Tihna – Attila Bartis

► „Tihna”, de Attila Bartis ◄

Ed. Paralela 45, 2006, 334 pag. | Traducere: Anamaria Pop 

Titlu original: „A nyugalom”, 2001 | Țara: Ungaria

---

În timp ce citeam „Tihna” lui Attila Bartis, m-am întrebat ce-o fi cu autorii maghiari născuți în România, de scriu niște cărți atât de... altfel. Și pe gustul meu, trebuie să adaug. Că e vorba de scriitură sau de temele abordate, cărțile lor au o serie de ingrediente mai mult sau mai puțin în comun (delicioase pentru mine, de nesuportat pentru alți cititori): o tentă grotescă, o anume duritate (care poate escalada până la o violență înfiorătoare), o doză de absurd, umor negru, o atmosferă puternică și o aplecare spre fantastic și alegorie.

Primul pe care l-am citit a fost Ádám Bodor, născut în 1936, la Cluj; cartea sa, Zona Sinistra, a fost o alegorie în cheie fantastică a perioadei comuniste, cu câteva personaje bizare și pitorești. Al doilea a fost György Dragomán, născut la Târgu Mureș, în 1973, cu excelentul roman Rugul, despre viața văzută prin ochii unei fetițe de 13 ani, care locuiește cu o bunică atipică (și memorabilă); am început și Regele alb, o carte mult mai dură, pe care am lăsat-o momentan deoparte. Acum am ajuns la Attila Bartis, născut în 1968 la Târgu Mureș, autorul care merge un pic mai departe cu stranietatea, obscenitatea, violența și legăturile bolnăvicioase.

„Tihna” este o carte ca un vulcan pe punctul de a erupe, în care brutalitatea, sexualitatea, poezia și nebunia se amestecă, rezultând un hibrid bizar, cu efecte nocive asupra cititorului sensibil și pudibond. Cartea asta e uneori otravă, alteori miere, cert este că-ți răscolește măruntaiele și joacă un joc murdar cu creierii și sentimentele tale de om respectabil. Îți face greață, te oripilează, dar alteori te urcă pe culmile frumuseții când te aștepți mai puțin – însă asta mai rar, pentru că, în cea mai mare parte, este o carte sumbră, mocirloasă și plină de tenebre. 

Sunt straturi peste straturi de întâmplări, gânduri și observații, o rețea densă și alambicată în care se aud ecourile unor obsedante Cândvii și Undeaifost, și în care este foarte ușor să te dezorientezi și să rătăcești drumul. Pe măsură ce te adâncești în lectură, parcă ai coborî într-un puț secat, unde se face din ce în ce mai întuneric și mai frig, iar când atingi în sfârșit fundul, descoperi că te afunzi într-un mâl fetid, în care dospesc toate slăbiciunile și patimile omenești. Deși este teribil de incomodă și de îndrăzneață (iar pe alocuri și indecentă), cartea lui Bartis este foarte umană, chiar dacă nu este un etalon al omenirii. Este umană pentru că vorbește despre partea întunecată a firii, cea ascunsă și ferită de ochii iscoditori, cea despre care nimeni nu vorbește aproape niciodată în mod deschis, pentru că acolo clocotesc dorința, viciul, ura, violența, atracția interzisă, avortul, homosexualitatea. 

Totul s-a întâmplat între cândvii și undeaifost: brokerii au întemeiat religii noi și contabilii specializați în întocmirea bilanțului au rescris Apocalipsa Sfântului Ioan, tornadele au primit numele cântărețelor, iar cutremurele, numele politicienilor, cinșpe premiinobelpentrupace au ajuns la destinație și tot atâtea bătrâne au evadat cu o barcă de pe ultima insulă a leproșilor din lume. Între un singur cândvii și undeaifost au intrat în vigoare trei legi cu caracter social și și-au început activitatea trei sute de sateliți artificiali, în Asia trei limbi au fost declarate moarte, iar în Chile, din cauza surpărilor intervenite la niște mine, au dispărut trei mii de deținuți politici. De la cândvii și până la undeaifost a dat faliment cel mai apropiat magazin non-stop, un escroc a mișunat prin tot cartierul, în calitate de încasator, vechiul poștaș a orbit din cauza alcoolului metilic existent în votca de contrabandă, iar toată mizeria din canalul principal a ieșit la suprafață cu puterea unui gheizer. (pag. 9)

Deși poate fi un cocktail Molotov pentru starea de spirit a cititorului, am ieșit relativ neșifonată din întâlnirea cu naratorul romanului și cu poveștile sale apăsătoare, în care speranța, fericirea sau liniștea pâlpâie slab și se sting, mai devreme sau mai târziu. Cartea nu m-a deprimat și nici nu am simțit că mi-a depășit pragul toleranței – din contră, m-a fascinat, și trebuie să spun că visele (sau, mai bine zis, coșmarurile) naratorului mi-au plăcut în mod deosebit, pentru că m-au purtat pe un tărâm fantastic și absurd, înrudit cu cel din romanul lui Ádám Bodor, Zona Sinistra.

Este uimitor cum Attila Bartis reușește să țină în frâu o narațiune atât de vulcanică și de complexă, construită dintr-o sumedenie de straturi, amănunte și fragmente disparate, cu care autorul jonglează neîncetat, amestecând planurile temporale și firele narative – iar câteodată și vocile personajelor, care trec dintr-o gură într-alta, stârnind adeseori confuzie. „Tihna” este o carte dificilă, și este nevoie de răbdare și de atenție pentru a nu rătăci drumul prin labirintul poveștilor, care aparțin unor vârste și unor vieți diferite, toate relatate de un singur om care se afundă tot mai adânc în galeria multiplu ramificată a amintirilor și a detaliilor. 

Interesant este că, încercând să transcriu câteva citate, mi-am dat seama că multe își pierd din intensitate dacă sunt scoase din context, pentru că aproape toată cartea este înțesată de trimiteri subtile la lucrurile pe care le-am aflat înainte sau pe care urmează să le aflăm. La fel, este aproape imposibil să mai găsești o scenă sau o frază anume, dacă nu ai notat pagina la timp. Știi că este pe undeva, dar, fără poteca de firimituri lăsată preventiv, nu mai ai cum să ajungi acolo. Cam așa este cartea asta.

Tot ce știu despre libertate am aflat atunci când mi-am luat rămas-bun de la madam Berényi și am pornit spre Piața Kalvin. (...) Nu mai avem dorințe, pasiuni și spaime. Am putea spune: nici scopuri și nici lipsă de scopuri, și nici măcar nu ne mai gândim că acest vacuum deja nu ne mai deranjează. Libertatea este o stare ciudată, mai ales o stare atipică. N-are nici o legătură cu nepăsarea, pentru că asta-i inevitabil cinică, la fel, n-are nici o legătură cu starea când totul ți-e indiferent, pentru că îndărătul acesteia stau, totuși, pitite rușinea sau speranța. Dacă totul ți-e indiferent e încă foarte uman. Aș putea să spun și altfel: libertatea nu este o stare destinată oamenilor. (pag. 266)

Am remarcat și la György Dragomán o scriitură aparte, cu fraze lungi și un ritm extraordinar, aproape hipnotic, cu o intensitate care crește și scade, dozată cu măiestrie. Scriitura lui Attila Bartis intră însă pe tărâmul neobișnuitului, prin cuvintele care se contopesc într-un singur cuvânt mai lung, prin absența unor elemente frazeologice (cred că la ele se referă autorul când vorbește despre germanisme), care dau senzația unor fraze gâtuite, incomplete, tensionate, dar de o originalitate care m-a încântat. Un obiect, precum un deux-pièces negru, stârnește o avalanșă de fraze lungi, din care aflăm o întreagă istorie comprimată genial în cuvinte, deși unele aspecte sunt dezvăluite doar pe jumătate, iar descifrarea lor depinde de intuiția și de imaginația fiecărui cititor. 

Tihna lasă senzația că a fost scrisă în mai multe etape, cu stări de spirit diferite, pe tonalități diferite. Ritmul și stilul se schimbă, unele pasaje par scurte eseuri alipite poveștii mai mari, sau poate fragmente din prozele pe care le scrie naratorul, însă toate se leagă de pilonul central: relația tumultuoasă a unui fiu cu mama lui despotică și încercările de a evada din cripta metaforică în care cei doi s-au închis de cincisprezece ani. 

De cincisprezece ani, faimoasa actriță Rebeka Weér nu și-a mai părăsit apartamentul din Budapesta, mobilat cu decoruri furate de la teatru. Vecinii și admiratorii au uitat-o treptat, lumea o consideră moartă și îngropată, dar ea își trăiește în continuare zilele, înfășurată tot mai strâns într-o plasă țesută din firul nimicului. Timpul ei este ritmat de emisiunile de la televizor, pasiențele cu necrologuri, visele legate de averea pierdută a conților Weér, ceaiurile de mentă și scrisorile primite de la fiica Judit, o talentată violonistă, care a fugit din țară în adolescență, lăsând în urmă Ungaria comunistă și o mamă pe care o detesta. Zilele ei pendulează între psalmodicele cândvii și undeaifost, care ridică gratii invizibile, însă de netrecut, în jurul fiului adult, Andor, prea slab și prea distrus emoțional pentru a se desprinde de viața sufocantă alături de o mamă pe jumătate nebună. 

Dacă stau să mă gândesc bine, e moartă deja de ani de zile. Un cadavru banal care-și anihilează duhoarea cu ceai de mentă, iar cu fond de ten își vopsește pielea într-o culoare umană. (pag. 16)

Pentru a-și exorciza frustrarea, dependența, neputința, Andor scrie despre viața alături de mamă, despre sora geamănă, despre copilărie și adolescență, despre coșmaruri, despre oamenii pe care îi întâlnește, despre iubitele pasagere sau gândurile care îl frământă, pentru că, atunci când n-avem curajul să lovim, avem tendința să considerăm că scrisul este un fel de bici sau vână de bou. Multă vreme, mama este singurul cititor al paginilor în care ea este primadona adorată și detestată, dar și regizorul care a pus în scenă acte teatrale pline de cruzime, care au brăzdat adânc psihicul celor doi copii ai săi. 

Pe parcursul anilor învățăm să ne catalogăm lașitatea drept răbdare, spune Andor Weér, care acceptă multă vreme tirania mamei, tăindu-și singur căile de evadare printr-un atașament morbid, care depășește granița iubirii filiale. Uneori se sustrage prin călătorii în provincie – când cumpără întotdeauna doar bilet dus –, lungi plimbări prin cimitirul Kerepesi, sau prin aventurile de o noapte cu femei necunoscute. Incapabil să simtă ceva, posedat de instincte animalice care îl orbesc, cu izbucniri de violență care devin din ce în ce mai dese, naratorul pare să aibă o dublă personalitate, făcând lucruri care îl dezgustă și pe care le regretă. 

[semi-spoiler] Obsedat de lanțul cauză-efect, Andor Weér așteaptă întotdeauna o forță din exteriorul său, care îl va constrânge să nu se mai întoarcă acasă, cum ar fi faptul de a fi dat jos din tren de către conductor, pentru că biletul lui nu a fost în regulă. Și totuși, își cumpără cu conștiinciozitate bilet, de fiecare dată. Și, de fiecare dată, se întoarce la formidabila și detestabila lui mamă. Andor tânjește după eliberare, dar se afundă tot mai adânc într-o mlaștină a neputinței, a minciunii și a dependenței, ajungând în pragul nebuniei. Asta până când, într-o zi, o cunoaște pe enigmatica Eszter, care ar putea fi salvarea pe care o așteptase atâta vreme. Însă salvarea nu este la îndemână pentru doi oameni cu un trecut ca al lor, și, în loc ca povestea să capete accente luminoase, devine din ce în ce mai sumbră, mai dură și mai grotescă. [semi-spoiler]

Chiar așa, de ce naiba nu-ți pui capăt zilelor, mamă?
Marș din casa mea!
Cu mare plăcere, dar atunci crăpi de foame. Deja nici robinetul de apă nu ești în stare să-l deschizi fără mine, mamă.
Inima!... Mă doare inima!
Stai potolită, dumneata n-ai inimă. Și nici eu nu am. Avem muci în locul inimii. Muci, înțelegi? O să crăpăm pentru că nu simțim nimic, i-am spus, apoi am scos-o din cameră. (pag. 250)

[spoiler] Povestea abundă în personaje feminine, deși importante sunt doar trei: mama, sora și iubita, cărora, spre final, li se adaugă și amanta tatălui, Eva Jordan, care reprezintă pentru Andor un înlocuitor al mamei, dar și legătura cu un tată necunoscut, crezut mort. Sunt o seamă de triunghiuri care se intersectează și își schimbă punctele-reper, triunghiuri în care mama e o constantă, iar bărbatul este unul singur: Rebeka – tatăl – Eva; Rebeka – Andor – Judit; Rebeka – Andor – Eszter; Rebeka – Andor – Eva. [spoiler]

Ce Fifty Shades of Gray? Luați și citiți „Tihna”, dacă vreți scene erotice teribil de intense și de îndrăznețe, care au uneori o neașteptată frumusețe și senzualitate. E drept că, pentru a ajunge la ele, trebuie să treceți și prin restul cărții, ceea ce, hmm, nu e o treabă ușoară. Că tot am vorbit despre sexualitate, mi-am amintit de un alt scriitor maghiar (de data aceasta, unul care n-are nicio legătură cu România): Stephen Vizinczey și cartea sa, intitulată Elogiu femeilor mature, mult mai puțin erotică decât s-ar crede, ba chiar foarte faină.

Nu, i-am spus din nou, dar degetu-i plin de mărgele din propria-i poală s-a lipit de gura mea, apoi s-a strecurat între buze ca să mă paralizeze cu gustul mării. (...) Apoi am simțit cum îi alunecă buzele în sus și-n jos pe terminațiile nervoase ale dorului, și încetul cu-ncetul am început să uit. (...) Apoi a dispărut și lumina, a dispărut și întunericul, în paradis s-a oprit orologiul lui Dumnezeu, iar în iad s-a oprit ceasul deșteptător din recuzita mamei. (pag. 135)

Mai sunt și alte ingrediente care au făcut din „Tihna” o lectură excelentă: mult umor negru (interogatoriul din ultima parte mi s-a părut delicios de absurd), portrete ale unor oameni și felii de viață disparate (actorul homosexual, lucrătorii feroviari, preotul exilat într-un sat obscur, prostituata bătrână care colecționează păsări cu aripile frânte), contextul politic construit din conversațiile oamenilor din jur. Am remarcat, însă, că lipsesc descrieri ale Budapestei, ca și cum naratorul se retrage mereu spre interior, cu excepția câtorva locuri în care ajunge mai des (crama Perla Balcanilor, unde se adună la un șpriț matinal colectorii de ziare vechi, cimitirul Kerepesi, singurul loc din oraș unde natura pare să mai aibă o șansă, gara Keleti, cu microuniversul ei pitoresc format din ologi de import, vânzători la negru și foști deținuți, maeștri la șah).

Într-o lume ideală, „Tihna” ar trebui recitită. Sunt sigură că poveștile își vor dezvălui noi valențe și sensuri, că voi înțelege, poate, câteva dintre simbolurile, alegoriile și scenele criptice, pe care nu le-am descifrat în totalitate. Scriitura pare că se transformă pe parcursul narațiunii, ar trebui să fiu mai atentă și la acest aspect, în cazul unei recitiri. Sunt și o mulțime de referințe culturale și politice subtile, legate de comunism și de România, pe care nu cred că le-aș fi deslușit dacă nu trăiam în acest capăt de Europa.

Titlul romanului poate crea așteptări cu totul nefondate, pentru că ceea ce am găsit în paginile lui a fost oricum, numai tihnit nu. Dincolo de antiteza dintre titlu și conținut, dincolo de sensul unei căutări zadarnice a eliberării și a liniștii, se pare că titlul are legătură cu Mare Tranquillitatis, o câmpie lunară cu o topografie neregulată, rezultată din intersectarea mai multor bazine-mări, cu nume destul de sugestive pentru acest roman: Tranquillitatis (Marea Tihnei), Nectaris (Marea Nectarului), Crisium (Marea Crizelor), Fecunditatis (Marea Fertilității), Serenitatis (Marea Seninătății) și Procellarum (Oceanul furtunilor). În partea de nord, se află Palus Somni (Mlaștina Somnului), umplută cu bazalt deversat din Tranquillitatis. 

Există și o piesă de teatru după cartea lui Bartis: „Mama mea, Cleopatra”, regizată de Radu Afrim, care, am aflat prea târziu, a ajuns și la București anul trecut, în cadrul Festivalului Național de Teatru. 

Acum, îmi pare rău dacă unora dintre voi le-am stârnit interesul pentru romanul lui Bartis, pentru că, din păcate, s-a epuizat de multă vreme și nu mai e de găsit nicăieri* (l-am căutat la Biblioteca Metropolitană din București și nu e nici acolo). Oricum, „Tihna” nu este o carte pentru orice fel de cititor. Eu am reușit să dau de ediția românească în biblioteca unei prietene (mulțumesc, Ionuca!) și am abandonat traducerea în engleză din care citisem cam jumătate – o traducere foarte bună, de altfel (scenele de sex sunt parcă traduse mai fain, dar un minus al ediției de limbă engleză este faptul că traducătorul nu a unit întotdeauna cuvintele, astfel că obsedantul „undeaifostbăiete” este redat ca „where have you been, Son”). Și traducerea românească mi s-a părut foarte bună, chiar dacă a avut câteva greșeli de ortografie și de exprimare, iar alegerea unor cuvinte m-a nedumerit (cum ar fi „dor” în loc de „dorință”, „poale” în loc de „coapse”), de parcă traducătoarea a vrut să atenueze impactul senzorial al scenelor erotice.

*Între timp, „Tihna” a fost reeditată la Polirom, în colecția TOP 10+.