Sub ghețar - Halldór Laxness

Recunosc că, înainte de a citi Sub ghețar, nu mai auzisem de scriitorul islandez Halldór Laxness, în ciuda faptului că a primit premiul Nobel pentru literatură în 1955. Am dat peste acest mic roman din întâmplare, premisa mi s-a părut interesantă, am început lectura, neștiind ce mă așteaptă, și am sfârșit prin a mă îndrăgosti de scriitura lui Laxness și de atmosfera minunată și stranie pe care a reușit să o creeze. Ulterior, am mai citit două trei cărți în limba engleză, iar Halldór Laxness a devenit unul dintre scriitorii mei favoriți. Cel mai mult mi-a plăcut Independent People, un roman extraordinar, care sper să fie tradus și la noi, într-o bună zi, nu foarte îndepărtată.*

*Între timp, am aflat că Oameni independenți a fost tradus la noi în 1964, iar în deceniile respective au apărut și alte cărți de Laxness: O întîmplare la Raykjavik (1955), Clopotul din Islanda (1956, 1962) și Stațiunea atomică (1956).

Revenind la Sub ghețar, prima lectură m-a impresionat puternic, pentru că este un roman de atmosferă, iar eu sunt foarte receptivă la o doză generoasă de suprarealism și mister, care, în combinație cu umorul, creează deja rețeta unei cărți favorite. Acest roman m-a făcut să râd (sau măcar să chicotesc), m-a pus pe gânduri și m-a uimit. Am găsit aici un amestec savuros de real, fantastic și absurd, pe măsură ce am pătruns într-o lume deopotrivă ireală și pământeană. Lumea magică a parohiei de la ghețar mi-a rămas puternic imprimată în memorie, prelungindu-și fascinația pentru multă vreme. Am recitit romanul de curând și am devenit conștientă de părțile mai slabe (pentru că are și așa ceva), dar Sub ghețar rămâne pentru mine o lectură aparte, datorită căreia l-am descoperit pe Halldór Laxness.

Tânărul Empi - care nu este teolog și probabil că nu va deveni niciodată - este trimis de episcop să investigheze o parohie îndepărtată din Islanda, de unde răzbat vești ciudate și îngrijorătoare: aparent, pastorul de acolo nu se mai ocupă de viața spirituală a enoriașilor, ci s-a apucat, în schimb, de potcovit cai și de diverse reparații, nevasta l-a părăsit de multă vreme și acum trăiește cu o altă femeie, iar un misterios cadavru a fost trimis pe ghețar, în loc să fie îngropat creștinește. Empi pleacă înarmat cu un reportofon și cu instrucțiunea de a fi un simplu observator, care nu trebuie să explice, ci doar să relateze. 

În parohia de la ghețar, Empi întâlnește o lume care funcționează după legi proprii și pare să fi fost ocolită de civilizație: electricitatea nu este folosită, deși este disponibilă, biserica are ușa bătută în cuie și geamurile sparte sunt acoperite cu scânduri, iar pastorul Jón lipsește cu desăvârșire, fiind plecat la potcovit de cai. O vizită în interiorul bisericii dezvăluie un dezastru revoltător: mucegaiul a pus stăpânire pe dușumea și picturi, stranele au dispărut, folosite ca lemne de foc în anul marilor zăpezi, iar candelabrul s-a prăbușit din cauza uzurii și a gravitației, însă nimeni nu s-a obosit să-l pună la loc. 

Empi discută cu puținii oameni care trăiesc în acest fund de lume, unde ghețarul este considerat un centru al universului. [spoiler] De la cantor nu află mare lucru despre pastor, în schimb este pus la curent cu povestea unor femei neobișnuite ce au trăit odinioară aici, care nu au fost văzute niciodată spălându-se, mâncând sau dormind, dar cu toate acestea erau cele mai grozave femei care au existat vreodată, parcă descinse dintr-o saga islandeză. În casa parohială lipsită de ușă, Empi este întâmpinat de femeia bănuită că ar fi ibovnica pastorului Jón. Timp de câteva zile, tânărul este hrănit cu zeci de feluri de prăjituri și o cafea cu gust de mucegai, pentru că peștele sau alte mâncăruri obișnuite sunt considerate sub demnitatea lui de trimis al episcopului. 

În sat își face apariția un vechi prieten al pastorului, Mundi Mundason, inventator și mistic care i-a suflat nevasta acestuia cu ani în urmă. El s-a întors împreună cu trei discipoli ciudați, pentru un ritual de resurecție al conținutului misterioasei cutii care a fost depusă pe ghețar. Numai că evenimentele nu prea decurg conform planului, o femeie crezută dispărută reapare pe neașteptate, iar Empi are parte de o experiență metafizică, care îi dă peste cap percepția asupra lumii. [spoiler]

Ed. Niculescu, 2006, 236 pag.,
trad. Crenguța Năpristoc,
T. orig.: Kristnihald undir Jökli, 1968
(literal: Christianity at the Glacier)

Felul în care sunt redate dialogurile este un pic ciudat: în locul liniuțelor sau ghilimelelor obișnuite, sunt trecute numele interlocutorilor, pentru că narațiunea ia forma unui raport, pe care Empi îl redactează pentru episcop. La început, acest lucru m-a deranjat un pic, însă am trecut destul de repede peste neajuns, căci dialogurile devin oricum absurde, însă atât de savuroase și de amuzante, încât nu am mai putut să le găsesc nici cel mai mic cusur. 

Scriitura lui Laxness este plină de umor, situațiile stranii pe care le născocește sunt delicioase, iar amestecul de fantastic și realitate a fost în doza perfectă pentru mine. Finalul m-a lăsat într-o stare de reverie, întrebându-mă cât din cele întâmplate a fost real și cât a avut loc în imaginație. Unele lucruri sunt confirmate, altele rămân fără explicație, însă misterul nu face decât să sporească farmecul acestui loc de la capătul lumii, guvernat de ghețar și populat de o mână de oameni, care mai de care mai neobișnuiți.

*Romanul a apărut și la Editura Art, în 2012, în aceeași traducere.

Acest bătrân ar putea fi întruchiparea pastorului de la ghețar.
 (fotograf: Ragnar Axelsson - sursa)

 Islanda văzută prin obiectivul lui Ragnar Axelsson - sursa
Mai multe fotografii din Islanda aici.