Varamo - César Aira

Dacă există un scriitor contemporan care se sustrage clasificărilor, acela este César Aira - spunea Roberto Bolaño despre autorul argentinian care, într-o frenezie creatoare, a publicat până acum nu mai puțin de 80 de cărți (scurte, ce-i drept) cu povestiri, nuvele și eseuri. Voiam de multă vreme să citesc ceva de Aira și plănuiam să încep cu O scenă din viața unui pictor călător, însă până la urmă am ales Varamo. A fost ceva cu totul diferit de ceea ce am citit eu până acum, iar micul roman și-a câștigat un loc binemeritat pe lista cărților bizare. O dată în plus, m-am lămurit că nu e nevoie de sute de pagini pentru a uimi și a încânta un cititor - e drept, unul care gustă poveștile atipice și ciudate, căci Varamo e genul de literatură care nu mulțumește pe toată lumea.

Trebuie să recunosc că n-am fost cucerită de la bun început, căci m-am acomodat mai greu cu universul straniu și imprevizibil al lui César Aira, în care, din câte am aflat, improvizația joacă un rol important. În loc să se întoarcă și să modifice ceea ce a scris deja, autorul argentinian apelează la o „fugă înainte”, creându-și căi de ieșire din fundăturile literare în care a ajuns. Finalurile cărților lui sunt de multe ori deschise, iar unele fire narative rămân nerezolvate, însă, dacă aceste aspecte m-ar fi deranjat probabil în alte situații, în cazul de față au contribuit la farmecul general al poveștii. Aflând toate acestea, mă uimește cu atât mai mult scriitura precisă, care nu slăbește nicicând în intensitate, iar pe alocuri devine chiar ermetică, atunci când explorează concepte cu tentă filozofică sau literară.

Nu pot să zic că am înțeles tot (probabil că nici nu e cazul), iar unele intervenții ale naratorului m-au nedumerit, însă Varamo s-a dovedit o carte cu efect îndelungat, care mi-a rămas adânc imprimată în memorie. Au trecut câteva luni de când am citit-o, dar n-am uitat aproape nimic, ba chiar, asemenea vinului care devine mai bun în timp, a căpătat o valoare mai mare, iar aprecierea mea în ce o privește a crescut. Unele cărți au acest efect, spre deosebire de cele care plac pe moment, pentru ca apoi să fie date uitării destul de repede. Nu și Varamo, o carte greu de uitat, încântătoare prin salturile imaginative neașteptate, dar și foarte ciudată, e drept, motiv pentru care nu va fi pe gustul tuturor.

Varamo este un conțopist oarecare, angajat la un minister din orașul panamez Colón. Este anul 1923, la numai două decenii de la crearea statului și la unsprezece ani de la terminarea Canalului Panama. Încă nu există legislație referitoare la falsuri, pirateria cărților este în floare, în Colón chiar și femeile pariază și fac contrabandă, iar prin oraș circulă o legendă despre niște planuri sinistre de a otrăvi populația, urzite de o putere străină ce uneltea să pună stăpânire pe Canal. Până și Varamo, în universul său strâmt și banal, are o legendă de familie, legată de dualitatea Mamă-Fiu, pe care mama, micuță și paranoică, agitând un pumn ca o alună, o perpetuează cu încăpățânare.

Dar cum poți purta un dialog civilizat cu ființa barbară, instinctivă, inumană care era mama? Oare cum se descurcaseră bărbații care-l precedaseră? O mamă era o făptură cu multe straturi de viață suprapuse, nu numai de dinainte și de după nașterea lui, dar din toate stadiile existenței, care continuau să viețuiască în ea. Orice ar fi spus ar fi trebuit multiplicat prin toate straturile de reprezentare existențială și nu putea fi deloc sigur că avea să nimerească astfel încât argumentele lui să aibă efect. Dar ea i-o luase înainte și vorbea deja, repezit, incomprehensibil, dar cu siguranța faptului că știa că fiul ei avea un singur strat de receptare, cel vizibil. (pag. 42)

În decursul unei singure nopți, când este atras într-o serie de evenimente ieșite din comun, singuraticul Varamo scrie un lung poem, Cântul Copilului Neprihănit, care devine imediat o capodoperă a poeziei moderne din America Centrală. Un miracol inexplicabil, având în vedere că bărbatul nu manifestase vreun interes pentru acest gen literar. Dar pe lumea asta totul are o explicație, spune naratorul cărții, care și-a propus să reconstituie întâmplările ce au condus la conceperea poemului, insistând că demersul său nu este o ficțiune, ci istorie literară.

Desigur, poemul Cântul Copilului Neprihănit n-a existat vreodată, însă jocul în care ne antrenează César Aira este unul tare captivant, pentru că nu știi niciodată ce urmează să se petreacă, ce iepuri livrești mai scoate autorul din mânecă, ce alte surprize pregătește în legătură cu Varamo, a cărui poveste și personalitate se construiesc treptat, din detalii inedite ce răsar pe neașteptate, fără ca terenul să fi fost pregătit dinainte. Ar fi putut fi o narațiune dezlânată, bricolată la întâmplare, doar cu scopul de a stârni uimirea, însă multe amănunte revin pe parcurs și se leagă între ele, chiar dacă, așa cum ziceam, rămân și fire nerezolvate. 

Cântul Copilului Neprihănit intră în categoria așa-numitei „literaturi experimentale” și reprezintă un exemplu elocvent al avangardei latino-americane din primele decenii ale secolului. Capacitatea sa de a conține toate trăsăturile circumstanțiale care i-au premers scriitura reprezintă un element istoric definitoriu. Dar nu de aceea este o operă de avangardă, e exact invers: e avangardistă pentru că permite această deducție. Se poate spune că e de avangardă orice artă care permite reconstrucția circumstanțelor reale din care s-a născut. (...) Iar cu cât este mai reușită, cu atât mai sigur poate fi criticul că regăsește în ea faptele și gândurile care i-au premers. (pag. 61)

După cum ne spune chiar el, naratorul deduce cursul faptelor pornind de la textul poemului, cu toate că ordinea reconstituirilor s-ar putea să nu fie cea exactă. Două lucruri sunt însă certe: începutul și finalul, care sunt dezvăluite încă din primele pagini. Lanțul de cauze și efecte este declanșat în momentul când Varamo, ajuns la casierie pentru a-și încasa leafa, este plătit cu două bancnote false - un fapt fără precedent în Panama. De ce i s-a întâmplat asta tocmai lui și ce va face cu banii ăștia inutili, care ar fi trebuit să-i ajungă o lună? După cum descoperim ulterior, multe dintre ițele mărunte ale poveștii se învârt în jurul banilor, cei care infectează societatea cu abstracțiune.

Naratorul îl urmărește pe Varamo în decursul serii și al nopții ce urmează, din clipa în care primește bancnotele false și ajunge în piața centrală, nucleul vital al orașului, unde traficul este haotic și mulțimea se mișcă lent la umbra palmierilor, iar un sunet ascuțit - goarna care însoțește ceremonia de seară a coborârii drapelului - dă o notă solemnă exuberanței tropicale generale. Se înserează, și lumina, care topea toate grijile iscate de geamănul ei întunecat, gândirea, dispare treptat, făcând loc frământărilor și irealului. De aici, întâmplările urmează o traiectorie încâlcită și surprinzătoare, cu scurte infuzii suprarealiste - fără a fi un realism magic tipic -, și un umor din cel mai negru, amestecat cu câteva scene grotești, unele de-a dreptul dezgustătoare (cum este secvența cu peștele, care este nebunie curată).

Mă mănâncă degetele să dezvălui câteva dintre lucrurile care m-au încântat, dar nu vreau să vă stric plăcerea descoperirii, celor (puțini) care veți simți impulsul de a citi acest roman. Doar un exemplu: ajuns acasă, Varamo încearcă să-și facă siesta, dar, epuizat nervos, nu reușește să ațipească, și-n plus îl împunge în coaste un obiect ascuns sub cearceaful mototolit. Ca un ciung culcat într-o cremă moale făcând box cu o scoică, reușește să scoată în cele din urmă un ceas, care îi scapă din mână și se rostogolește până la ușile prost închise ale dulapului, burdușit cu pachete de alimente semipreparate, pe care bărbatul le cumpărase ca o investiție, după ce fabrica dăduse faliment. Amănuntul se leagă minunat de ceea ce aflăm spre finalul cărții - iar acesta este doar unul dintre lanțurile cauză-efect mai mărunte care împânzesc povestea lui Varamo. 

Ed. Humanitas, 2006, 119 pag.,
trad. Cornelia Rădulescu

Singurele părți cu care nu prea am rezonat sunt cele în care naratorul vorbește despre „stilul indirect liber” și improvizație. Nu știu dacă sunt scrise la modul serios și mi-au depășit puterea de înțelegere, sau dacă au fost concepute pentru a lua peste picior anumite aspecte ale criticii literare - un indiciu în acest sens ar putea fi structura poemului și felul în care a luat naștere, [spoiler] din hârtiile pe care Varamo le avea asupra lui, copiate într-o ordine întâmplătoare; ba, mai mult, funcționarul pornise cu ideea de a scrie un tratat despre îmbălsămarea animalelor mici, nicidecum un poem ce urma să devină un exponat al unei avangarde experimentaliste lingvistice.

- LE - Mă gândeam aseară că singura necunoscută a ecuației este valoarea poemului (nu știu de ce mă îndoiam eu că poate ieși ceva valoros prin „metoda” aplicată de Varamo - o prejudecată din partea mea), fără să realizez că, indiferent de ce părere ar avea unii sau alții, valoarea este dată de testul timpului. În povestea imaginată de Aira, Cântul Copilului Neprihănit și-a câștigat fără îndoială statutul de capodoperă, și probabil că autorul vrea să pună accentul pe frumusețea și, totodată, absurdul situației: o lucrare excepțională care a fost scrisă accidental și spontan, fără pregătiri laborioase, fără suplicii creatoare, doar sub înrâurirea unor circumstanțe create prin lanțuri cauză-efect. Trebuia să iau în calcul faptul că Aira este adeptul improvizației, iar povestea lui Varamo i-a dat ocazia să își expună câteva dintre concepțiile sale referitoare la actul scrierii. 

Pe tărâmuri barbare precum cele sud-americane, autorii dădeau ce e mai bun înainte de a învăța meseria, iar în nouă cazuri din zece prima carte era cea mai bună, ca să nu mai spunem că, în general, era și singura. (pag. 105) [spoiler] 

Erau reprezentanții perfecți ai unei afaceri care apăruse odată cu țara și se dezvoltase ajungând principala ei sursă de valută: cea de editor pirat. Ilegală dar tolerată, activitatea devenise legendară, iar Colón era centrul ei istoric. Grație ei, cărțile panameze acoperiseră întreg continentul - firește, cu o literatură comercială, ușoară, ce răspundea nevoilor celor mai urgente de distracție și evadare, totuși destul de importante, doar era vorba de cărți. (...) Terminarea lucrărilor la Canal lăsase în țară o numeroasă „mână de lucru șomeră” vorbitoare de franceză și engleză, care, adaptată de-acum la clima tropicală, n-a mai vrut să se întoarcă; între a deveni traducători sau alcoolici, au preferat (parțial) prima soluție. (pag. 100/102)

*Sursa foto: 1, 2, 3