Lecturile favorite din 2019

Cartea Magdei Szabó e de vină pentru că public cu atâta întârziere bilanțul lecturilor preferate din 2019: o împrumutasem și a durat un pic până am recuperat-o. (Mereu îmi găsesc scuze – între timp puteam măcar să scriu textul.) Pentru poza de grup, am luat din nou de la bibliotecă „Ultima lume” și cu ocazia asta m-am hotărât să nu mai fac tradiționala statistică anuală, care acum mi se pare cam searbădă, ci să scriu o listă detaliată cu zece cărți citite în 2019 care mi-au plăcut foarte mult. Le-am trecut în ordinea în care le-am citit, unde există o recenzie am pus un link, iar la final am notat și câteva date. Măcar în felul ăsta am scăpat de clasicele lamentări legate de cât de puțin am citit și cât de rar am scris pe blog anul trecut. 

♦ „Spuneți-i Zsófiei”, de Magda Szabó

(Ed. Albatros, 1974, 234 pag., traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă)

Nu știu dacă are vreo influență faptul că acest roman, deopotrivă emoționant și amuzant, se găsește extrem de greu, însă am început să țin și mai mult la el pe măsură ce a trecut timpul. Mă gândesc cu drag la Zsófi, fetița stângace și timidă care, în decursul unei veri, își confruntă fricile și slăbiciunile, având parte de câteva experiențe importante. Deși începe ca o dramă, povestea are momente pline de umor, iar atenția autoarei pentru viața interioară a personajelor sale îi conferă o profunzime aparte. De fapt, este o carte cu multipli naratori, în care privim întâmplările și oamenii din mai multe unghiuri. „Spuneți-i Zsófiei” are o căldură, o naturalețe și un discurs narativ care par să țină de alte timpuri, dar am impresia că romanul ăsta nu se va demoda prea curând – numai de s-ar reedita odată!

♦ „Emigranții”, de W.G. Sebald

(Ed. Art, 2019, 274 pag., traducere de Alexandru Al. Șahighian)

O carte în patru părți, cu o atmosferă puternică, despre exil, memorie, dezrădăcinare și inadaptare, pe care în unele momente am citit-o ca în transă. Naratorul pleacă pe urmele a patru oameni care nu au putut uita țara natală și suferințele prin care au trecut, rămânând captivi într-o lume care nu mai există. Scriitura mi s-a părut excelentă, la fel și traducerea. Sebald se joacă cu percepția cititorului prin îmbinarea dintre text și imagini care pot avea sau nu legătură cu poveștile pe care le spune. Dacă sunteți curioși cum scrie Sebald, am impresia că „Emigranții” este un bun punct de plecare. Unii spun că „Inelele lui Saturn”, de pildă, li s-a părut cam greu de digerat, așa că următoarea mea lectură va fi „Austerlitz”. 

♦ „Ultima lume”, de Christoph Ransmayr

(Ed. Univers, 1996, 232 pag., traducere de Mircea Ivănescu)

A fost cea mai mare surpriză literară din 2019, pentru că singurul lucru care mi-era cunoscut în privința acestei cărți era numele traducătorului. Interzisă la noi în perioada comunistă, din cauză că abordează tema regimurilor totalitare și a cenzurii care îngenunchează arta și spiritul, probabil că va rămâne și mai departe o carte obscură, fiindcă pune la încercare răbdarea cititorului de astăzi prin multiplele teme și înțelesuri, dar mai ales prin narațiunea dificilă, neconvențională și imprevizibilă. Protagonistul romanului călătorește la Tomis în căutarea lui Ovidiu și a Cărții la care lucra poetul exilat, găsind aici o lume stranie, la granița dintre vis și realitate, în care timpurile istorice sunt amestecate, oamenii și locurile trec prin metamorfoze, iar puterea imaginației pare să preschimbe din temelii configurația realității. 

♦ „O viață de om”, de Robert Seethaler

(Ed. Polirom, 2019, 164 pag., traducere de Andrei Anastasescu)

Cu „O viață de om” am inaugurat întâlnirile de la clubul de lectură Bibliobibuli, astfel că va avea întotdeauna o semnificație aparte pentru mine. Dacă nu aș fi citit cartea de două ori, aș fi rămas probabil cu impresia unei povești frumoase, dar neremarcabile, pe care am perceput-o cumva atenuat, de la distanță – un efect al scriiturii cu un ton egal și detașat, care mi-a adus aminte de „Stoner”, și al comprimării unei existențe îndelungate în atât de puține pagini. Însă reținerea s-a transformat la a doua lectură într-o emoție puternică, iar tot atunci am descoperit forța ascunsă și calitățile pe care le ascunde micul roman al lui Robert Seethaler. Din copilărie până în clipa morții, personalitatea lui Andreas Egger prinde contur din detalii și întâmplări pline de substanță, vorbindu-ne despre o existență simplă și demnă, profund legată de natură și neîntinată de ambiții și goana după o fericire iluzorie.

♦ „Mai este oare acesta un om?”, de Primo Levi

(Ed. Art, 2018, 246 pag., traducere de Doina Condrea Derer)

Mărturiile despre Holocaust impresionează întotdeauna, însă cartea lui Primo Levi mi s-a părut că are ceva în plus, ceva special, care m-a făcut să regret că am citit-o atât de târziu: tonul echilibrat și obiectiv, care nu împovărează sufletul cititorului mai mult decât e necesar, finețea observațiilor despre natura umană, dar și luciditatea cu care autorul filtrează întâmplările crunte și incredibile pentru a ne oferi ceea ce este esențial și evocator. Cu siguranță, Primo Levi ar fi avut mult mai multe de spus despre perioada petrecută în lagărul Buna–Monowitz, dar se rezumă la câteva portrete ale unor oameni pe care i-a cunoscut și la momentele care i-au dezvăluit ceva important despre complexitatea firii umane și reacțiile atât de diferite care apar în situații limită. Mi-a plăcut mult și „Sistemul periodic”, însă, dacă ar fi să vă opriți la o singură carte din lista asta, vă recomand „Mai este oare acesta un om?”.

♦ „Opiniile unui clovn”, de Heinrich Böll

(Ed. Polirom, 2007, 340 pag., traducere de Petru Forna)

Deși totul se petrece în decursul câtorva ore, prezentul ocupă prea puțin loc în romanul lui Heinrich Böll, care-l are drept narator pe Hans Schnier, de profesie clovn, un tânăr german dintr-o familie bogată, care ar fi putut avea un viitor cu totul diferit, dacă nu ar fi existat trecutul marcat de nedreptăți și ipocrizie. Am știut de la prima pagină că o să-mi placă romanul ăsta și, într-adevăr, neobișnuitul narator – care suferă de melancolie și poate percepe mirosurile prin telefon – spune o poveste deopotrivă amuzantă și tragică, în care dezvăluie, pe un ton plin de ironie, natura duplicitară a doctrinei catolice, faptele reprobabile din timpul războiului, fățărnicia și egoismul compatrioților săi. Rămas fără un sfanț, înstrăinat de părinți, tânjind după iubita care l-a părăsit, Hans contemplă următoarea mișcare: va continua să meargă împotriva curentului sau se va lăsa strivit de angrenajul unei societăți care îi respinge pe cei ce nu vor să uite și nici să disimuleze trecutul?

♦ „Toate numele”, de José Saramago

(Ed. Polirom, 2011, 238 pag., traducere de Mioara Caragea)

A fost prima mea lectură din Saramago, în urmă cu nouă ani, și mi-a rămas în minte drept o poveste misterioasă și stranie, la care aș fi vrut să mă întorc cândva – și iată că am recitit-o anul trecut pentru clubul de lectură, cu aceeași plăcere și încântare. În stilul său inconfundabil, Saramago spune povestea domnului José, un celibatar rezervat și timid, care lucrează la Arhiva generală a stării civile, cu atmosfera ei oprimantă și labirintul tenebros în care se întind până la tavan dosarele celor morți. Nu numai că povestea are o notă de suspans și neprevăzut care te ține în priză, dar are și umor, precum și numeroase observații cu tentă filozofică, iar ritmul și sonoritatea frazelor sunt minunate – bineînțeles, aici este și meritul traducătoarei. „Înțelepciunea tavanelor e infinită, Dacă ești un tavan înțelept, dă‑mi o idee, Privește‑mă în continuare, uneori dă rezultate.”. :)

♦ „Aventura arctică”, de Peter Freuchen 

(Ed. Art, 2017, 558 pag., traducere de Dan Sociu)

O carte de memorii care m-a captivat și m-a uluit în egală măsură, iar uneori mi-a dat senzația că citesc de fapt un roman de aventuri. Exploratorul danez povestește diverse episoade din anii pe care i-a petrecut printre eschimoșii din Groenlanda la începutul secolului 20, consemnând totodată informații savuroase, dar și scârboase, despre obiceiurile și credințele inuiților. Întâmplările extreme, inevitabile în acel tărâm inospitalier, alternează cu momente pline de umor, iar Peter Freuchen se dovedește un povestitor plin de farmec și empatie, cu o sensibilitate ce pare de necrezut privindu-i chipul dur și statura impresionantă. „Aventura arctică” m-a teleportat într-o lume cu totul nefamiliară, aflată la limita credibilului pentru un cititor din zilele noastre, și, la cele peste 500 de pagini, mi-a asigurat ore bune de descoperiri uimitoare. 

♦ „Poartă-ți plugul peste oasele morților”, de Olga Tokarczuk

(Ed. Polirom, 2019, traducere de Petru Forna)

Dacă ați citit doar „Rătăcitorii”, cartea asta cu titlu ciudat vă pregătește o surpriză, cum s-a întâmplat și în cazul meu: sigur e vorba de aceeași autoare care a scris prozele și eseurile din volumul acela care aduce cu o struțo-cămilă? (Glumesc, mie mi-a plăcut foarte mult și „Rătăcitorii”, deși e dintr-o plămadă diferită, cu mai multe subiecte obscure și destule provocări intelectuale.) De unde a scos Tokarczuk narațiunea asta clasică, aproape cuminte, condimentată cu mister și un umor neașteptat? În „Poartă-ți plugul...” găsim o singură poveste de la un capăt la altul, cu o protagonistă memorabilă: Janina Duszejko, o pensionară pasionată de astrologie, vegetariană și iubitoare de animale, care trăiește într-un cătun izolat din Polonia, unde au loc niște crime bizare. Mai mult decât descoperirea criminalului, m-au preocupat opiniile Janinei pe varii teme, de la corpul uman și suferință la mentalitățile poloneze și atitudinea oamenilor față de natură.

♦ „Vântureasa de plastic”, de Marius Chivu

(Ed. Humanitas, 2018, 118 pag., ilustrații de Dan Stanciu)

Nu știu ce fel de prozator este Marius Chivu, dar poemele din acest volum – care compun, de fapt, o unică poveste despre o mamă și fiul ei – m-au determinat să fac ceea ce nu fac de obicei: să duc la capăt o carte de poezie. Nu a fost vorba de drama personală care răzbate printre rânduri, ci de versurile în sine, care m-au luat pe nepregătite prin naturalețea, frumusețea și sensibilitatea lor. Sunt multe alăturări ingenioase de cuvinte, care te determină să încetinești ritmul lecturii pentru a le gusta pe deplin, însă nu am perceput nicio clipă strădania autorului de a epata prin construcții complicate și originale, cum nu am simțit nici că alunecă pe panta melodramei pentru a-și manipula afectiv cititorul. Pe scurt, nu mă așteptam ca Marius Chivu să scrie așa. 

***

Pe lângă titlurile de mai sus, au fost și alte cărți care mi-au plăcut și care merită citite, astfel că mi s-ar părea nedrept să nu le menționez și pe acestea:

Cărți pentru adulți

• „4 3 2 1”, de Paul Auster 
• „Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami
• „Rătăcitorii”, de Olga Tokarczuk 
• „Speranța: o tragedie”, de Shalom Auslander
• „Cântecul lui Solomon”, de Toni Morrison
• „Camera lui Giovanni”, de James Baldwin
• „Tunelul”, de Ernesto Sabato
• „Sistemul periodic”, de Primo Levi
• „Pana de automobil”, de Friedrich Dürrenmatt
• „Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri”, de Julio Cortázar

Cărți pentru copii, adolescenți și nu numai

• „Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu
• „Danny, campionul lumii”, de Roald Dahl
• „Insula lui Abel”, de William Steig
• „Îndrăznește să dezamăgești. O copilărie în Turcia”, de Ozge Samanci
• „Cartea albă cu Apolodor sau Apolododecameronul”, de Florin Bican
• „Căței bogați, căței săraci”, de Lydia Ugolini
• „Călătorie”, de Aaron Becker (o carte ilustrată fără cuvinte)

Anul trecut am avut baftă și nu am dat peste cărți care nu mi-au plăcut deloc, astfel că nu pot menționa niciun titlu la capitolul „Dezamăgiri”. Sunt însă trei cărți care mi-au plăcut mai puțin decât mă așteptam: „Inima cedează ultima”, de Margaret Atwood, „Dumnezeul lucrurilor mărunte”, de Arundhati Roy și „Rămâi cu mine”, de Ayobami Adebayo.

NIȘTE DATE

• Cărți citite în 2019: 56
• Numărul de pagini citite: 14,344
• Cărți recitite: 4
• Cărți de autori români: 10
• Volume de proză scurtă: 6
• Volume de poezie: 2
• Cărți de memorii & non-ficțiune: 11
• Cărți pentru copii & adolescenți: 14
• Cărți audio: 0
• Cărți scrise de femei: 15
• Volume voluminoase: 7 peste 400 de pagini
• Cea mai lungă carte: „4 3 2 1”, de Paul Auster (866 de pagini)
• Cartea cu cei mai puțini cititori: „București-Arhipelag. Demolările anilor ’80: ștergeri, urme, reveniri”, de Cristian Popescu
• Autori cunoscuți la care am ajuns prima oară: Toni Morrison, Ernesto Sabato, Primo Levi, W.G. Sebald
• Cărți clasice la prima lectură: „Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll și domnul Hyde”, „Frankenstein”, „Poveste despre două orașe”