Ai uitat să râzi - Bogdan Munteanu

Pe Bogdan Munteanu l-am cunoscut anul trecut, în octombrie, la Festivalul de Literatură de la Timișoara, când volumul Ai uitat să râzi încă nu apăruse. Se zvonea că scrie niște povestiri mișto, așa că mi-am propus să le citesc neapărat după ce vor fi publicate. 

M-a cucerit destul de repede scriitura limpede, cu o puternică amprentă orală, care curge fără să se împiedice în înflorituri și metafore căutate, care să trădeze efortul din spatele scriiturii. De fapt, Bogdan Munteanu lasă impresia că nu ar depune prea mult efort atunci când scrie, pentru că o face într-un stil curat, aparent simplu, care se mulează foarte bine pe caracterul personajelor sale și pe mediul în care se învârt acestea. Și totuși, scriitura nu este deloc facilă, căci, dacă uneori frazele sunt scurte, simplificate, adaptate unui limbaj de copil, alteori devin lungi și se înlănțuie parcă pe nerăsuflate, iar narațiunea înghite adeseori dialogurile, sporind astfel senzația de oralitate.

Ce se mai observă în prozele lui Bogdan Munteanu este un veritabil talent de povestitor - uneori am avut senzația că îl aud, nu că îl citesc -, care știe cum și ce să zică pentru a te prinde în plasa istorisirilor sale. Poate nu întâmplător, „Feri baci”, proza care deschide volumul, vorbește despre un bătrân ungur semi-vagabond, care își vinde poveștile din tinerețe pe bere și țigări, unui public format din puștanii de cartier, avizi de relatări deocheate. Cine știe, poate că printre ei sau printre unii asemenea lor s-a aflat la un moment dat și scriitorul, poate că vocația de povestaș își are germenii în acel scenariu de început, la fel ca interesul viu pentru oamenii din jur, unii dintre ei aflați la marginea societății. Tot de acolo pare să se tragă și dorința de a înlătura vălul aparențelor, pentru a avea acces la ceea ce se ascunde în spatele lor (n-a murit, îmi ziceam, găsește-l și vorbește cu el până nu-i prea târziu, întreabă-l ce-i place, ce-l supără, de ce nu se duce la doctor, cum de-a ajuns să bântuie pe străzi, întreabă-l orice!).

Bătrânul se-nfierbântă. Da, mori, uite-așa, țac-pac! Ce să mai vorbim de visuri, de idealuri... Nu există așa ceva. Alea, împlinirile, nu vin cu una, cu două, necesită ani buni de viață, experiență. Când colo, te trezești pe la douăzeci de ani că dai de trei ori din buci și gata, s-a dus totul. Ăi bătrâni te-mpung din spate, hai, hai, însoară-te, ți-a venit sorocul, iar tu, prost grămadă, crezi că n-ăi mai pupa cât ăi trăi fofoloancă și te trezești în fața altarului cu transpirația șiroindu-ți până-n gaura curului. Apoi mai dai de două ori din buci și-ți lași aleasa borțoasă... La douăzeci de ani, bă tată, bă. Când nici nu ți-ai scuturat încă praful de pe puță, când la tine în cap nu-i nicio rânduială, când poate încă crezi că Dumnezeu e un moș cu barbă. Ziceți, ficiorași, am dreptate ori ba? (pag. 88)

Limbajul* preluat din viața de zi cu zi, cu înjurături, cuvinte brutale sau vulgare, ar putea leza urechile mai sensibile, dar mie mi s-a părut bine dozat și necesar pentru a da credibilitate situațiilor și personajelor. Încă de la prima povestire, am remarcat un curent constant de duritate și violență, care străbate aproape fiecare proză, chiar și pe cele în care este vorba de reminiscențe din copilărie. Duritatea asta era probabil inevitabilă, căci protagoniștii lui Bogdan Munteanu au ceva în comun: sunt cu toții de sex masculin, iar întâmplările prin care trec, deși pot părea vesele la prima vedere, sunt însoțite mai mereu de o nuanță întunecată. 

*(Legat de limbaj, am remarcat o repetiție un pic deranjantă: „a trage un șpiț în fund” revine pe parcursul cărții și sare în ochi tocmai pentru că e o expresie cu care nu eram familiarizată.)

Subiectele sunt desprinse din cotidian, astfel că cele mai multe dintre povestiri nu au nimic spectaculos, însă reușesc cumva să depășească pragul banalității și să captiveze - cel puțin așa mi s-a întâmplat mie. La început, avem scene din copilărie și din adolescență, apoi trecem o frontieră invizibilă și ajungem la vârsta maturității, teritoriu în care regăsim, de altfel, o parte dintre personaje, care între timp au devenit adulți. Aceasta a fost una dintre surprizele cărții: nu mă așteptam ca prozele să se lege în vreun fel, eram pregătită pentru felii de viață disparate, dar iată că unele personaje sunt revăzute într-un alt context și prin ochii altcuiva („Loredan și Loredana” & „Dolce far niente”), sau același narator reapare după ce, probabil, credeam că ne-am despărțit de el definitiv („Întâlnirea” & „Anunțul”). 

Văzând titlul, poate că unii cititori se așteaptă la o porție zdravănă de râs. Nu-i chiar așa. E umor, îl simți acolo, acoperit de substratul mai grav al întâmplărilor, dar rar ajunge să se transforme într-un hohot de râs. Cu puține excepții („Corina” ar fi una dintre ele), amintirile și întâmplările sunt însoțite de conflicte, violență, frustrări sau lipsuri, traume din copilărie, temeri uitate care revin peste ani. 

Fiecare povestire spune ceva despre lumea unui bărbat și despre lumea noastră, fiecare proză închide în ea o disfuncție a societății sau o denaturare umană, fie că este vorba despre bătăușul care-i terorizează pe copiii de la bloc, examene aranjate, angajați transformați în mașinării dezumanizate, figuri paterne asociate cu brutalitatea și absența, iar uneori cu trădarea. Cauze inevitabile pentru a uita cum este să râzi, căci aproape totul are o hibă în lumea asta, oamenii trag după ei experiențele și fricile din copilărie, dragostea se lovește de motive dintre cele mai stupide, aparențele cântăresc mai greu decât compasiunea și respectul, iar violența însoțește adeseori maturizarea unui bărbat. 

Nu știam prea multe despre tata. Nu-l vedeam cu zilele, era mai mereu plecat. Mama spunea despre el că e un vagabond. Și mai spunea că așa a vrut Dumnezeu și n-avem ce face. Vagabond nu-nțelegeam eu prea bine ce-nseamnă, repetam cuvântul cu voce tare, va-ga-bond, va-ga-bond, îmi plăcea tare mult cum sună și simțeam un fel de mândrie că tata e în felul ăla. Cum nu prea dădea pe-acasă, mai uitam de el, însă când se ivea pe neașteptate în poartă și-mi zicea ce faci, puță, mi se făcea pielea de găină. Cred că atunci îl iubeam cel mai mult. (pag. 9)

Deși, în general, nu prea sunt subiecte pe care le resping, există totuși cel puțin o excepție: nu suport cruzimea împotriva animalelor, nici în viața reală, nici în ficțiune. Iar personajele lui Bogdan Munteanu chinuie insectele sau pisicile, motiv pentru care era să dau cu cartea de pereți la „Roșcovanul” (noroc cu finalul, care a salvat totul - și povestirea, și cartea). Îmi dau seama că, în realitate, se petrec lucruri și mai și, că mulți copii trec prin etapa asta (iar unii rămân acolo toată viața), dar n-am ce face, este un punct slab și basta.

Însă „Roșcovanul”, ca și alte proze, schimbă macazul la final, dirijând cititorul într-o cu totul altă direcție decât cea așteptată. Asta mi-a plăcut. Același efect se petrece în cazul personajelor care revin, schimbându-ne percepția asupra lor (n-ar strica să citim cartea cu atenție, pentru a nu pierde legăturile - uneori subtile - care există între proze). Copilul narator din „O zi cu tata” menționează în treacăt un moș neputincios de care ceilalți își bat joc, moș pe care îl regăsim ulterior în povestirea „Scări”. Unghiul camerei se schimbă: de la statutul de figurant cvasi-anonim, bătrânul preia centrul scenei, într-o istorisire intensă, care privește dincolo de aparențe (pe mine m-a emoționat, trebuie să recunosc). 

O altă surpriză: când prozele au devenit din ce în ce mai bune pe măsură ce am înaintat în volum. Chiar le-am însemnat cu un + sau un ~ pe fiecare (n-am găsit nicio povestire cu -), iar de la „Clătite cu zahăr” până la final, cam toate au fost cu +. „Petru” (o metaforă în cheie fantastică a clasei muncitoare) și „Totul sau nimic” (eu m-am gândit fără să vreau la Revista iocan, că tot apăruse cam în aceeași perioadă) sunt diferite de tonul și specificul celorlalte povestiri, dar mi-au plăcut foarte mult. Preferatele mele: Clătite cu zahăr, Big time, Dolce far niente, Scări, O zi cu tata, Ai uitat să râzi, Petru, Paltonul, Totul sau nimic, Întâlnirea, Corina. 

El, inginerul, s-a apucat de scris. Merge pe la tot felul de evenimente, vorbește altfel, se știe cu ăștia, ăăă, în fine, nu-mi vine niciunul în minte acum, cu toți artiștii din oraș. S-a lăsat de meserie, se mai și lăuda deșteptul că le-a râs ălora în nas când și-a dat demisia, cică le-ar fi ținut o prelegere despre revelații, ispite, muze și alte tâmpenii. Acum trăiește din banii prietenei, ea e fanul lui numărul unu, muncește pe rupte ca să stea el cu pixul în mână și să îndruge tot felul de bazaconii. Mă rog, treaba lor, nu mă privește. L-am scos în șuturi din viața mea, nu e de încredere, am citit odată o poveste de-a lui și m-am îngrozit, scria despre mine, să mor de te mint! Norocul lui că ne leagă douăj' de ani de amintiri, altfel îi rupeam oasele. Băi, nesimțitule, am urlat, cum îndrăznești să dai afară din casă? Păi, de aia îți fac eu confesiuni, ca să ai tu ce scrie? (pag. 89)