alteori coborând în străfunduri și devenind astfel invizibil – însă nu mai puțin prezent. Cei doi au avut o relație strânsă în tinerețe, când discutau despre o mulțime de lucruri și călătoreau zile în șir cu rucsacul în spate. Acum, naratorul este deconcertat de personalitatea schimbată a vechiului prieten, pe care nu îl mai recunoaște în unele momente; Doro, taciturn și secretos, uneori agresiv și sarcastic, îi provoacă neliniște și indispoziție, dar și bănuiala că lucrurile nu merg prea bine în căsnicia lui. Însă ce poate fi în neregulă în relația unor soți care, după toate indiciile, se respectă și se iubesc foarte mult? Preocuparea pentru aparenta problemă dintre Doro și soția lui capătă dimensiunea unei obsesii, iar menționarea ei repetată și lipsa unui răspuns mulțumitor devin un laitmotiv sâcâitor, de o importanță disproporționată.

[spoiler] De fapt, naratorul pare să caute motivul pentru care prietenia dintre el și Doro nu mai este la fel ca înainte; el vrea să obțină o mărturisire, o confirmare a ceea ce plutește nedefinit între ei. Cei doi poartă discuții vagi, care amână relevarea adevărului – dar ce este de făcut când unele sentimente și senzații refuză să se materializeze în forme concrete, transmisibile? [spoiler]

— N-am descoperit nimic. Dar îți aduci aminte câte lucruri ne spuneam când eram copii. Vorbeam așa pentru a spune ceva. Știam prea bine că erau doar vorbe, și totuși plăcerea de a vorbi ne alina. 

— Nenorocirea, a spus pe un ton conclusiv, luând-o din loc, este că se fac prea multe confidențe. Omul spune unele lucruri numai pentru a face plăcere celorlalți.
— Te referi la mine? l-am întrebat.
— Da, și la tine, a bombănit Doro.

[spoiler] Mi s-a părut ciudat că naratorul, burlac și singur, pare lipsit de orice dorință sexuală; ceea ce povestește capătă astfel aspectul unei confesiuni incomplete, cenzurate – sau poate chiar nu are ceva mai mult de spus. În rândurile pe care le așterne, el pare să ascundă gândurile neliniștitoare, așa cum le ascunde în discuțiile cu prietenii săi. La fel de neobișnuită mi s-a părut credința lui că toate fetele seamănă între ele și că numai când devin femei le poți aprecia cu adevărat. Clelia, o femeie încântătoare, pare să-i atragă pe toți bărbații din jurul ei, inclusiv pe adolescentul Berti, care se îndrăgostește de ea și o urmărește de la distanță. Oare naratorul este și el îndrăgostit de Clelia? Eu cred că nu, căci pare mai degrabă preocupat de relația cu Doro, la a cărei destrămare asistă neputincios. Spre final, naratorul spune: eu aveam bani pentru călătorie și nu mă duceam. Aceste cuvinte pot însemna fie că nu o urmează pe Clelia, fie că a înțeles natura definitivă a înstrăinării dintre el și Doro. [spoiler]