Prăvăliile de scorţişoară (Manechinele - partea I) - Bruno Schulz

Experienţa pe care am trăit-o citind proza lui Schulz din Prăvăliile de scorţişoară a fost asemănătoare unui orgasm mental, dacă așa ceva există: metafore elaborate m-au înălţat pe culmile extazului, în timp ce cuvinte fertile mi-au dezmierdat mintea fără încetare. Poezia care se revarsă din proza lui Schulz mi-a indus o stare de uimire şi încântare, pe care nu o mai simţisem de multă vreme. Însă, la un moment dat, o astfel de experienţă poate deveni obositoare, căci naraţiunea, care nu conţine perioade de acalmie, nu m-a lăsat să respir sau să lâncezesc, ci mi-a impus o atenţie constantă, aproape tiranică.

Lectura a fost îngreunată de faptul că am citit aceste povestiri în limba engleză, într-o traducere foarte bună, de altfel, dar care a ridicat experienţa lecturii la un nivel elevat, destul de dificil de pătruns. Transcriu mai jos un citat în limba engleză, urmând să revin asupra lui în momentul în care voi reuşi să găsesc ediția românească (pot doar să intuiesc, până atunci, orgasmele intelectuale la întânirea dintre Schulz şi limba maternă).

After tidying up, Adela would plunge the rooms into semidarkness by drawing down the linen blinds. All colors immediately fell an octave lower, the room filled with shadows, as if it had sunk to the bottom of the sea and the light was reflected in mirrors of green water — and the heat of the day began to breathe on the blinds as they stirred slightly in their daydreams. [...] Everyone in this golden day wore that grimace of heat — as if the sun had forced his worshipers to wear identical masks of gold.*

***Ceva mai târziu, martie 2014: am găsit, între timp, ediția românească, dar trebuie să spun, cu părere de rău, că prefer traducerea în engleză. Iată și varianta în română a pasajului de mai sus (observați repetarea cuvintelor „umbră” și „aurie” și brusca dispariție a farmecului din text):

După ce mătura, Adela trăgea storurile de pânză și cufunda camerele în umbră. Atunci culorile coborau cu o octavă mai jos, camera se umplea de umbră, cufundată parcă în lumina unui adânc de mare, reflectată și mai tulbure în oglinzile verzi, iar întreaga arșiță a zilei respira în storurile ușor unduite de visarea după-amiezii. [...] Toți cei care înotau în ziua aceea aurie aveau aceeași grimasă, grimasa arșiței, de parcă soarele le-ar fi pus adepților săi o singură mască - masca aurie a frăției soarelui. (p. 14)

Inspiraţia lui Bruno Schulz îşi are izvoarele în copilărie, iar scriitura sa părăseşte la un moment dat realitatea şi deviază în imaginar, izbucnind într-o explozie tactilă de mirosuri şi culori, într-o imagistică de o bogăţie surprinzătoare. În centrul lumii sale se află tatăl, un personaj aproape supranatural, care pare descins dintr-o dimensiune nepământeană. Treptat, figura paternă capătă trăsăturile unei fiinţe mitologice, care se plimbă cu dezinvoltură între tărâmul real şi cel fabulat. Cu această ocazie, mi-am amintit de cartea lui Danilo Kiš, Grădina, Cenuşa, unde tatăl este, de asemenea, figura centrală, eluzivă (adică ambiguă, dar oare de ce cuvântul eluziv nu există în limba română? Mie îmi place cum sună...). 

Polirom, 2004,
trad. Ion Petrică

Tatăl lui Bruno Schulz este prezentat ca un excentric, un om aproape nebun, ce se apleacă cu interes asupra unor lucruri mărunte şi neobişnuite, cum ar fi manechinul de croitorie, care, departe de a fi un simplu obiect, este materie întemniţată, materie chinuită, care nu are conştiinţa sensului şi a existenţei proprii, şi nici nu ştie unde duce gestul care s-a impus asupra ei pentru totdeauna.* El dezvoltă o adevărată pasiune pentru camerele uitate, în care nimeni nu a mai intrat de o veşnicie, unde mucegaiul şi praful s-au aşezat în straturi groase, formând o lume tremurătoare şi firavă, care dispare în momentul în care uşa este deschisă. Tatăl este dezgustat şi, totodată, fascinat de gândacii de bucătărie, pe care îi imită până la a deveni asemenea lor (iată una dintre asemănările cu Metamorfoza lui Kafka, deşi unii critici consideră că Schulz nu s-a inspirat de acolo).

***Și traducerea „oficială” în română, căci cea de mai sus îmi aparține: materia încătușată, materia împilată, care nu știe ce este și pentru ce există, unde duce gestul care i-a fost dat odată pentru totdeauna. (p. 56)

Avem senzația că tatăl se află în pragul unei morţi iminente, dar, cu toate acestea, el reapare întotdeauna cu o energie reînnoită, monopolizând din nou atmosfera casei și perturbând liniştea familiei cu nebuniile sale. El este antidotul ideal împotriva plictiselii, în acele zile care se întăreau, sub imperiul frigului şi al plictisului, asemenea feliilor de pâine de anul trecut. La un moment dat, copilul este convins că părintele s-a metamorfozat într-un condor împăiat, amănunt ce-și are corespondentul în relatarea extraordinară a pasiunii tatălui pentru păsări exotice, pe care le creşte în podul casei - una dintre secvențele mele preferate din această carte.

Nu numai tatăl, ci şi lumea exterioară este înfăţişată într-o manieră lirică, la graniţa fantasticului: camerele în care tapetul îşi schimbă forma, prăvălia familiei cu râuri şi oceane de ţesături, oraşul de carton din Strada Crocodililor, ademenitoarele şi exoticele prăvălii de scorţişoară. Universul fascinant cuprins în povestirile lui Schulz promite un adevărat festin al simţurilor, iar eu nu am îndeajuns de multe cuvinte pentru a lăuda această carte uimitoare.

*** 

Bruno Schulz - Autoportret (sursa foto)

Când mă gândesc la povestea vieţii lui Bruno Schulz, simt o acută strângere de inimă. Prietenii mă cunosc pentru atacurile de milă uneori stranii, ca cea de acum câteva luni, când am „salvat” un copăcel cu tulpina pe jumătate ruptă de o furtună năprasnică. Moartea nedreaptă a scriitorului, precum şi dispariţia unei considerabile părţi a lucrărilor sale, mi-au provocat o durere surdă, mai ales după ce, prin intermediul povestirilor din Prăvăliile de scorţişoară, am pătruns în interiorul fascinantei sale minţi.

Citind mai multe despre Bruno Schulz, am aflat că, după toate aparențele, nu a fost influenţat în mod direct de către alţi scriitori. A trăit în orășelul polonez Drohobîci întreaga sa viaţă, într-o izolare aproape totală. A lucrat ca profesor de desen şi a avut puţini prieteni, care nu au ştiut nimic despre aspiraţiile sale literare. În schimb, întreţinea corespondenţe, și la încurajarea uneia dintre prietenele epistolare, povestirile sale au început să prindă contur prin intermediul scrisorilor. Trebuie că a avut acces la o lume nepământească, plină de bogăţii şi minunăţii, la care noi, bieţi muritori, nu avem şansa să privim, poate doar prin intermediul cuvintelor lui Bruno Schulz şi a altor scriitori asemenea lui.

Când povestirile lui Bruno Schulz au fost reeditate în Polonia în 1957, traduse în franceză şi germană şi aclamate pretutindeni de o nouă generaţie de cititori cărora le era total necunoscut, au fost făcute încercări pentru a plasa opera scriitorului în cadrul literaturii poloneze, pentru a găsi similitudini sau origini, pentru a-l putea explica în termenii uneia sau alteia dintre teoriile literare. Această sarcină s-a dovedit a fi imposibilă. Schulz a fost un om singuratic, care a trăit izolat, în lumea viselor sale şi a amintirilor din copilărie, dotat cu o asemenea senzualitate şi sensibiliate de reacţie la stimuli psihici încât, cel mai probabil, acestea şi-au putut găsi o rezolvare doar prin intermediul creaţiei artistice - un vulcan, fumegând în tăcere în izolarea unui oraş adormit de provincie.

PS: Povestirile din Prăvăliile de scorţişoară sunt incluse în volumul Manechinele, care conţine şi cea de-a doua și ultima culegere de proză scurtă a lui Bruno Schulz - Sanatoriul timpului, despre care am scris aici.