Provizorat - Gabriela Adameșteanu

luni, 6 ianuarie 2014


Am ajuns să citesc Provizorat din pură întâmplare; am vrut să împrumut Dimineaţă pierdută şi mi-a fost adus, în schimb, acest volum. Nu am regretat nicio clipă, deşi am amânat să-l citesc cât de mult am putut, cu proverbiala mea reticenţă pentru literatura românească (reticenţă care, încet-încet, începe să se dizolve).

Provizorat a fost o lectură surprinzător de plăcută şi fluidă. Am avut un sentiment straniu citind-o, ca şi cum eu şi cartea am fi putut continua să existăm alături pentru multă vreme, ca şi cum paginile se transformau, lin, din imaginar în real, prinzând o viaţă proprie, devenind un univers paralel pe care îl puteam vizita, la nevoie, o oră pe zi, pentru a mă pune la curent cu ce i s-a mai întâmplat Letiţiei sau pentru a afla încă o dezvăluire din trecutul lui Sorin. O lume care putea curge la nesfârşit, fără ca eu să mă plictisesc - aceasta a fost senzaţia mea citind Provizorat.

Lumea romanului este, însă, o lume provizorie, în continuă schimbare. În România anilor 1970, într-o ţară mişcătoare şi neaşezată, situaţiile se pot răsturna de la o zi la alta, favorurile de ieri devin amănunte incomode a doua zi, cuplurile se destramă fără explicaţii, pentru că unul dintre parteneri a şters-o peste graniţă, către o viaţă mai bună. Este o lume în care deciziile sunt amânate şi evitate, dintr-o teamă de răspundere care paralizează.

Letiţia, încă tânără la începutul romanului, trăieşte fără un scop precis. Tinereţea i se aşterne nesfârşită în faţă, iar viaţa ei poartă semnul improvizaţiei. Este un mod de ocolire al realităţii, de aşteptare pasivă a unei situaţii definitive. S-a căsătorit cu Petru din teama unui viitor neprevăzut, dar şi pentru a lăsa în spate „dosarul” familiei, pe care soţul i-l reproşează cu orice ocazie. 

Sorin îşi duce şi el viaţa sub semnul provizoriului: trăieşte cu impresia că a nimerit în această viaţă din întâmplare, când, de fapt, el aparţine unei alte lumi, fără nicio legătură cu comunismul. Sorin intră în lumea suspendată a Letiţiei ca o barcă de salvare, ca o promisiune de stabilitate. Prin el se materializează, pentru o vreme, dorinţa ei de a găsi măcar o persoană de încredere în lumea ei de nisipuri mişcătoare. Prin el îşi poate retrăi amintirile, ca şi cum copilăria lor ar fi fost una comună. 

Letiţia îşi scrie gândurile într-un caiet, ascuns sub saltea de ochii lui Petru. A publicat deja, iar Sorin este conştient că riscă prin destăinuirile pe care i le face, pentru că, la un moment dat, poate deveni chiar el personaj în romanul Letiţiei. Vai de familiile în care s-a născut un scriitor! spune Sorin. Însă el nu îi mărturiseşte totul şi nici nu ar putea, pentru că, de fapt, nu îşi cunoaşte cu adevărat trecutul. 

Letiţia îi banuieşte viaţa dublă, este conştientă că el recurge la o disimulare onestă, şi totuşi, relaţia lor continuă. Este o iubire înşelătoare, care naşte suspiciune, o iubire care nu poate părăsi spaţiul camerei provizorii în care se întâlnesc - cei doi sunt prinşi, fiecare, în vieţile lor, sunt constrânşi de împrejurări şi repercusiuni. Se mulţumesc cu porţia săptămânală de iubire şi de evadare iluzorie din falsitatea lumii care îi înconjoară. Deşi îndoielile sunt reciproce, Letiţia mimează încrederea în el, iar Sorin minte prin omisiune.

M-am regăsit un pic în această lume provizorie, chiar dacă evenimentele se petrec înainte de naşterea mea. M-am regăsit în fetiţa de la coadă, pipăită de o mână străină - deşi eu eram în autobuz, nu la coadă, şi, cu mintea mea încă necoaptă, am trăit câteva zile cu certitudinea că am rămas însărcinată. M-am regăsit şi pe coridoarele Casei Presei, unde am lucrat o vreme, de la geamurile căreia am privit adeseori, precum Letiţia, locul unde se afla, până în 1990, statuia lui Lenin - statuie care apare, în acest roman, drept un punct fix, stabil, un centru în jurul căruia gravitează o mare parte din viaţa personajelor.

Cel mai dureros a fost să trăiesc, prin Letiţia, sentimentul alienării şi al nesiguranţei. Ce fel de viaţă este aceea în care nu poţi avea încredere deplină într-o persoană apropiată? 
Dar o viaţă în care fiecare detaliu este suspect, la fel ca şi devotamentul excesiv?
Cine eşti tu, de fapt? Eşti doar atât cât te vede celălalt?
Ce vină au copiii pentru credinţele sau greşelile părinţilor? În ciuda încercărilor celor din urmă de a falsifica trecutul, viaţa copiilor se aseamănă cu un castel din cărţi de joc, care poate fi năruit oricând, prin dezvăluirile celor care cunosc secretele din dosarul de familie. 

Sunt foarte multe detalii din perioada 1940-1980 în acest roman, pe care le-am citit cu mare interes; am aflat multe lucruri pe care nu le ştiam despre istoria propriei ţări. Sunt, însă, şi foarte multe personaje, ale căror poveşti şi istorii se întretaie atât de strâns încât, la un moment dat, am ajuns să încurc familia lui Sorin cu cea a Letiţiei şi invers. Pentru astfel de situaţii mi-a fost de ajutor tabelul cu personaje de la finalul cărţii, pe care m-aş bucura, de altfel, să-l pot găsi în fiecare roman.


Editura: Polirom, 2010
Număr de pagini: 442


6 comentarii

  1. interesanta recenzia ta! cred ca tocmai m-ai convins sa citesc aceasta carte. e prima mea vizita aici si imi place blogul tau. in plus, inca nu mi-am dat seama ce tip de lectura/scriitor agreezi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc pentru apreciere si pentru vizita! Gusturile mele sunt destul de variate, de la carti sumbre sau dificile pana la carti pentru adolescenti (mai putin cele cu vampiri, ha). Am, insa, o preferinta pentru realismul magic, asta este clar. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Am si eu cartea, recenzia ta ma determina sa o citesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur să aud asta, Coffee. Provizorat a fost cartea cu care mi-am început anul și cumva a reușit să-mi dea încredere în literatura românească (se și vede, am citit destule cărți autohtone până acum și o să mai citesc). Am pe listă și Dimineață pierdută, care, din câte am auzit, este și mai bună.

      Ștergere
    2. Si? Ai citit intre timp "Dimineata pieduta"? Banuiesc ca nu, fiindca rasfoiesc blogul tau de vreo doua ore (si cred ca o sa mai stau pe-aici inca pe-atat!) si nu am dat peste recenzie.. Ai auzit bine, este scrisa minunat. Eu una n-am mai citit nimic de ea deci nu pot face comparatii nici cu Provizorat, dar daca ma gandesc ca am inceput-o fara sa am nicio asteptare (sau poate tocmai de-aia!), am fost mai mult decat surprinsa (in mod placut, evident) de talentul scriitoarei si de felul cum a reusit sa imbine..totul. :) Asadar astept cu nerabdare s-o citesti si sa ne spui parerea ta (ca tare bine te pricepi, fie vorba intre noi). :)

      Ștergere
    3. Îți mulțumesc tare mult, mi-ai dat forțe proaspete pentru a scrie pe blog. :)
      Nu am citit deocamdată Dimineață pierdută, deși am pus-o pe lista de la începutul anului (pe care observ că ai descoperit-o între timp). Cum tentațiile livrești mă asaltează la tot pasul, e tare ușor să „uit” ce am trecut acolo și să mă îndrept spre cu totul alte lecturi, dar mi-ai reamintit acum că mi-am dorit foarte mult să citesc romanul acesta. Sper ca, până la finalul anului, să și reușesc. Se spune că este cea mai bună carte a Gabrielei Adameșteanu, dar mie mi-a plăcut și Provizorat (nici eu nu pot face vreo comparație, după cum vezi). Mulțumesc pentru impresiile despre roman.
      Am o opțiune de căutare a articolelor în partea dreaptă-sus a paginii, dar necesită diacritice. O să pun și widget-ul de la Blogspot, care făcea figuri într-o vreme, dar poate că și-a revenit între timp.

      Ștergere

Un produs Blogger.