Geamantanul Hanei - Karen Levine

Geamantanul Hanei este o poveste simplă, dar emoționantă - pentru că este o poveste adevărată. Adresată în primul rând copiilor, cartea se citește ușor și repede (are doar 112 pagini, din care o treime este ocupată de fotografii), însă lectura decurge cu un nod în gât, însoțit de o umbră de speranță. Eu am citit cartea în întregime în parc, în două ore și un pic: m-am oprit să mănânc ceva și, după „cina” luată pe o bancă, mi-am zis să citesc câteva pagini înainte de a merge acasă. Ei, și în parc am rămas până am terminat cartea, pentru că trebuia să aflu atunci și acolo cum avea să se încheie povestea. 

Scrisă simplu și concis, pe înțelesul copiilor și fără detalii inutile, cartea lui Karen Levine reconstituie povestea Hanei Brady, o fetiță din Cehoslovacia anilor 1930-1940, care a avut neșansa de a se naște într-o familie de evrei. Destinul ei s-a schimbat prima oară în 1939, când naziștii au început să impună restricții evreilor, pentru ca apoi să treacă la acțiuni din ce în ce mai crunte - iar a doua oară în anul 2000, când geamantanul ei ajunge, întâmplător, la Centrul Holocaustului din Tokyo. Prezentul și trecutul alternează în capitole scurte care se completează reciproc, urmărind, în paralel, parcursul Hanei și pe cel al japonezei Fumiko, directoarea centrului, cea care încearcă să dezlege povestea închisă, timp de aproape șaizeci de ani, în acest geamantan inscripționat cu Waisenkind – adică „orfan”.

11

The Handmaid's Tale (Povestirea cameristei) - Margaret Atwood

The Handmaid's Tale (Povestirea cameristei) este unul din acele romane care - consider eu - ar trebui citite de toată lumea. O distopie pe care Atwood o încadrează la ficțiune speculativă, cartea este accesibilă și cititorilor care nu sunt atrași de literatura science-fiction. Dincolo de utopia sa, romanul conține numeroase idei și teme actuale, care pot conduce la discuții interesante pe marginea lui. Este, totodată, o poveste incomodă care incită, răscolește și indignează, iar întrebările „Cum ar fi dacă?” sau „Cum m-aș comporta eu într-o astfel de situație?” stau întotdeauna foarte aproape de mintea cititorului. 

Femeile vor fi cele cu adevărat tulburate de povestea lui Offred, protagonista și naratoarea cărții, pentru că sunt direct vizate de schimbările drastice imaginate de Atwoood; bărbații vor percepe lucrurile diferit, din postura masculinității lor zgândărite nu o dată de emanciparea feminină. Eu am citit cartea cu sufletul la gură, fascinată și, totodată, îngrozită de această lume grotescă care se conturează treptat, dezvăluind fațetele unei societăți guvernate de religie și teroare, în care civilizația a regresat spre primitivismul Vechiului Testament.

28

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie - Alice Munro

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este a doua carte de Alice Munro pe care o citesc anul acesta, după Dragă viață despre care am scris aici. Noroc cu Nobelul, că altfel nu o cumpăra și nu o citea mai nimeni pe Alice Munro (am observat acest lucru și printre prietenii destul de citiți de pe Goodreads), deși autoarea scrie foarte bine. Eu am început această carte dintr-o întâmplare: eram într-o mică vacanță la mare și m-am trezit că nu mai am nimic de citit - și astfel a început o „bătălie” cu una dintre prietene, care citea tocmai Munro, iar eu îi subtilizam cartea de fiecare dată când intra în apă sau trăgea un pui de somn (cred că m-a bombănit, dar nu m-am putut abține - scuze, Ana!). 

Cu această nouă lectură, m-am convins că Alice Munro are într-adevăr talentul de a surprinde, în puține pagini, o poveste complexă, sățioasă precum o nuvelă - iar premisa, la prima vedere banală, ascunde detalii care îl țin pe cititor în miezul poveștii. În această colecție am observat - și nu îmi aduc aminte dacă este valabil și pentru Dragă viață - felul în care scriitoarea pregătește povestea pentru încheiere, condensând evenimentele și adoptând un ton-concluzie, fapt care mi-a lăsat senzația unui final cam abrupt – însă acesta este singurul lucru pe care i-l pot reproșa. Mi-au plăcut aproape toate povestirile din acest volum, așa că este destul de greu să aleg o favorită sau să o indic pe cea care mi-a păcut cel mai puțin (deși, în această ultimă privință, cred că mă voi opri la Podul plutitor).

25

Asasinul orb - Margaret Atwood

Uneori înțelepciunea vine mult prea târziu, când noi nu mai avem ce face cu ea, pentru că faptele au fost deja comise, consecințele și-au urmat cursul, iar noi am rămas să privim cum tăvălugul timpului își continuă parcursul, înțelepți dar neputincioși, pentru că ceea ce a fost făcut nu mai poate fi îndreptat. Iar la finalul vieții, tristețea și lacrimile nu mai folosesc la nimic, pentru că doar cei tineri au privilegiul de a fi consolați și salvați. Rămâne însă confesiunea, în speranța că vom fi înțeleși și iertați.

O construcție impresionantă desfășurată pe aproape 700 de pagini, Asasinul orb este o poveste în poveste, cu câteva artificii care o încadrează în curentul postmodernismului. Titlul poate induce în eroare - nu avem de-a face cu un roman polițist, ci cu povestea unei familii canadiene, o adevărată saga din care mai lipsesc doar aspectele mitologice. Avem regrete, secrete și destine ruinate de alegeri proaste, vieți triste și neîmplinite care s-au pierdut inutil, căci - spune Atwood - orice viață e o groapă de gunoi chiar și atunci când este trăită, dar mai ales după moarte. 

1

Dragă viață - Alice Munro

Se pare că am un talent nebănuit de a începe cu ultima carte a scriitorilor pe care îi citesc pentru prima oară, sau poate că asta se întâmplă doar în ultima vreme (vezi și Nimfa nestatornică a lui Guillermo Cabrera Infante). Dragă viață (apărută în 2012) este, aparent, ultima carte dintr-o lungă carieră, deși Alice Munro ar mai putea scrie, pentru că este încă în viață, spre deosebire de Infante. Recunosc că nu aș fi citit-o prea curând, dacă nu mi-ar fi ajuns sub ochi datorită Premiului Nobel. Nu sunt o mare fană a prozei scurte - singurul teritoriu literar pe care evit să mă aventurez în necunoscut - iar Alice Munro chiar cu asta se ocupă, pentru că are paisprezece colecții de povestiri, dintre care doar una, Lives of Girls and Women, se apropie de statutul de roman.

Deși stilul scriitoricesc nu excelează prin prețiozitate sau metafore, fiind mai degrabă arid și simplu, am fost absorbită de dimensiunea captivantă pe care poveștile lui Munro o conferă realității, de cele mai multe ori, banale. Scriitoarea prezintă viețile așa cum sunt, fără să judece sau să explice, fără să acuze sau să laude. Uneori, sentimentele sunt confuze și motivațiile sunt neclare, însă Munro nu face eforturi pentru a le clarifica și a ne servi explicații pe tavă, căci ea nu joacă rolul de psiholog aici, ci pe cel de povestitor.

12