Cartea fetiței-vampir – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2019, 564 pag. | Ilustrații de Alex Horghidan

Fiecare cititor are o listă, cât de scurtă, cu cărți în pregătire pe care le așteaptă cu mare nerăbdare. Pe lista mea se regăsea și „Cartea fetiței-vampir”, al doilea volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, pe care l-am început imediat după publicare, dornică să mă întorc în lumea fantastică imaginată de Adina Popescu. Am așteptat aproape trei ani cartea asta (e drept că celor care au citit „Cartea Pricoliciului” încă din 2015 li s-au lungit urechile mai ceva ca ale Împăratului Verde), însă așteptarea a meritat, fiindcă am devorat cele peste cinci sute de pagini cu aceeași încântare. Și oare mi se pare mie, sau „Cartea fetiței-vampir” are mai mult umor decât „Cartea Pricoliciului”?

Când e vorba de o serie, există riscul ca următoarele volume să nu se mai ridice la înălțimea primei cărți, care are avantajul noutății: odată ce cititorul s-a obișnuit cu universul închipuit de autor, ineditul se uzează treptat și e nevoie de noi și noi elemente, întorsături și surprize pentru a-i menține treaz interesul. Ei bine, „Cartea fetiței-vampir” m-a mulțumit pe deplin. Am regăsit aceeași scriitură fluidă, capabilă să înduioșeze sau să stârnească râsul, și o narațiune complexă, întinsă pe mai multe planuri urmărite alternativ, am cunoscut personaje noi și m-am bucurat să le reîntâlnesc pe câteva din primul volum (Pricoliciul! ♥), am avut parte de o minunată incursiune în istoria basmului și am călătorit în tot felul de locuri neobișnuite, ajungând, spre final, chiar pe Tărâmul Celălalt.

0

Fragment: „Cel mai mult și mai mult. Seniorii”

În ultima vreme, m-am tot întrebat dacă are rost să pun pe blog fragmente din cărți – noi sau vechi, cunoscute sau obscure. Oare citește cineva aceste fragmente? Oare au o utilitate? Nu cumva aș prelungi artificial activitatea pe blog, cu o secțiune care s-ar putea să nu intereseze pe nimeni? Sunt întrebări la care nu am găsit un răspuns clar. Trecând peste indecizia mea, m-am hotărât să fac o încercare (sau mai multe) și să public pasaje sau proze integrale din cărți care chiar mă interesează și consider că merită citite. Totodată, aștept părerile voastre legate de utilitatea sau inutilitatea publicării unor fragmente, în general. Chiar sunt curioasă ce credeți despre asta.

9

O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2015, 434 pag. | Ilustrații de Amalia Dulhan

---

De Adina Popescu citisem Povestiri de pe Calea Moșilor, care m-a cucerit prin tonul natural și plin de umor, apoi am cunoscut-o pe autoare când i-am luat un interviu despre biblioteca personală. La despărțire, am primit în dar „Cartea Pricoliciului”, primul volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”. Am sărit în sus de bucurie (bine, doar în interior), pentru că aveam cartea pe lista de dorințe, auzisem păreri foarte bune despre ea și eram tare curioasă să o citesc. Adina m-a avertizat: „Trebuie să ai răbdare până treci de primele 60 de pagini. Așa mi-au spus mai mulți cititori, că începutul e mai greu.” A rămas ca după lectură să-i spun o părere sinceră, cu bune și cu rele. Am avut ceva emoții, recunosc, pentru că încerc să fiu un cititor cât mai obiectiv și să vorbesc și despre aspectele care nu m-au mulțumit. Și dacă nu mi-ar fi plăcut deloc cartea?

Iată că nici avertismentul Adinei, nici teama mea nu-și aveau rostul, după cum am constatat ulterior. Cartea m-a prins imediat, prin câteva „cârlige” care m-au intrigat: ce e acela Basm Comercial? Ce-i cu traficul de scaune și cu satele bântuite în mod oficial? Dar cu cartea interzisă care îl înspăimântă pe Președinte? Și tot așa. Sunt multe aspecte neobișnuite care mi-au trezit interesul de la bun început, așternând premisa unei povești pline de fantezie și mister. Și, într-adevăr, am citit cartea cu mare plăcere până la final, ba râzând, ba plină de uimire, ba cu sufletul la gură, sau cu inima strânsă de mila unuia sau altuia dintre personaje (dar mai cu seamă a Pricoliciului, care-i unul dintre cei mai amărâți și mai simpatici protagoniști pe care i-am întâlnit în ultima vreme).

3

Povestiri de pe Calea Moșilor – Adina Popescu

► „Povestiri de pe Calea Moșilor”, de Adina Popescu ◄

Ed. Casa de Pariuri Literare,  2014, 248 pag. | Țara: România

---

A trecut ceva vreme de când am terminat „Povestiri de pe Calea Moșilor”, însă prozele din acest volum și-au păstrat și acum aura de candoare, iar unele episoade mi-au rămas bine întipărite în memorie, căci Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie – copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune – care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.

Am început cartea fără mari așteptări, dar scriitura Adinei Popescu m-a cucerit de la primele pagini cu verva, naturalețea și umorul ei, iar povestirile mi-au plăcut atât de mult, încât primul impuls a fost să le devorez pe loc – însă m-am abținut. Cu un efort de voință, am păstrat câte un capitol, maxim două pentru fiecare dimineață, astfel că, timp de o săptămână, ziua a început cu zâmbete, chicoteli și o ceașcă matinală de candoare. Îmi plac poveștile scrise din perspectiva unui copil, iar „Povestiri de pe Calea Moșilor” este o carte care binedispune și aduce la suprafață propriile pățanii și amintiri. Am lungit lectura cât de mult am putut, dar până la urmă n-am avut ce face, volumul s-a terminat, iar eu am simțit o undă de melancolie când am părăsit universul copilului ce se îndreaptă spre maturitate.

0