Sorgul roșu este prima mea incursiune în universul lui Mo Yan (acest ”nu vorbi” al literaturii), fiind totodată și primul roman publicat de scriitorul chinez în 1987. M-am apropiat nu fără oarecare teamă de această carte zdravănă, iar la început am înghițit-o cu noduri, căci Mo Yan aruncă în cititor cu membre, mațe, ochi, carne putrezită, muci, pișat și orice altceva ne mai poate provoca scârbă și fiori de groază pe șira spinării. Citind acest roman, aproape că experimentăm și noi, într-o mică măsură, momentele atroce prin care au trecut chinezii în anii 1930-1940, când țara era sfâșiată din interior de Războiul Civil dintre naționaliști și comuniști, iar japonezii au venit și ei, colac peste pupăză, să ocupe partea de nord a Chinei.
Dacă ar fi să descriu acest roman într-un singur cuvânt, aș spune că este exploziv, căci scriitorul ne poartă din explozie în explozie de culoare și mirosuri, violență și cruzime, iar cartea se transformă într-un râu de sânge în care nu te poți scufunda fără să nu te sufoci. Am sfârșit prin a citi romanul pe bucăți, cu pauze în care mi-am limpezit mintea de imaginile insuportabile, dar, în mod ciudat, mă gândeam de fiecare dată intens la povestea lui Mo Yan, și nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o las baltă. Puternic vizual, copleșitor cromatic și olfactiv, Sorgul roșu este un adevărat test de anduranță pentru cititor.
