Fever Dream – Samanta Schweblin

► „Fever Dream”, de Samanta Schweblin ◄ 

Ed. Riverhead Books, 2017, 192 pag. | Traducere: Megan McDowell 

Titlu original: „Distancia de rescate” („Distanța de salvare”), 2014 

Țara: Argentina

După ce am terminat Ce-am pierdut în foc, de Mariana Enriquez, mi-am dorit să prelungesc cumva starea de fascinație trezită de prozele autoarei argentiniene, deși eram conștientă că poveștile de genul acesta, care te absorb profund în lumea lor și anulează realitatea înconjurătoare, sunt destul de rare. Am aflat între timp că romanul Samantei Schweblin, tot o scriitoare argentiniană, ar avea o atmosferă similară, așa că am început „Fever Dream” într-o după-amiază mohorâtă de duminică și, spre marea mea încântare, am constatat că dorința mi-a fost îndeplinită. Într-adevăr, cele două cărți oferă o experiență asemănătoare și poate că nu e o coincidență faptul că vin din același spațiu latinoamerican, iar autoarele sunt amândouă femei, cu o scriitură tăioasă, plină de forță, care te ține captiv în universul lor straniu și marcat de violență. Acum sper doar ca o editură românească (poate tot Art?) să traducă „Fever Dream” cât mai curând.

4

Ce-am pierdut în foc – Mariana Enriquez

► „Ce-am pierdut în foc”, de Mariana Enriquez ◄

Ed. Art, 2017, 258 pag., Colecția Musai | Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari Titlu original: „Las cosas que perdimos en el fuego”, 2016 | Țara: Argentina

După o lungă pauză de la blog, nici nu știu despre ce să scriu mai întâi. Sunt o grămadă de cărți despre care nu v-am vorbit, însă una dintre ele mă bântuie cu persistență, cerând să fie scoasă la iveală: e vorba de „Ce-am pierdut în foc”, un volum de proză scurtă al scriitoarei argentiniene Mariana Enriquez, care a ajuns la noi prin excelenta traducere a lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Pentru cititorul potrivit, „Ce-am pierdut în foc” e genul de carte care acaparează total și nu se uită prea curând. Deși au trecut vreo două luni de când am terminat-o (ceva mai înainte de a apărea la noi), o mulțime de imagini din aceste proze sunt încă proaspete, ca și cum le-am fost martoră sau am locuit în poveștile autoarei – ceea ce într-un fel este adevărat, având în vedere fascinația cu care le-am citit. Pentru mine, a fost o experiență foarte intensă: îmi venea să citesc încontinuu, sub imperiul unei atracții irezistibile, iar dacă, doamne ferește, trebuia să fac și alte lucruri în ziua respectivă, stăteam cu gândul numai la povestirile Marianei Enriquez și la amestecul de plăcere, frică și dezgust, sub semnul căruia a stat relația mea cu această carte, așteptând ca pe ghimpi să reiau lectura. Da, prozele autoarei oripilează, inspiră teamă și aversiune, dar în același timp nu m-am putut opri din citit, pentru că e ceva special și obsedant în scriitura Marianei Enriquez. (Nu garantez, însă, că toată lumea va simți la fel.)

12

Văduvele de joi seara – Claudia Piñeiro

► „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro ◄

Ed. Univers, 2011, 191 pag. | Traducere: Lavinia Similaru 

Titlu original: „Las viudas de los jueves”, 2005 | Țara: Argentina

Trebuie să recunosc că n-aș fi luat în considerare „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro, dacă nu mi-l recomanda o prietenă în gusturile căreia am încredere. Pe Goodreads n-are o notă tocmai bună, de autoare nu știam nimic, titlul nu mă atrăgea, ba chiar mă ducea cu gândul la o literatură pentru femei pe care, în general, o cam evit. Iată însă că romanul s-a dovedit o surpriză foarte plăcută și mi-a trezit interesul pentru alte cărți ale scriitoarei argentiniene (la noi a mai fost tradus „Betibú”, tot la Univers, despre care o cititoare spune că e chiar mai bun).

În capitole scurte, care alternează mai multe puncte de vedere, Claudia Piñeiro ne introduce treptat în viața câtorva locuitori din Altos de la Cascada, un cartier select și bine păzit de la periferia orașului Buenos Aires. Inițial, romanul pare să se îndrepte spre genul polițist: încă din primele pagini, are loc o triplă moarte suspectă, un fapt de necrezut pentru o comunitate atât de sigură. Foarte repede însă, firul detectivistic este lăsat deoparte, iar narațiunea se concentrează asupra câtorva familii prietene, în special a soțiilor, ale căror vieți sunt urmărite în paralel. Se va reveni asupra celor trei morți abia la final, când, după ce am început să intuim motivele din spatele tragicului eveniment, vom avea parte și de o întorsătură de situație.

7

Invenția lui Morel - Adolfo Bioy Casares

Voiam de multă vreme să citesc Invenția lui Morel a scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, o carte publicată în 1940, pe care Borges o considera perfectă (cel puțin pentru acele vremuri), și al cărei titlu face referire la „Insula doctorului Moreau”. Este o carte ingenioasă, foarte bine scrisă, cu un final surprinzător, care abordează subiectul nemuririi, al singurătății - văzută ca un fel de moarte -, dar și al dragostei, banala și înălțătoarea dragoste, care schimbă invariabil modul de a percepe lumea. 

Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistența la moarte n-a evoluat; îmbunătățirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menține viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ține de conștiință. (pag. 21)

0

Varamo - César Aira

Dacă există un scriitor contemporan care se sustrage clasificărilor, acela este César Aira - spunea Roberto Bolaño despre autorul argentinian care, într-o frenezie creatoare, a publicat până acum nu mai puțin de 80 de cărți (scurte, ce-i drept) cu povestiri, nuvele și eseuri. Voiam de multă vreme să citesc ceva de Aira și plănuiam să încep cu O scenă din viața unui pictor călător, însă până la urmă am ales Varamo. A fost ceva cu totul diferit de ceea ce am citit eu până acum, iar micul roman și-a câștigat un loc binemeritat pe lista cărților bizare. O dată în plus, m-am lămurit că nu e nevoie de sute de pagini pentru a uimi și a încânta un cititor - e drept, unul care gustă poveștile atipice și ciudate, căci Varamo e genul de literatură care nu mulțumește pe toată lumea.

10

Armele secrete – Julio Cortázar

► „Armele secrete”, de Julio Cortázar ◄

Ed. Humanitas, 2007, 194 pag. | Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi

Titlul original: „Las armas secretas”, 1959 | Țara: Argentina

---

„Armele secrete” este prima carte de Julio Cortázar pe care o citesc, la recomandarea lui Alin. Cred că am început multe recenzii în felul acesta și o voi mai face, pentru că sunt o mulțime de autori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, la care ajung pentru prima oară. Nu mă încumet deocamdată să încep „Șotronul” – care, privit de la distanță, mi se pare teribil de alambicat și dificil –, în schimb voi mai citi proză scurtă de Cortázar, care mi-a plăcut și observ că s-a tradus la noi în cantități mulțumitoare. 

Într-o primă fază, povestirile scriitorului argentinian m-au nedumerit cu începutul lor abrupt și complex – căci autorul vorbește despre întâmplări și persoane pe care încă nu le cunoaștem –, cu scriitura lui mai degrabă intelectuală decât pasională, cu parantezele în care subliniază sau dezvăluie lucruri ce uneori sunt mai dificil de înțeles. N-a fost dragoste la prima vedere, dar, încetul cu încetul, a început să-mi placă foarte mult atmosfera lucidă și bizară a poveștilor lui Cortázar.

4

Dormind la soare - Adolfo Bioy Casares

Dormind la soare este, deopotrivă, un fel de opera buffa cu personaje tarate, dar și un thriller psihologic cu accente comice, având în centru povestea neobișnuită a unei căsnicii, istorisită de unul dintre soți. Cei de la Humanitas au făcut o paralelă bună cu Hitchcock, pentru că Adolfo Bioy Casares, asemenea cineastului, nu face uz de elemente-șoc, ci de lucruri mai subtile, care mențin o stare de suspans abia perceput, o senzație sumbră și amenințătoare care plutește nedefinit în aer. Iar după câteva piste false și răsturnări de situație, „șocul” vine abia la final prin deznodământul neașteptat, moment în care Bioy Casares duce povestea în cheie (științifico-) fantastică. Presimt că gusturile personale vor avea un cuvânt de spus aici, căci finalul îi va surprinde plăcut pe unii cititori și neplăcut pe alții.

6