Cartea fetiței-vampir – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2019, 564 pag. | Ilustrații de Alex Horghidan

Fiecare cititor are o listă, cât de scurtă, cu cărți în pregătire pe care le așteaptă cu mare nerăbdare. Pe lista mea se regăsea și „Cartea fetiței-vampir”, al doilea volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, pe care l-am început imediat după publicare, dornică să mă întorc în lumea fantastică imaginată de Adina Popescu. Am așteptat aproape trei ani cartea asta (e drept că celor care au citit „Cartea Pricoliciului” încă din 2015 li s-au lungit urechile mai ceva ca ale Împăratului Verde), însă așteptarea a meritat, fiindcă am devorat cele peste cinci sute de pagini cu aceeași încântare. Și oare mi se pare mie, sau „Cartea fetiței-vampir” are mai mult umor decât „Cartea Pricoliciului”?

Când e vorba de o serie, există riscul ca următoarele volume să nu se mai ridice la înălțimea primei cărți, care are avantajul noutății: odată ce cititorul s-a obișnuit cu universul închipuit de autor, ineditul se uzează treptat și e nevoie de noi și noi elemente, întorsături și surprize pentru a-i menține treaz interesul. Ei bine, „Cartea fetiței-vampir” m-a mulțumit pe deplin. Am regăsit aceeași scriitură fluidă, capabilă să înduioșeze sau să stârnească râsul, și o narațiune complexă, întinsă pe mai multe planuri urmărite alternativ, am cunoscut personaje noi și m-am bucurat să le reîntâlnesc pe câteva din primul volum (Pricoliciul! ♥), am avut parte de o minunată incursiune în istoria basmului și am călătorit în tot felul de locuri neobișnuite, ajungând, spre final, chiar pe Tărâmul Celălalt.

Iar cât privește umorul, ironia și comentariile mai mult sau mai puțin subtile la adresa unor aspecte politice și sociale din România contemporană, mi se pare că Adina Popescu s-a întrecut pe sine. Am râs cu poftă la numeroase scene, fie că a fost vorba de urmărirea cu obstacole dintre muma zmeului Tase și Făt-Frumos (absolut savuroasă rescrierea în cheie modernă), de subterfugiile la care apelează personajele nemulțumite de povestea lor sau de ifosele și smiorcăielile Calului Năzdrăvan, care a devenit rapid unul dintre personajele mele preferate.

(Am ales două citate – unul amuzant, celălalt emoționant – care nu dezvăluie nimic din intrigă, iar cu ocazia asta am observat că romanul are o structură „modulară”, care permite extragerea unor fragmente de sine stătătoare.)

La un moment dat, fusese nevoit să medieze un scandal de proporții între Frumoasa Adormită și prințul care o trezise din somn cu un sărut. Frumoasa nu mai voia să se mărite cu el și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Susținea că sărutul acelui prinț nu fusese deloc convingător, că nu simțise nici dragoste, nici pasiune, doar ipocrizia unuia care umblă lelea prin lume cu traista goală (...) și profită de situație să se îmbogățească și să parvină. (...) De ce trebuia să se mărite chiar cu primul venit? Prințul se oferise să repete scena și să o sărute din nou ca să-i demonstreze că intențiile lui erau cât se poate de oneste. Dar Frumoasa nu și nu. Acum voia mai mulți prinți, mai mulți pretendenți. Să o sărute pe rând, o să vadă ea la care binevoiește să se trezească. (...) Însă și prințul a început să se simtă jignit și s-a hotărât să plece. Ba chiar a făcut o cerere la Institutul Miturilor și Poveștilor să se mute în altă poveste, în Albă-ca-Zăpada. „Fata aia nu-i atât de pretențioasă”, spusese el. „Stă într-o căsuță în pădure cu șapte pitici ca vai de ei, n-are niciun castel, așa că n-o să-mi reproșeze că-s un profitor. În plus, e moartă de-a binelea, sărăcuța, otrăvită de o mamă vitregă haină, nu se preface că doarme, ca mofturoasa asta!” (pag. 59-60)

Sunt destul de puțin familiarizată cu seriile fantasy românești (am citit doar „Haiganu. Fluviul Șoaptelor”, de Marian Coman, mult mai întunecată și mai plină de violență), însă am impresia că „O istorie secretă a Țării Vampirilor” ocupă un loc aparte în peisajul literar de la noi, alături de volumul lui Florin Bican, „Și v-am spus povestea așa”, cu care are câteva puncte în comun. Ceea ce diferențiază seria Adinei Popescu nu constă doar în amploarea și complexitatea narațiunii, cât în minuțioasele săpături arheologice prin straturile basmului și în sinteza laborioasă, care transformă cărțile într-o enciclopedie savuroasă a mitologiei românești. 

Adina Popescu preia elementele unei lumi arhaice și prăfuite pentru a le distribui într-o poveste cu totul nouă, adaptată vremurilor moderne, în care le redă strălucirea și le face din nou cool. Personaje binecunoscute, precum Oaia Năzdrăvană, Sfânta Vineri sau Muma Pădurii, ni se înfățișează în situații și ipostaze neașteptate, dintr-o perspectivă inedită și plină de umor. Ducând aceste povești mai departe, autoarea le salvează de acel Sfârșit care amenință tot ce e demodat și nu mai prezintă vreun interes pentru cititorii de astăzi: Sfârșitul Basmului e atunci când poveștile se opresc în loc sau se repetă aidoma la nesfârșit, până când miezul lor se pierde.

În „Cartea fetiței-vampir”, Pricoliciul – făptura străveche care și-a uitat povestea și trăiește izolată, sub amenințarea Sfârșitului – trece într-un rol secundar, iar în prim-plan își face apariția Todosia, o fetiță de doisprezece ani care locuiește împreună cu mama ei, câteva stafii și un vârcolac amnezic într-o casă bântuită din Cetatea de Scaune. Mama este nimeni alta decât Ana Bugiana, istoric al Basmului și autoarea enigmaticei cărți cu pagini albe care a fost interzisă, cu toate că ne aflăm în vremea basmului democratic, iar Țara Vampirilor se pregătește să intre în Conglomeratul Țărilor cu Roșii Palide. Așa cum remarcă un personaj, ceva este fundamental greșit în Țara Vampirilor, unde corectorii anulează povești și șterg locuri, sfinții se află în continuare sub urmărire, iar personajele incomode sunt trimise în Închisoarea Muțeniei – cu alte cuvinte, vechile practici și metehne din timpul Basmului Nou nu au dispărut. Cititorii adulți vor descifra cu ușurință analogiile prezente pe tot parcursul cărții, căci, respectând tradiția, Adina Popescu păstrează acea trăsătură a basmelor de a oglindi lupta dintre bine și rău, defectele omenești și (dez)echilibrul de forțe din lumea reală.

Cataractă a oftat și l-a urmat. Ar fi vrut să-i spună că toate aceste cazuri erau de fapt ale nimănui sau ale Corecturii în sine, care nu era altceva decât o instituție. Chiar dacă și-ar fi făcut treaba așa cum trebuia, nimeni nu i-ar fi umplut de laude și de lauri. Avusese și el un caz complicat, pe vremea Basmului Nou – trebuia să prigonească un sfânt. Îl considerase ani de-a rândul cazul lui. Dărâmase bisericile ce purtau hramul sfântului, una câte una, îl alungase din toate parohiile. Îi secase izvorul tămăduitor, încercase să-i șteargă nimbul, înlocuindu-l cu unul din tinichea poleită, ca să vadă tot norodul și să se convingă că sfântul acela era, de fapt, un om ca toți oamenii. După ce îl izgonise de peste tot, îi dăduse o slujbă măruntă la o fabrică de lumânări. Și îi repartizase un apartament într-un bloc standard de nefamiliști, la etajul III. Odată mersese ca să-l viziteze și să-și întocmească raportul final. Îi deschisese chiar sfântul, îmbrăcat într-un halat de molton și cu o căciulă îndesată pe cap care îi ascundea rămășițele aurei, în descompunere. Părea îmbătrânit, terminat. „Ei, bine, te mai crezi sfânt? Mai vrei să faci minuni?” îl întrebase atunci Corectorul, hohotind și rotindu-și ochii lui mari prin spațiul gol și sărac. Sfântul nu-i vorbise, se așezase doar într-un fotoliu vechi din care ieșeau arcurile și-l privise adânc, răscolindu-l. Și atunci din tavan a început să se scurgă ceva galben și vâscos. Cataractă își ridicase privirea și descoperise că întreg tavanul rece și plin de igrasie se transformase într-un uriaș fagure din care picura miere. Plecase năuc să-și întocmească raportul. (pag. 394)

Într-un alt plan al cărții, îl reîntâlnim pe domnul Ar, observatorul sosit din Conglomerat, acum oaspete la castelul de vacanță al lui Făt-Frumos, care aparține de fapt lui Sfarmă-Piatră, fiindcă voinicul nu mai are niciun sfanț și este nevoit să trăiască din reclame și sponsorizări. Vechile basme și legende pe care le știam din copilărie trec aici prin transformări radicale: în vremea Basmului Comercial imaginat de Adina Popescu, personajele s-au plictisit de propriile povești și suferă de tulburări de personalitate, iar făpturile supranaturale au părăsit Tărâmul Celălalt pentru a duce vieți obișnuite în lumea oamenilor. Rolurile se încurcă, Apa Vie nu se mai găsește nicăieri și peste tot apar semne și Mesagerii Urmei, care vestesc sosirea Ciutei Nevăzute și a Sfârșitului.

Mărturisesc că rezonez foarte bine cu stilul și cu subiectele Adinei Popescu, iar „O istorie secretă a Țării Vampirilor” mi se pare că reunește fațetele pe care le-am descoperit de-a lungul vremii la scriitura ei: umorul, naturalețea și candoarea din „Povestiri de pe Calea Moșilor”, atenția cu care observă lumea și darul de a-și emoționa cititorul, care transpar din articolele publicate în Dilema veche. Dacă aceste scrieri se bazează mai mult sau mai puțin pe fapte reale, seria fantastică publicată la Arthur scoate în evidență o calitate nouă: imaginația autoarei, atât în ce privește marile evenimente, cât și micile detalii – iar aici lista cu exemple este una uriașă, de la cucul din ceas care ia sirop de tuse și solicită o zi de concediu, la dietele urmate de zâne, cum ar fi dieta Frumoasa Adormită (te prefaci că dormi și nu mănânci) sau dieta Cenușăresei (gătești pentru alții și doar guști).

Punctele așa-zis slabe sunt foarte puține și neglijabile – de pildă, mici inadvertențe (ni se spune că globul domnului Ar nu ar fi magic, deși ceea ce se petrece în interiorul lui numai obișnuit nu pare, sau că Moșu de la Cabana Măiastra nu știe de ce ciobanii își vând oile aproape pe degeaba, ignoranță nepotrivită unui asemenea personaj) și faptul că titlul își găsește explicația devreme, încă de la pagina 138, iar pașii care duc într-acolo nu stârnesc mari surprize. Mi-au plăcut ilustrațiile, diferite ca stil de cele care au însoțit „Cartea Pricoliciului”, iar singura mică nemulțumire a fost legată de faptul că nu toate momentele alese pentru a fi ilustrate mi s-au părut reprezentative – mi-ar fi plăcut, de exemplu, să regăsesc una dintre scenele comice cu calul năzdrăvan, personaj secundar teribil de simpatic, a cărui absență pe plan vizual m-a nedumerit.

Mă bucur, în schimb, că autoarea a adăugat la finalul volumului o prezentare succintă a celor trei etape ale basmului (Basmul Străvechi, Basmul Nou și Basmul Comercial), informații care sunt de mare ajutor pentru a naviga mai lesne prin această lume complexă, în care se intersectează zmei și eroi, iele și sfinți, împărați și vampiri, zâne și oameni obișnuiți. N-ar fi rău ca această Addenda să se regăsească undeva în on-line, pentru a putea fi accesată și de cei care abia acum s-au apucat de primul volum. 

Încă ceva: dacă aveți alergie la noțiunea de „vampir” și vă gândiți că seria Adinei Popescu este doar o altă poveste comercială despre aceste personaje deopotrivă celebre și superflue, care de regulă nu fac casă bună cu literatura de calitate, de data asta puteți lăsa reținerile deoparte. Subiectul este tratat cu umor și ironie, iar vampirii sunt priviți dintr-o perspectivă mai realistă, dacă putem spune așa – drept personaje create în mod artificial de Călători care „au ținut cont mai mult de închipuirile lor decât de autenticitatea poveștilor”. Și, cum vampirii autentici sunt scoși în afara legii și deocamdată ocupă doar un plan secundar al narațiunii, putem vedea termenul și dintr-un unghi metaforic: poate că adevărații „vampiri” sunt cei care profită de vechile structuri și mentalități pentru a-și urmări propriile interese și ambiții, iar cu astfel de personaje ne vom întâlni pe tot parcursul cărții. Dar astea sunt mai degrabă reflecții pentru cititorii adulți, care vor găsi destule aspecte pe gustul lor în „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, fie că citesc în mod frecvent cărți fantastice, fie că nu s-au mai apropiat de acest gen din copilărie.