Viața mea printre cărți XVII (Alma Vii, cluburi de lectură)

Pe dealul din spatele șurei, unde se deschide o panoramă superbă asupra bisericii fortificate.
Sunt multe locuri faine de citit pe domeniul întins al pensiunii din Alma Vii,
unde e suficient spațiu chiar și pentru a sta singur-cuc, dacă asta ți-e vrerea. 

Am impresia că nu v-am povestit până acum de satul Alma Vii și de tabăra literară „Locuiește în poveste”, organizată de Editura Arthur, unde participă gratuit copii de toate vârstele, selectați în urma unui concurs de creație. În mintea mea, cele două – locul și evenimentul – sunt strâns legate, căci eu am ajuns prima dată în tabără în 2018, pe post de fotograf și cameraman, pentru a documenta atelierele de scriere și de ilustrație, iar printr-o coincidență fericită, în acel an tabăra a poposit pentru întâia oară la Alma Vii, un sat săsesc aflat în apropiere de Mediaș, în afara rutei turistice, unde ai impresia că nu se întâmplă nimic, niciodată. Doar liniște și mult verde, cântec de păsări, puține mașini și senzația că toată lumea a dispărut, mai ales că semnalul la telefon e ca fata morgana – degeaba îl vânezi pe ulițele prăfoase, căci va rămâne de fiecare dată inaccesibil.

Cred că am ezitat să scriu despre Alma Vii fiindcă într-un colț al minții mi-am dorit ca locul ăsta să rămână întotdeauna așa cum l-am cunoscut, nedescoperit de turiști și ignorat de rețelele de telefonie mobilă, fără muzică zgomotoasă în curți și fără trafic, căci drumul asfaltat se termină acolo, iar dincolo de el se întind numai dealuri domoale și, ceva mai sus, păduri unde întâlnești căprioare. Un astfel de loc găsești mai rar și e un mare noroc dacă dai peste el din întâmplare, cum mi s-a întâmplat mie, dar hai să fim serioși, Alma Vii n-o să devină popular peste noapte doar pentru că vă povestesc eu acum despre el. În fond, nu s-a schimbat mare lucru nici după ce Adina Popescu a scris în Dilema Veche despre șederea la Alma Vii, stârnind nemulțumire în rândul celor care își doreau, asemenea mie, ca satul ăsta să rămână un mic secret în inima Transilvaniei.

Satul Alma Vii, cu biserica ortodoxă în prim-plan și cea evanghelică în plan îndepărtat,
văzut de pe dealurile dinspre sud, unde se termină asfaltul.

Biserica fortificată din Alma Vii (am vizitat-o în fiecare an și tot nu m-am plictisit de ea).

Am fost la Alma Vii două veri la rând, cu tabăra Arthur, unde am avut șansa de a le fi aproape, timp de câteva zile, unor scriitori și ilustratori deosebiți: Ioana Nicolae și Mircea Cărtărescu, Adina Popescu și Florin Bican, Ana Rotea, Dan Ungureanu și Anca Smărăndache. Se țineau patru sau cinci ateliere în fiecare zi, plus lecturi și discuții după cină, așa că nu mă puteam socoti în vacanță și abia după ce se înnopta îmi trăgeam sufletul la o bere, dar cu toate astea eram mulțumită că mă aflu acolo, în mijlocul acelui peisaj și al acelor oameni pasionați de literatură. Bineînțeles că am făcut o mulțime de fotografii, dar, dacă sunteți curioși să vedeți cum a fost în taberele Arthur, cele mai simpatice sunt montajele: iată ediția din 2018 și ediția din 2019. E trist că tabăra din acest an nu va mai avea loc, pandemia lovește cultura pe toate părțile.

Florin Bican la unul din atelierele ținute la Școala Veche, în cadrul taberei Arthur.

Spre biserica fortificată din Alma Vii, unde s-au ținut câteva ateliere de scriere.

După cele două tabere, mi-am dorit să mă pot bucura în tihnă de liniștea și de peisajul din Alma Vii, fără să alerg toată ziua între școala veche, casa de oaspeți și cetate, unde aveau loc atelierele, astfel că toamna trecută m-am întors acolo ca turist. Deși era noiembrie și vremea n-a fost tocmai grozavă, după trei zile aveam o stare de spirit atât de bună, încât mi-am zis că locul ăsta poartă în sine ceva magic. Însă luna asta, revenind la Alma Vii pentru a patra oară, mi-am dat seama că nu e vorba doar de loc, ci și de oameni: între timp, am început să prind drag de Marion și Mike, cuplul de nemți care a cumpărat o proprietate săsească abandonată și a transformat-o în casă de oaspeți, după minuțioase lucrări de restaurare (imagini din timpul lucrărilor pot fi văzute aici).

Gospodăria săsească din Alma Vii pe care au restaurat-o Marion și Mike, cu ajutorul unui arhitect.

În tabăra de anul trecut, Marion ne-a însoțit într-o drumeție pe dealurile de lângă Alma Vii. 

Marion și Mike au bătut țara în lung și-n lat, s-au îndrăgostit de România și în cele din urmă au hotărât să renunțe la viața lor din Berlin și să se mute aici. Cel mai mult le-a plăcut în Bucovina, dar au ales Transilvania pentru că acolo au găsit o școală în limba germană pentru Tim, fiul lor în vârstă de nouă ani. Acum au rămas cam singurii din sat unde te poți caza și lua masa, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut să stau în alt loc, fiindcă eu de gospodăria asta săsească m-am atașat, de o anumită cameră și de cățeaua Alma, de rândunelele care zboară în zorii zilei prin toată curtea și de priveliștea care se deschide asupra bisericii fortificate când urci dealul din spatele șurei. Cred că m-am atașat un pic și de doamna Sanda, pe care eu am poreclit-o „doamna Hércule”, fiindcă are două brațe zdravene cu care prepară niște ciorbe grozave. 

Cărți din biblioteca casei de oaspeți Alma Via,
unde se regăsește și trilogia „Orbitor” în limba germană.

Le-am dus în dar o carte de Herta Müller, pentru biblioteca lor care a început să prindă contur în șură, unde am găsit și câteva cărți pentru copii rămase din tabără, din care am citit vreo trei, dintr-o răsuflare. Cărțile găsite la fața locului sunt uneori mai tentante decât cele aduse de acasă, mai ales dacă e vorba de ilustrațiile lui Maurice Sendak sau de o frumoasă poveste fără cuvinte despre imaginație și prietenie, cum e „Călătorie”, a lui Aaron Becker. În bibliotecă am dat și peste ediția germană a trilogiei „Orbitor”, pe care Mircea Cărtărescu le-a dăruit-o gazdelor în ultima vară petrecută la Alma Vii.

Am deja o cameră preferată la Alma Vii, unde am citit în după-amiezile ploioase. 

Mă gândeam că în vacanța asta voi citi destul de mult, mai ales că se anunțau și zile cu ploaie, dar n-am reușit să termin nici măcar „Cei opt munți”, darămite să încep „Istoria secretă”, pe care e musai s-o citesc până pe 29 iulie, când vom discuta despre ea la clubul de lectură Bibliobibuli. În caz că nu erați la curent, întâlnirile noastre s-au mutat între timp pe Zoom, iar dacă e să privesc viitorul în mod realist, probabil că abia vara următoare avem șanse să ne revedem din nou la Cărturești Verona. Recunosc că la început aveam unele rețineri față de evenimentele online, însă după clubul din iunie mi-am dat seama că despre cărți se poate discuta foarte bine și din propriul fotoliu, important e să ai mintea deschisă și să nu refuzi o experiență nouă, care, în fond, vine și cu unele avantaje: cel mai mult mă încântă ideea că acum pot participa la clubul de lectură și cititori care stau departe și nu ar fi putut ajunge la întâlnirile noastre din București.

„Istoria secretă” e jerpelită de atâta pozat, deși în vacanță n-am reușit să citesc
niciun rând. Sper să o termin la timp pentru clubul Bibliobibuli de pe 29 iulie. 😀

În iunie ne-am întâlnit pe Zoom pentru a vorbi despre „Țoc țoc”, de Roald Dahl.

Până să termin de scris articolul, am primit invitația de a modera un alt club de lectură online, de data aceasta unul pentru adolescenți, care va avea loc în cadrul Festivalului Young Adult organizat de Cărturești și câteva edituri românești. Cel mai probabil, clubul YA va fi pe 24 iulie, de la ora 14:00, iar cartea despre care vom discuta este „Familia mea și alte animale”, de Gerald Durrell – o să revin cu detalii când este gata pagina evenimentului. Ironia sorții e că săptămâna trecută am anulat vacanța în Grecia, care era programată luna asta, și unde credeți că urma să mergem? Chiar în Corfu, insula unde se petrece acțiunea cărții lui Durrell. Astfel că mă bucur să călătoresc acolo măcar prin intermediul literaturii, mai ales că este insula mea preferată, pe care am vizitat-o deja de trei ori, cutreierând-o în lung și-n lat împreună cu C., pe scutere închiriate, fără a ne sătura de peisajele acelea superbe.

***

Adăugire ulterioară, dacă tot s-a plâns Lupul de Zăpadă că articolul e prea scurt. 😄 M-am gândit la asta aseară, după ce am intrat pe tag-ul #almavii și am observat că în urmă cu trei zile cineva pusese o poză cu „Un bărbat pe nume Ove”, roman pe care îl citea chiar lângă lacul de la pensiune. Probabil că cititorul respectiv a sosit după ce noi am plecat.

Și m-am gândit eu așa: pensiunea din Alma Vii fie predispune la lectură, fie atrage un anumit fel de oameni, probabil că ambele. Vara trecută, împreună cu noi, cei din tabără, au fost cazați acolo și doi americani, care în unele zile stăteau ore în șir pe șezlonguri, în curtea interioară, și citeau din niște cărți groase (despre ei a povestit și Adina Popescu în articolul din Dilema Veche). Mă uitam la cei doi și mă minunam că au venit de la o asemenea depărtare pentru a face „doar” asta: în fond, nu puteau să citească și la ei acasă, în New York? N-ar fi fost mai bine să își petreacă ziua călătorind prin împrejurimile satului Alma Vii? Eu mă puteam întoarce oricând acolo, în numai cinci ore, și cu toate astea simțeam nevoia să fiu permanent conectată la ceea ce mă înconjura. Oricât de relaxant ar fi să citești într-un peisaj idilic, mi se pare că lectura e totuși o rupere de prezent.

Cu puiul acesta de căprioară ne-am întâlnit în drum spre Richiș.
Toamna trecută, pe același traseu marcat, am zărit vreo trei cete de căprioare.

Cât am stat acolo săptămâna trecută, am văzut destui oameni cu nasul într-o carte: o tipă avea un volum de non-ficțiune (ceva legat de creier și memorie), un tip se refugiase în șură și citea dintr-un roman de Liu Cixin (după copertă, cred că era „Capătul morții”), iar prietenii cu care am călătorit profitau de orice moment ca să mai citească două-trei pagini. Oana începuse „Istoria secretă”, iar Adi alterna „Ca un hoț ziua în amiaza mare”, de Slavoj Žižek, cu romanul lui Sabato, „Despre eroi și morminte”.  În timpul ăsta, eu ori făceam ture pe deal, ori mă jucam cu motanul Findus, ori priveam păsările zburând deasupra lacului, dar în ce privește lectura, am citit mult mai puțin decât ei.

Pentru prietenii cu care am călătorit, lectura face parte din programul de relaxare în vacanță. :)

Nu știu dacă există o cale bună sau o cale rea când vine vorba de relaxarea în vacanță, însă cei doi americani, pe care mi-a fost greu să-i înțeleg la început, m-au făcut să mă gândesc la disperarea mea de a alerga de colo-colo în orașele străine unde aveam impresia că nu voi mai reveni vreodată și la paradoxala mea nemulțumire din fiecare seară, când treceam în revistă tot ce n-am văzut și n-o să am timp să vizitez. Să te afli într-un loc fain și cu toate astea să fii nemulțumit – adevărul e că până acum n-am știut să mă bucur de multe dintre vacanțele mele, dar la Alma Vii am întrezărit o nouă cale: o fi ceea ce s-ar putea numi slow travel?

***

Și o nouă adăugire, fiindcă am primit detalii despre Book Club FestivalYA, pe care îl voi modera pe 24 iulie, de la ora 14:00 (informații despre eveniment găsiți aici, iar dacă vă tentează „Familia mea și alte animale” sau ați citit-o deja, vă puteți rezerva un loc la inscrieri@carturesti.net). Tendința generală e să-ți faci viața mai ușoară, dar eu reușesc uneori să mi-o complic. Glumesc, va fi o experiență nouă și chiar sunt curioasă cum vor decurge discuțiile la un club de lectură pentru adolescenți. Unul dintre cititorii prezenți la întâlnirea online va primi din partea Editurii Art al doilea volum de Gerald Durrell, „Păsări, lighioane, rubedenii”, iar de tragerea la sorți mă voi ocupa la final (cu bilețele, old-fashioned way 😄).

Vă anunț pe această cale că l-am angajat pe Gogoașă pe post de model, după ce Năsuc a chiulit în repetate rânduri de la serviciu, preferând să se plimbe prin cartier. Cățelul ăsta pare să aibă ceva talent, a reușit să se uite chiar la cartea despre care vom vorbi la club. 😁