Pianista – Elfriede Jelinek

marți, 10 decembrie 2013

recenzie Pianista de Elfriede Jelinek carte

► „Pianista”, de Elfriede Jelinek 
Ed. Polirom, 2004, 273 pag. | Traducere: Nora Iuga
Titlu original: „Die Klavierspielerin”, 1983 | Țara: Austria


Romanul Elfriedei Jelinek este de o brutalitate și de o zădărnicie cutremurătoare. Nu pot spune că m-a bucurat această călătorie, care m-a condus în străfundurile tenebroase ale psihicului uman și mi-a relevat efectele devastatoare pe care părinții acaparatori le pot avea asupra copiilor. M-am întors la realitate destul de scârbită și întristată și trebuie să mărturisesc că nu mai pot vedea acum filmul lui Michael Haneke – o repetare a poveștii, cel puțin în următorii ani, îmi pare o experiență greu de suportat. Și totuși, „Pianista” este un roman bine scris, cu surprinzătoare momente de poezie; nu îi pot tăgădui valoarea, în ciuda poveștii maladive pe care o conține. 

Deși muzica este prezentă prin nume de compozitori și piese, ea nu poate atenua senzația de neputință și disperare mută pe care am simțit-o revărsându-se din fiecare pagină a romanului. Aproape că nu există nimic bun, frumos sau dătător de speranță în lumea strâmbă a personajului principal. Pianista este însoțită de muzică, este adevărat, însă această muzică este una silențioasă, abstractă, fiind percepută doar prin intermediul cuvintelor. În schimb, din fundalul poveștii am putut auzi, distinct, pocnetul slab al boldurilor pătrunzând în piele sau abia audibilul fâșâit al lamei de ras, despicând carnea moale a coapselor. Am ajuns să mă tem de revenirea acestor sunete, pe care le puteam distinge clar și dureros, în timp ce muzica, cu efectul său eliberator, se încăpățâna să rămână tăcută.

Erika, profesoara de pian, trăiește împreună cu mama într-un univers închis, din care au fost înlăturate rudele și prietenii. De-a lungul anilor, între cele două s-a format o simbioză ciudată și bolnăvicioasă; este un amestec de dragoste și ură, un raport de forțe ceva mai greu de deslușit și de înțeles. Dependente una de alta, Erika și mama ei sunt legate prin fire nevăzute, dar puternice, iar fiica pare a fi o biată albină prinsă în plasa unui păianjen vorace, care o imobilizează fără putință de scăpare. Și totuși, albina are resurse nebănuite prin care încearcă, din când în când, să se elibereze.

Pagină după pagină, ne sunt dezvăluite povestea și personalitatea celor două femei. Mama, geloasă și posesivă, ține sub observație întreaga existență a Erikăi, trăgând de firele invizibile pentru a o aduce mereu înapoi. Și-a dedicat întreaga viață fiicei, căreia îi cere în schimb obediență și loialitate. Cea mai mare temere a mamei este că Erika își va găsi un iubit și o va părăsi, astfel că îi reproșează hainele cumpărate și îi descurajează tentativele de cochetărie. Ea controlează timpul și viața Erikăi, fără a ști că fiica are metodele ei de a se sustrage.

Erika, o pianistă odinioară talentată, și-a ratat cariera concertistică înainte de a o începe. Este o fire inflexibilă, plină de contradicții, care nu se supune nimănui, cu excepția mamei. Este singură și, în același timp, singulară, urăște uniformitatea și este condusă de ambiția de a fi întotdeauna cea mai bună. Cu toate acestea, ezită să se aventureze pe teritorii necunoscute, din teama de a da greș și de a-și zdruncina statutul de ființă superioară. Simțurile îi sunt atrofiate, astfel că Erika se autoflagelează, în încercarea de a simți ceva. Însă răul pe care și-l provoacă este totodată o supapă de refulare, prin care tânăra supraviețuiește unei relații sufocante, care i-a mutilat spiritul. 

[spoiler] Personalitatea Erikăi este rezultatul educației mamei sale. Încă de mică, s-a izolat și s-a distanțat de lumea exterioară; în timp ce fetele de vârsta ei se bucurau de libertățile copilăriei, ea studia la pian și învăța să disprețuiască plăcerile frivole. Mama și-a instruit fiica să nu regrete nimic și i-a inoculat convingerea că este unică, superioară tuturor, refuzându-i în același timp micile dorințe și stăvilindu-i impulsurile. Sexualitatea fetei este reprimată, astfel că Erika nu mai poate simți plăcere și ajunge să privească actul sexual ca pe o curiozitate.

Când în scenă apare un al treilea personaj – Walter Klemmer, un student al Erikăi –, care pune în pericol echilibrul relației mamă-fiică, frustrările și temerile ies și mai puternic la iveală, la ambele capete ale acestei dualități morbide. Deși mama îi îndeplinește fiicei aproape orice necesitate, ea nu îi poate satisface și nevoile carnale. În fața dovezilor de iubire și pasiune ale lui Klemmer, o senzație necunoscută se trezește în ființa insensibilă a Erikăi. Este, poate, singura ei șansă de a se elibera în sfârșit de firele prin care mama o ține captivă, și totuși ea alege să exercite un control plin de cruzime asupra unui bărbat pe care îl consideră cu totul în puterea ei.

De la bun început, m-am întrebat de ce Erika nu își părăsește mama despotică. Este adevărat că se revoltă uneori prin rochiile pe care le cumpără, prin secretele bine păzite, prin izbucnirile de violență pe care apoi le regretă. Dar nu își duce niciodată revolta până la capăt; se aseamănă, mai degrabă, cu un animal ținut în cușcă, care are la dispoziție doar un spațiu limitat pentru a se manifesta. Am înțeles abia mai târziu că mama este un element indispensabil pentru Erika: ea este cea care îi perpetuează fiicei viziunea asupra vieții, cea care îi confirmă identitatea și valoarea. Mama reprezintă refugiul și siguranța în fața lumii, este măsura importanței și unicității fiicei – în lipsa mamei, individualitatea Erikăi ar intra în derivă; ea ar descoperi că nu știe cu adevărat cine este. În absența creatorului, creația – necertificată de alți factori exteriori – și-ar pierde valoarea. [spoiler] 

Mama apare drept o putere tiranică, care și-a asumat actul unei creații distrugătoare, plămădind după propriile capricii o ființă pe care o controlează cu o mână de fier. Dar, pe măsură ce ne adâncim în lectură, începem să discernem și alte fire, care le manevrează pe toate celelalte: deasupra tuturor tronează figura impunătoare și neîndurătoare a Elfriedei Jelinek, a cărei voce ironică și tăioasă o putem distinge foarte clar de-a lungul narațiunii. Prin analiza neiertătoare a naturii umane și prin critica virulentă a societății austriece, prezența scriitoarei se face simțită într-un mod incomod, dându-ne impresia că asistăm la o mizanscenă grotescă, în care Jelinek a îngrămădit toate păcatele și tarele lumii pe care o disprețuiește. 

Am urât din toată inima personajele acestui roman. Nu m-am putut lega afectiv de niciunul dintre ele, nici măcar prin mila pe care am simțit-o câteodată pentru Erika, căci și această milă a pălit în fața manifestărilor ei de cruzime și răutate. Erika nu este nici pe departe o ființă neputincioasă și inofensivă, așa cum am putea fi înclinați să credem la început. Urmând exemplul mamei, își exercită controlul asupra elevilor și provoacă rău fără remușcări, lipsită parcă de orice trăsătură umană. Însă ceea ce mama a făcut din dragoste și posesivitate, Erika face dintr-o pornire calculată, cinică, aproape experimentală. Drumul ei spre dezumanizare pare să fie unul fără întoarcere; aparent, nimic nu o mai poate salva de dimensiunea monstruoasă în care se adâncește. Iar maestrul păpușar, Elfriede Jelinek, din postura ei de zeu crud și neiertător, nu oferă personajelor sale nicio portiță de scăpare, nicio rază de speranță. 

Am citit „Pianista” împreună cu câțiva prieteni de pe Goodreads, iar una dintre fete a venit cu ideea să ilustrăm printr-o pictură felul în care fiecare dintre noi și-a imaginat personajele principale. Pentru Erika, am ales un portret de Amedeo Modigliani, deoarece am perceput-o ceva mai masculină, dar și cu o feminitate subtilă. Pentru mama Erikăi, m-am oprit la un portret de Henri Rousseau, care o înfățișează pe Josephine, a doua soție a artistului.

Femeie cu cravată neagră, de Amedeo Modigliani (1917)

Portretul lui Josephine, de Henri Rousseau (1900 - 1903)

2 comentarii

  1. Mai grav e ca romanul e cumva autobigrafic. Chiar cred ca scriitoarea (premiata cu Nobel de altfel) e capabila de asa ceva.

    Tu esti cam rusinoasa si nu ai pus punctul pe i la acest roman. Uite aici: http://noptisizile.blogspot.ro/2013/07/elfriede-jelinek-pianista.html
    Si un citat care mi-a placut foarte mult :p

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, am auzit și eu că romanul ar fi semi-autobiografic. Oricum, nu mă grăbesc să citesc altceva de Jelinek prea curând...
    Eh, nu e vorba de rușine aici, ci de faptul că nu am simțit nevoia să mă leg de aspectele pe care le-ai evidențiat în recenzia ta. Am vrut să pun accentul pe latura psihologică a poveștii, lăsând-o mai în umbră pe cea erotico-senzațională.

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.