Jurnal de lectură (ianuarie)

26-28 ianuarie

Am fost câteva zile la părinți (planurile de care vorbeam mai jos s-au amânat un pic) și, bineînțeles, am luat cu mine cartea Anamariei Smigelschi, „Mai de ieri, mai de departe”. Sunt amintiri din călătoriile autoarei, din perioada comunistă până în vremurile contemporane, povestite pe scurt, dar cu o mulțime de amănunte, unele savuroase, altele mai puțin remarcabile. Deși fragmentele pe care-mi picaseră ochii, la întâmplare, m-au entuziasmat peste poate, s-a dovedit că nu toate proze-lițele sunt la fel de interesante. Pentru cine n-a citit nimic de Anamaria Smigelschi, recomand mai degrabă „Gustul, mirosul și amintirea”.

Odată ajunsă la Pitești, a fost musai să vizitez cel mai fain (și am impresia că singurul) anticariat din oraș, unde prețurile sunt foarte, foarte bune. Rămâne în picioare hotărârea de a cumpăra cât mai puține cărți anul ăsta, dar anticariatul din orașul meu natal este una dintre excepții: mi-e imposibil să mă lipsesc de bucuria descoperirii unor cărți faine la prețuri foarte mici. Abia pornisem spre Pitești și deja prefiguram deliciul unei jumătăți de oră de scormonit prin rafturi, cu certitudinea că nu voi pleca de-acolo cu mâna goală. Și exact așa s-a întâmplat. Am făcut ochii mari când am descoperit „Toba de tinichea” dosită în spatele unor teancuri și i-am căscat și mai mult când am văzut că prețul era doar 10 lei. Celelalte cărți au fost fiecare 6 lei, deci pe toate am dat 40 – cam cât costă o carte nouă, mai grosuță. Puteam să renunț la „Generalul armatei moarte”, pe care o împrumutasem de la bibliotecă și o citisem, dar, la prețul ăsta, mi-am zis că n-are rost să fac pe econoama.

Seara am continuat lectura din cartea Anamariei Smigelschi, dar trebuie să fiu sinceră și să mărturisesc că la un moment dat m-am simțit copleșită și am început să mă plictisesc. Sunt foarte, foarte multe informații care se succed cu repeziciune, probabil că acest volum nu se pretează la o lectură susținută și trebuie îngurgitat în porții mici. Așa că l-am pus deoparte și am început „Parfumul” lui Süskind, proaspăt achiziționat de la anticariat, pentru a cădea imediat în extaz: scriitura autorului și povestea imaginată de el m-au absorbit în totalitate. Nu văzusem filmul, cu gândul că la un moment dat voi citi cartea, așa că nu știam decât că e vorba de o crimă și de un personaj cu abilități olfactive ieșite din comun. Oricum, am citit zilele astea cât n-am citit întreaga lună și știu și motivul: pentru că n-am avut laptopul cu mine și nici o listă tiranică cu zeci de lucruri de rezolvat.

În mod miraculos, răul de mașină mi-a dispărut în mare parte, iar acum pot să citesc în autocar. :)

În apartamentul părinților aveam un scop precis: să deschid dulapul în care se aflau teancurile cu cărțile din copilărie, nederanjate de peste un deceniu, și să le iau pe toate la răsfoit. Voiam să caut cărțile cu Luna Betiluna și Dora Minodora (cu ocazia asta, am aflat că le am pe toate trei într-un singur volum) și să văd dacă nu cumva, printr-o minune, părinții au cumpărat și „Alfabetul vesel” al lui Petre Ghelmez, ilustrat de Silviu Băiaș. Nu mă interesa atât cartea (care a fost reeditată într-o ediție banală), cât ilustrațiile, care sunt fabuloase – am văzut originalele recent, într-o expoziție de la MNAC, și le-am studiat cu mare interes. Nu am dat de carte, din păcate, iar ediția veche se găsește extrem de greu. 

În schimb, am găsit în dulapul respectiv alte povești ilustrate care mă încântaseră în copilărie. M-am uitat la desenele astea cu ochi de adult și m-am gândit cât de mișto sunt, de reușesc să mă bucure și acum. Multe cărți sunt tipărite în condiții foarte bune, cu singurul neajuns că paginile nu sunt lucioase și nici nu au coperte cartonate, dar, în rest, au o bogăție fantastică de culori și, în unele ediții, ilustrații cât o foaie A4. Mai mult nici nu-i trebuie unui copil. Am ales doi artiști al căror stil mi se pare excelent: Vasile Olac și Done Stan. La următoarea vizită n-o să mai iau cu mine nicio carte și o să citesc câteva din poveștile astea din copilărie, ba poate chiar o să scriu un articol despre ele.

Ilustrații de Vasile Olac: „Ciuboțelele ogarului”, „Peripețiile Alisei în Țara Minunilor”, „Muzicanții din Bremen”

Ilustrații de Done Stan: „Povești despre Păcală și Tîndală”

---

17 ianuarie

După trei ani, am fost din nou în vizită la Anamaria Smigelschi, scriitoare și artist plastic-grafician, de data asta pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Am cunoscut-o pe autoare la scurt timp după ce i-am citit cartea de memorii, „Gustul, mirosul și amintirea”, dar pe atunci nici nu mă pricepeam să pozez cărțile, nici nu mi-a dat prin cap că aș putea să-i iau un interviu. Este cea mai frumoasă casă (locuită) în care am fost până acum, cu o cameră de zi uriașă, pe două nivele, cu perne, tablouri și mobilă veche, plus zeci și zeci de obiecte de toate formele, mărimile și întrebuințările, care-ți dau senzația că te afli într-un muzeu. Ce se vede în fotografie e doar o parte din camera de zi, care dă înspre grădină și arată senzațional când e inundată de soare. Nu-mi pot imagina un loc de citit mai grozav, îndeosebi într-o zi de iarnă, și totuși doamna Smigelschi mi-a spus că citește numai în pat, așezată pe burtă. 

După ce mi-a recomandat câteva cărți de memorii, autoarea s-a oferit să-mi împrumute un volum de Octavian Moșescu, primar al Balcicului în perioada interbelică, cel căruia i se datorează în mare parte faimoasa viață culturală a orașului. N-am rezistat ofertei și am luat cartea acasă, deși încerc să fiu mult mai temperată în privința împrumuturilor. Doamna Smigelschi mi-a oferit și volumul „Mai de ieri, mai de departe...”, cu amintiri de călătorie, dar, cum era singurul exemplar pe care-l mai avea prin casă, m-am hotărât să-l duc înapoi după ce-l citesc. 

Am citit o singură pagină din „Mai de ieri, mai de departe...”, atât, dar a fost de ajuns pentru a-mi isca un zâmbet în colțul gurii și pofta de a vedea ce se întâmplă mai departe. Vorba lui Florin Chirculescu: „Sunt trei-patru rânduri și gata, vrei să te duci cu ea, nu mai ai de ales”. Am pozat pagina respectivă, poate înțelegeți ce vreau să zic. Mai că-mi vine să încep și cartea asta, care pare să fie exact pe gustul meu – plus că de multă vreme n-am mai citit memorii, deși îmi plac foarte mult. Dar hai să fiu un cititor responsabil și să termin mai întâi Dona Flor. (Hmm, am deschis între timp cartea la pagina 32 și e clar că nu mai rezist, așa că am găsit o soluție de compromis: o s-o iau cu mine în weekend, că tot plec din oraș și Dona Flor e cam greu de cărat. :) )

---

15 ianuarie

De când Năsuc a intrat în viața mea (mai precis, din 28 octombrie, în postura de cadou aniversar neprevăzut), am descoperit ce fain e să citești cu o pisică în brațe – și, în general, ce fain e să ai o pisică. Una care frământă cozonaci (sau biscuiți), apoi se ghemuiește în poală și moțăie. Cine o vede, n-ar crede că pisica asta așa cuminte și afectuoasă ascunde o fire atât de războinică. Aflasem de la vecini că e foarte rea și că pune motanii pe fugă, dar îmi venea greu să cred. Într-o noapte, când am ieșit pe stradă s-o recuperez, am văzut-o cu ochii mei cum alerga de zor pe urmele unor motani care se fugăreau. Când cei doi s-au luat la harță, Năsuc a făcut un salt și a aterizat peste ei, de s-a stârnit un ghem de blănițe din care nu mai deslușeam nimic, nici care pe care altoiește, nici unde începe o mâță și unde se termină cealaltă. Nu înțeleg de ce-și bagă ea nasul în treburile motanilor, cert e că vecinii n-au exagerat deloc și Năsuc chiar e o mare bătăușă. Este deja sterilizată, deci mai cuminte de-atât n-are cum să devină, poate doar dacă o țin cu forța în casă, ceea ce n-am de gând să fac.

Cât despre romanul lui Amado, îl citesc cu foarte mare plăcere. Pe lângă umor și o scriitură faină, are brazilianul ăsta niște povești și niște personaje nemaipomenite, care te transportă în atmosfera veselă și solară a Bahiei, cu tradițiile, mentalitățile, pasiunile și intrigile unei societăți foarte amestecate. Ba chiar cu feluri de mâncare tipice zonei, pentru că Dona Flor e mare maestră în bucătărie. E o carte tare optimistă, care-mi dă o stare de bine și mă face să zâmbesc, chiar dacă vorbește și despre subiecte triste. Unele povești au o nuanță erotică și pronunțat feminină, însă fără a deveni siropoase. Ce mai, e un mix tare interesant și chiar un pic neobișnuit pentru mine.

Abia când i-am făcut o poză am realizat cât de urâtă e coperta, care, mai mult ca sigur, a descurajat câțiva potențiali cititori. O prietenă chiar mi-a spus recent că a evitat să cumpere Dona Flor tocmai din cauza copertei, care te duce cu gândul la o poveste dulceagă, plină de sentimentalisme. Eu știam cartea de pe Goodreads, mă gândeam că o să-mi placă și nici că m-a interesat coperta. De fapt, am încetat de multă vreme să mai iau în seamă copertele urâte (pur și simplu, nu le văd, chiar dacă pare greu de crezut; drept dovadă, pe asta am „judecat-o” abia când am privit-o mai atent), pentru că, la ce coperte sunt pe piața de carte din România, ar însemna să mă aleg cu nasul strâmb pe viață. Sunt câteva edituri care au coperte cu adevărat mișto, unele le mai nimeresc din când în când, dar la altele e dezastru, mai degrabă aduc un deserviciu cărților.

Desigur, mă încântă o copertă frumoasă, aș vrea să am în bibliotecă numai ediții una și una, dar m-am lămurit că e mai important conținutul, nu ambalajul (iată că oamenii și cărțile au ceva în comun). Sinceră să fiu, aș prefera o copertă simplă, fără nicio imagine, decât o tentativă cvasi-artistică care arată ridicol și mai și induce în eroare cititorii. Legat de asta, îmi amintesc nedumerirea mea când, la FILB 9, am văzut o ediție germană a unei cărți de Jan Koneffke: pe un fundal crem, un chenar, titlul cărții și numele autorului, atât. L-am întrebat pe Jan Koneffke dacă e o ediție mai veche, dar mi-a zis că nu, apăruse recent. Era o copertă banală, care nu-ți crea niciun fel de așteptări, dar nici prejudecăți. În fond, tot ce contează este conținutul și, dacă e cazul, traducerea. 

---

6 ianuarie

Finalul de an n-a fost prea generos cu timpul de lectură – din diferite motive, am citit extrem de puțin în decurs de o lună. Chiar mă întrebam zilele astea ce făceam (sau nu făceam) acum doi-trei-patru ani, pentru că atunci reușeam să citesc mult mai mult. Din 2017 am rămas cu două lecturi neterminate, dar am simțit nevoia să încep o altă carte. Una groasă, pentru că, iată, se pare că am scăpat definitiv de temerile și reținerile față de volumele cu sute de pagini. 

Cartea cu care-mi încep anul are o vagă încărcătură simbolică, de unde și nehotărârea mea, care a durat câteva zile. Ce-i drept, am o grămadă de cărți faine care-și așteaptă rândul și nu pot alege una fără s-o nedreptățesc pe cealaltă. Zilele treceau, eu tot nu citeam nimic pentru că nu alesesem nimic, până când mi-au picat ochii pe „Dona Flor și cei doi soți ai ei” și am știut imediat că asta e cartea pe care vreau s-o citesc. Era într-un teanc surghiunit în camera din față, unde iarna e atât de frig, încât intru foarte rar pe acolo. Am cartea de atâta timp în bibliotecă, încât aproape că uitasem de ea, deși a fost o vreme când stătea în capul listei de lecturi (în aceeași situație se află și sora Donei Flor, „Gabriela”, care va trebui să mai aștepte).

Pe 6 ianuarie a fost o zi grozavă, total nepotrivită cu anotimpul, așa că am lăsat baltă treburile și am pornit în plimbare spre parcul Kiseleff (preferatul meu), cu cartea în rucsac. Deși am prins una din puținele bănci aflate la soare, n-am reușit să citesc prea mult, căci mi-a distras atenția o doamnă mai în vârstă care-și plimba pisica în lesă. În cele din urmă, am intrat în vorbă cu doamna și am rămas doar cu cele zece pagini citite, dar măcar am rupt lanțul nefast al zilelor lipsite de lectură, care, drept să spun, mă cam frustrează.

---

5 ianuarie

Deși mi-am propus ca în 2018 să cumpăr mult mai puține cărți și să le citesc pe cele din bibliotecă, nici n-a început bine anul, că am și fost în vizită la Târgul cărții. De vină este Vio, care m-a rugat să-i cumpăr „Foc în hanul cu tei” și mi-a stârnit interesul pentru „Cișmigiu & Comp.”, de Grigore Băjenaru. L-aș învinui și pe Adrian, care mi-a recomandat „Romeo, Julieta și întunericul”, de Jan Otčenášek, dar cartea asta a fost doar 4 lei, un chilipir. Dacă vă întrebați ce-i cu „Minunile Sfîntului Sisoe”, am luat-o pentru un prieten drag, care și-a amintit subit de piesa radiofonică pe care o asculta în copilărie, pe disc (eu n-o știam, dar pare foarte simpatică). 

Dacă nu v-ați prins, în poză apare și coada lui Năsuc. :D