Întoarcerea huliganului - Norman Manea

Nimic nu este incompatibil în România. (Norman Manea)

În 1986, la vârsta de 50 de ani şi cu trei ani înainte de căderea comunismului în România, Norman Manea se decide să emigreze - mai întâi în Germania, pentru a ajunge apoi la destinaţia finală: Paradisul, Lumea de dincolo, America. Se va întoarce în ţară un deceniu mai târziu, în 1997. Călătoria, aşteptată cu îndoieli şi nelinişte, pune în mişcare mecanismele memoriei, trezindu-i scriitorului amintiri din viaţa sa anterioară: copilăria în Bucovina, lagărul din Transnistria, ghetoul evreiesc, viaţa de angajat la Bucureşti, lumea scriitorilor români sub comunism. 

Prin intermediul unei cronologii non-lineare şi făcând uz de o naraţiune complicată, Norman Manea reconstruiește, fragment cu fragment, imaginea familiei şi a prietenilor, pe măsură ce rememorează experiențele care l-au marcat: holocaustul, comunismul, exilul şi, mai presus de toate, condiţia de evreu. Evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum limbajul, identitatea, istoria, apartenenţa, formarea, ambiguitatea sau adaptarea.

„Întoarcerea huliganului” este o carte pentru cititorul perseverent; de multe ori, narațiunea ia forma unui flux eratic al gândirii, în care amintirile fac salturi înainte şi înapoi în timp, devenind un ghem încâlcit în care este dificil de identificat începutul sau sfârşitul. Lucrurile sunt sugerate sau dezvăluite numai pe jumătate, fără a explica cu adevărat totul. Nu este o carte care poate fi frunzărită, ci una care necesită atenţia deplină a cititorului, căci limbajul întortocheat, naraţiunea non-lineară şi abundenţa detaliilor istorice şi literare se vor dovedi o adevărată provocare - însă una care merită acceptată. 

Erudiţia lui Norman Manea este evidentă în fiecare pagină a cărții sale. Scriitorul a fost dintotdeauna înconjurat de cărţi, iar memoriile sale nu ar fi fost complete fără referinţe şi citate din mulţi scriitori care l-au format, precum Proust și Kafka, Celan și Mihail Sebastian, Primo Levi și Freud.

Limbajul lui Norman Manea 

Dacă nu locuiesc într-o ţară, ci într-o limbă? Dar limba este, în final, doar o emblemă orgolioasă a eşecului. 

Trebuie să mărturisesc că, la început, am întâmpinat dificultăţi cu limbajul din această carte. Scriitura pare pretenţioasă şi dificilă într-un mod nejustificat, fapt care îi determină pe mulţi cititori să se plângă, acuzându-l pe Norman Manea că se străduieşte un pic prea mult pentru a impresiona. Am fost tentată să îl clasez pe scriitor în aceeaşi categorie, dar, pe măsură ce încercam să descifrez structura frazelor şi înţelesul lor, o explicaţie alternativă a început să se înfiripe într-un colţ al minţii mele. Probabil că nu este explicaţia corectă, însă mie mi-a fost de ajuns, deoarece m-a ajutat să nu abandonez cartea la jumătatea drumului. 

Am perceput scriitura alambicată a lui Manea drept o reacţie la limbajul de lemn, simplificat şi plat, impus în timpul comunismului. Sub o asemenea uniformizare a exprimării, propria rezistenţă a înflorit înzecit, rezultând într-o complicată limbă interioară. Norman Manea se scufundă total în această limbă, jucându-se cu cuvintele, atribuind asocieri şi înţelesuri, întinzând anduranţa frazeologică până în punctul de rupere, negând ceea ce este simplu, obişnuit. Rezultatul nu este, neapărat, o explozie tactilă de cuvinte; l-am perceput, mai degrabă, ca pe un exerciţiu conştient și erudit, care a transmis o oarecare răceală. 

În timp ce limba engleză îi apare ca o închiriere lingvistică şi nu ca o proprietate, limba română rămâne adevărata ţară a lui Norman Manea, refugiul ultim, esenţial. El trăieşte în această limbă asemenea unui melc în cochilia sa, purtând-o cu sine oriunde ar merge. Renunţarea la limba maternă ar fi egală cu resemnarea în faţa statutului de emigrant; în acel moment, singurele legături rămase cu patria ar fi retezate. 

M-a impresionat „pilda” oferită de Manea pentru a sublinia amprenta de neşters a limbii materne. După exilarea în Franţa, Emil Cioran şi-a negat patria mamă, dar nu şi-a putut renega originile în faţa bolii: Alzheimer-ul i-a adus cuvintele româneşti înapoi pe buze, în ciuda dorinţei sale de a uita că a ştiut vreodată această limbă. Limba rămâne rana. 

Noţiunea de huligan 

Există un singur debut fertil în viaţă - experienţa huliganică. (Mircea Eliade) 

În această carte, Norman Manea foloseşte termenul nu în sensul său literal, ci prin prisma înţelesului literar atribuit de scriitori cam Mircea Eliade (huliganismul ca rebeliune, cult al morţii, moarte ca experienţă comună) şi Mihail Sebastian (huligan ca disident, paria, proscris).

Manea îl vede pe huligan ca pe o fiinţă umană dezrădăcinată, nedefinită, nealiniată, identificându-se cu huliganul lui Sebastian; acest scriitor a fost perceput drept un duşman de către conaţionalii evrei, în timp ce prietenii creştini, membri ai Gărzii de Fier, îl vedeau ca pe un evreu, un paria. În esență, Mihail Sebastian nu a aparţinut cu adevărat niciuneia dintre aceste lumi. 

Dar care este, în acest caz, adevărata sa identitate? Ce reprezintă un evreu ne-religios, necunoscător al limbii sacre şi lipsit de preferinţe politice sau tendinţe şoviniste? Este identitatea de evreu legitimată de supravieţuirea unor încercări precum Holocaustul, comunismul sau exilul? Cum se pot integra evreii dacă nici asimilarea, nici convertirea religioasă nu le pot asigura, de fapt, apartenenţa la o naţiune? În dubla neputinţă a ne-schimbării şi a schimbării, între ura celorlalţi şi ura de sine, menirea lor rămâne aceea de a fi huligani. 

Un scriitor sub comunism 

Cum poate cineva să fie scriitor fără să fie liber? 

Deşi rudele l-au îndemnat, de-a lungul anilor, cu un laitmotiv aproape obsesiv - plecarea -, Norman Manea a rămas multă vreme sub comunism, din convingerea că, odată scos din realitatea ţării sale, un scriitor nu se mai poate manifesta. Locul nostru este aici. Rămânem aici, în limba noastră, până la capăt. Suntem scriitori, nu avem de ales, considera una dintre prietenele sale. Manea admite în această carte că şi el a fost orbit de orgoliul mizeriei, că şi-a susţinut, nu o dată, deznădejdea. 

Alegerea exilului prefigura pierderea unei importante părţi a fiinţei sale; ar fi putut însemna, la fel de bine, sinuciderea scriitorului. Însă moartea era prezentă peste tot şi, pentru a continua să scrie, trebuia să rămână în viaţă. Exilul oferea o salvare temporară, parţială - nu în faţa unei morţi metaforice, ci a uneia reale, ireparabile. Realizând că îşi poate lua ţara cu el prin intermediul limbii materne, Manea a ales să devină un exilat, un dezrădăcinat, un nedefinit - cu alte cuvinte, şi-a asumat rolul de huligan. 

De ce nu a ales, însă, Israelul? A încercat, oare, să scape de tirania afectivă a mamei şi de maladia ghetoului evreiesc, a fugit din faţa ghearei în mănuşă de catifea care a încercat, dintotdeauna, să îl ţină pe loc? Norman Manea, refuzând să facă parte dintr-o identitate colectivă, a ales, în schimb, America, unde, sub imperiul distanţelor dintre oameni, case şi aşezări, singurătatea se învaţă mai bine decât în oricare alt loc din lume. 

În „Întoarcerea huliganului”, Norman Manea foloseşte limbajul ambiguităţii, firul comun care a traversat întreaga sa viaţă, în diferitele stadii ale iniţierii sale: lagărul, comunismul şi, mai târziu, exilul. Aflând parcursul existenţei sale, nu ne mai poate mira faptul că scriitorul a devenit obsedat de dualitate, de prezenţa măştilor. Dar confuzia este, oare, cea din urmă posesiune a unui exilat? Şi în ce anume constă adaptarea supravieţuitorului? Vă îndemn să citiţi aceste memorii şi să pătrundeţi, cu răbdare şi încredere, în universul complex al unuia dintre cei mai buni scriitori români contemporani. 

Un om drag este cel care lasă în urmă mai multă absenţă decât a însemnat prezenţa lui... Mai multă singurătate decât înlocuia existenţa lui. (poetul Florin Mugur, citat de Norman Manea) 

Editura: Polirom, 2008 

Număr de pagini: 392