Pe Bogdan Munteanu l-am cunoscut anul trecut, în octombrie, la Festivalul de Literatură de la Timișoara, când volumul Ai uitat să râzi încă nu apăruse. Se zvonea că scrie niște povestiri mișto, așa că mi-am propus să le citesc neapărat după ce vor fi publicate.
M-a cucerit destul de repede scriitura limpede, cu o puternică amprentă orală, care curge fără să se împiedice în înflorituri și metafore căutate, care să trădeze efortul din spatele scriiturii. De fapt, Bogdan Munteanu lasă impresia că nu ar depune prea mult efort atunci când scrie, pentru că o face într-un stil curat, aparent simplu, care se mulează foarte bine pe caracterul personajelor sale și pe mediul în care se învârt acestea. Și totuși, scriitura nu este deloc facilă, căci, dacă uneori frazele sunt scurte, simplificate, adaptate unui limbaj de copil, alteori devin lungi și se înlănțuie parcă pe nerăsuflate, iar narațiunea înghite adeseori dialogurile, sporind astfel senzația de oralitate.
