Făgăduiala – Friedrich Dürrenmatt

„Făgăduiala. Recviem pentru romanul polițist”, de Friedrich Dürrenmatt

Ed. Humanitas, 2003, 170 de pagini, traducere de Petronela Negoșanu

Original: „Das Versprechen. Requiem auf den Kriminalroman”, 1958 | Țara: Elveția

O societate rigidă care erodează sensibilitatea. O crimă oribilă petrecută în plină zi. Vinovăția reală versus dorința de a găsi un vinovat, presiunea psihologică care duce la acceptarea unei vini închipuite. O așteptare stăruitoare care acaparează în întregime existența și, ulterior, echilibrul unei minți strălucite. Felul în care febra acestei așteptări și obsesia de a prinde criminalul ajung să întunece rațiunea și compasiunea. Furia care se revarsă asupra unei făpturi vulnerabile care ar fi trebuit protejată. Pe cât de scurtă este cartea lui Dürrenmatt, pe atât de puternică este impresia pe care mi-a lăsat-o: am resimțit intens zădărnicia zilelor lungi de așteptare, obstinația cu care toată energia vitală a unui om se canalizează pe un singur făgaș, guvernat de o făgăduială.

„Fiecare contribuabil are dreptul la eroii lui și la un happy-end” – ce mult mi-a plăcut observația asta, care ascunde o ironie din partea autorului! Poate că o să scriu la un moment dat și despre „Pana de automobil”, micul roman care mi-a trezit interesul pentru scrierile lui Friedrich Dürrenmatt, însă deocamdată vreau să notez câteva impresii despre „Făgăduiala”, înainte de a o returna la bibliotecă. Este cel mai cunoscut roman al scriitorului elvețian, conceput inițial sub forma unui scenariu de film cu titlul „S-a întâmplat în plină zi” („Es geschah am hellichten Tag”), cu o deosebire destul de importantă: autorul a rescris finalul cărții, manifestându-și astfel nemulțumirea față de preferința marelui public pentru poveștile convenționale, cu un deznodământ previzibil.

De altfel, Dürrenmatt are o predilecție pentru finalurile în mai multe variante: piesa de teatru radiofonic „Pana de automobil” se încheie altfel decât romanul cu același titlu și, ulterior, scriitorul găsește un al treilea final pentru versiunea adaptată pentru scenă. Departe de a vedea în asta un semn de nesiguranță sau de eșec din partea lui Dürrenmatt, jocul de-a finalul perfect mă intrigă și îmi stârnește și mai mult interesul pentru concepțiile sale cu privire la natura umană. În cele două cărți pe care le-am citit, finalul nu este unul deschis, ci oferă de fiecare dată o rezolvare, însă nu neapărat una în ton cu așteptările cititorului. Pentru a încheia cu detaliile suplimentare, „Făgăduiala” a inspirat mai târziu alte două filme, printre care ecranizarea din 2001 cu Jack Nicholson și Benicio Del Toro.

Subtitlul „Recviem pentru romanul polițist” ne oferă de la bun început indiciul că ceea ce vom citi nu se încadrează în tiparul unui policier clasic, unde detectivul îl descoperă invariabil pe criminal, în urma unui șir de deducții logice. Deși „Făgăduiala” conține aproape toate ingredientele obișnuite (avem parte inclusiv de mister și suspans), sfidarea convențiilor proprii acestui gen literar, observațiile cu iz filozofic și subtila critică socială mută povestea într-un registru mai profund.

Unul dintre cei doi naratori ai cărții își exprimă, de altfel, nemulțumirea cu privire la romanele polițiste, care nu fac decât să perpetueze speranța falsă că poliția poate menține ordinea în lume și care sfidează realitatea prin acțiunea lor construită ca o ecuație matematică cu soluție certă. Hazardul și comportamentul imprevizibil al individului nu intră la socoteală, fapt care proiectează o lume ordonată, rațională, fără nicio legătură cu absurditatea vieții reale.

Din păcate, în toate aceste povestiri polițiste se mai practică și o altă șarlatanie. Nu mă gândesc la faptul că toți criminalii voștri își primesc pedeapsa. Acest basm frumos e necesar din punct de vedere moral, face parte din minciunile care susțin statul, ca și cucernica zicală că meseria de criminal nu-i rentabilă. (...) Ceea ce mă supără mult mai mult în romanele voastre e acțiunea. Aici înșelătoria e prea absurdă și nerușinată. Vă făuriți logic acțiunea, ca o partidă de șah: aici criminalul, acolo victima, dincoace complicele, dincolo profitorul; e de ajuns ca detectivul să cunoască regulile și să repete partida, că l-a și descoperit pe criminal, ajutând dreptatea să triumfe. Ficțiunea aceasta mă înfurie. Realitatea o rezolvi cu logica numai în parte. (...) Apoi, întâmplarea, incalculabilul, incomensurabilul joacă un rol prea mare. Dar vouă, scriitorilor, nici că vă pasă. Voi nu încercați să vă hărțuiți cu o realitate care se sustrage mereu, în schimb clădiți o lume care trebuie dominată. Această lume poate că e desăvârșită, s-ar putea să fie așa, dar e o minciună. (pag. 13-14)

Spuneam mai sus că romanul are doi naratori. Cel dintâi, care după primele pagini preia rolul de ascultător, pare să fie un alter-ego al lui Friedrich Dürrenmatt – un scriitor care, la o conferință despre arta de a scrie romane polițiste, este abordat de dr H., fost comandant al Poliției cantonale din Zürich. Cazul complicat pe care acesta i-l relatează pe parcursul unei călătorii cu mașina, care se încheie într-un faimos restaurant din Zürich, unde dr H. are locul său preferat sub un tablou de Miró, ilustrează tocmai acea discrepanță dintre investigațiile din cărți și viața reală, în care adeseori intervine hazardul, inexplicabilul. Deși detectivul din „Făgăduiala” se dedică în totalitate cazului și își construiește cu precizie matematică cursa în care intenționează să îl prindă pe criminal, acesta continuă să rămână o figură nebuloasă, iluzorie. Mă voi opri aici cu amănuntele despre subiectul cărții lui Dürrenmatt – în orice caz, „povestea asta mai are și o poantă, cea mai banală dintre toate soluțiile posibile”.

...numai atunci nu vom naufragia și ne vom putea acomoda într-o oarecare măsură vieții pe acest pământ, când vom ține seama cu smerenie de absurd în gândirea noastră. Rațiunea noastră abia, abia dacă luminează lumea. În zona crepusculară a granițelor ei sălășluiesc toate paradoxurile. (pag. 148)

Nu pot să închei fără a menționa un detaliu mărunt, dar relevant pentru felul în care cărțile comunică uneori: dr H. spune la un moment dat că se simte „exilat într-o imensă carte poștală ilustrată”. Peste câteva zile, citind „Zăpada” lui Pamuk, am regăsit pe pereții ceainăriilor din Kars peisajele cu Alpii Elvețieni: o mostră de perfecțiune într-o lume haotică și mizeră, cu totul diferită de statul ordonat și rigid în care personajul lui Dürrenmatt simte nevoia de a-și crea „mici insule de dezordine” – un semn de rebeliune personală sau poate o modalitate de a-și păstra sănătatea mintală în mijlocul unei structuri sociale cu o disciplină neomenească. Și mai există o mică legătură între cele două romane: zăpada din paginile de început, atmosfera mohorâtă care se insinuează treptat în povestea pe care o deapănă dr H., contaminând frumusețea desăvârșită a cadrului natural în care se petrece o crimă înfiorătoare.