Obscena pasăre a nopții - José Donoso

De unde ar trebui să încep pentru a vorbi despre Obscena pasăre a nopții? Senzația pe care am experimentat-o, încă de la început, a fost o confuzie adâncă - nu puteam înțelege cine erau toate acele personaje, cine vorbea într-un moment sau altul, nici măcar cine era naratorul. Încet-încet, cu hârtie și creion alături, am început să pătrund în jungla densă și haotică a acestui roman. Un realism magic pur, în care nu putem face distincția între imaginar și real; cheia pare să fie ascunsă pe undeva, în străfundurile labirintice ale poveștii. Aproape că am putut auzi această carte respirând, asemenea unei ființe hidoase cu formă schimbătoare, înfășurată cu grijă în mai multe straturi de fantasmagorii, începând să semene cu miticul Imbunche al străvechilor chilieni - un monstru diform, cu toate cele nouă orificii cusute și obstrucționate, cu unul dintre picioare întors invers, peste umăr.

Obscena pasăre a nopții este un roman grotesc, misterios, plin de poezie și depravare, încâlcit și aproape ermetic, dar hipnotizant. Este, totodată, și cel mai dificil roman pe care l-am citit până acum. În cea mai mare parte a timpului m-am simțit ca și cum aș fi plutit în interiorul unui coșmar hidos, într-o incintă cu ușile și ferestrele zidite, fără a putea găsi drumul spre ieșire. Dacă, din întâmplare, eram expulzată înapoi la realitate, mă vedeam silită, sub imperiul unei fascinații teribile, să mă adâncesc, din nou, în lumea confuză și stranie a păsării obscene. Au existat, din fericire, și momente în care am simțit că înțeleg, însă abia după o recitire a romanului voi ajunge, poate, mai aproape de sensul întregii povești.

Protagonistul este Humberto Peñaloza, care trăiește (sau, mai bine spus, se ascunde) în Casa de Exerciții Spirituale a Încarnării din Chimba, sub o personalitate fabricată, cea a Mutului. În jurul Casei gravitează o paletă generoasă de personaje, printre care Jerónimo Azcoitía (un senator dintr-o familie veche și înstărită), Inés Azcoitía (soția lui Jerónimo), Iris Mateluna (o orfană care, aparent, rămâne însărcinată), Peta Ponce (doica lui Inés), Undeva, pe domeniul lui Jerónimo, trăiește și Boy, fiul monstruos. Însă această enumerare este mai degrabă plicticoasă și sterilă, în completă antiteză cu bogăția de simboluri a romanului.

Naratorul este omniscient și omniprezent, întruchipând aproape fiecare personaj din acest roman, câteodată chiar în decursul aceleiași fraze. Punctul de vedere se deplasează brusc, ca o rază de lumină care ricoșează pe fațetele unui cristal neșlefuit. După un timp, am început să urmăresc ceva mai precis schimbările de identitate, iar totul a început să semene cu un joc - personajele par a fi un șir de case pustii dintr-o butaforie abandonată, în care un singur actor, pe jumătate nebun, intră la întâmplare și le aduce la viață pentru câteva clipe. 

La fel cum vocea narativă trece de la un personaj la altul într-un mod neașteptat, și identitățile lor înregistrează schimbări surprinzătoare; nu este, însă, o transformare radicală, definitivă, ci doar una de moment. De exemplu, Humberto Peñaloza poate fi, în decursul poveștii, un tânăr sărac - un scriitor ratat - un monstru prin normalitatea sa, între oameni diformi - un surdo-mut - cea de a șaptea bătrână lipsită de sex - un bebeluș care continuă să se micșoreze - un Imbunche. Iris Mateluna este o orfană, dar și târfa Gina - purtătoare a unei sarcini miraculoase - mamă a unei bătrâne devenite copil - Madona cu prunc - Inés cuvioasa. Personajele își schimbă și trăsăturile - Jerónimo se metamorfozează în Humberto prin rana acestuia de pe braț, în timp ce Humberto îi fură lui Jerónimo virilitatea. Inés Azcoitía imită vocile celor din jur, răpindu-le, pentru moment, identitatea.

Sunt o mulțime de detalii extraordinare în Obscena pasăre a nopții, încât tind să uit părțile rele (pentru că au fost și astfel de părți). În acest roman, poezia alternează cu câteva scene de o obscenitate pură, pasaje scabroase și dezgustătoare, în care sexul joacă un rol dominant. Dar ele sunt uitate în fața unor momente de o frumusețe covârșitoare: fraze lungi, fără sfârșit, în care cititorul aproape că se pierde; o curte plină de statui de sfinți sfărâmate, din bucățile cărora sunt asamblați, la nimereală, sfinți necunoscuți și hidoși; bătrânele servitoare, ființe aproape fantomatice, cu obiceiul lor înduioșător de a ascunde nimicuri sub pat, și cu puterea pe au câștigat-o asupra vechilor stăpâni, prin faptul că le-au cunoscut murdăria și slăbiciunile. Mai este legenda lui Inés, sfântă și vrăjitoare, care a fost închisă de către tată într-o mănăstire, dar și povestea cățelei galbene, care se metamorfozează în femeie.

Cea mai fascinantă dintre toate este, însă, povestea monstruosului Boy, care, pentru a fi ocrotit de ciudățenia sa, este înconjurat de o lume falsă, populată de oameni diformi, respinși de societate. Se inversează, astfel, înțelesul normalității și al frumuseții, pentru că Humberto, care scrie cronica lumii lui Boy, este cel diferit, devenind, astfel, etalonul de urâțenie și monstruozitate.

În acest roman, trecutul și prezentul par să coabiteze, ca și cum mâinile unei vrăjitoare ar fi încurcat timpul, sfărâmându-i linia continuă și aranjând segmentele rezultate în paralel. Întreaga poveste este impregnată de mitul Imbunche; chiar și Casa se transformă, gradual, într-o astfel de ființă fantasmagorică, pe măsură ce ferestrele sunt zidite, camerele și coridoarele sunt ascunse sub pereți falși, părând că nu ar fi existat niciodată. O continuă trecere de la interior spre exterior și de la imaginație spre realitate, o pierdere și o regăsire a identității, personaje care ar putea fi creația unuia singur - iată confuzii și revelații care merită trăite, citind acest roman de căpătâi al realismului magic. 

Editura: Leda, 2011 

Număr de pagini: 606 

Traducere: Dan Munteanu Colán