Ură, prietenie, dragoste, căsătorie - Alice Munro

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este a doua carte de Alice Munro pe care o citesc anul acesta, după Dragă viață despre care am scris aici. Noroc cu Nobelul, că altfel nu o cumpăra și nu o citea mai nimeni pe Alice Munro (am observat acest lucru și printre prietenii destul de citiți de pe Goodreads), deși autoarea scrie foarte bine. Eu am început această carte dintr-o întâmplare: eram într-o mică vacanță la mare și m-am trezit că nu mai am nimic de citit - și astfel a început o „bătălie” cu una dintre prietene, care citea tocmai Munro, iar eu îi subtilizam cartea de fiecare dată când intra în apă sau trăgea un pui de somn (cred că m-a bombănit, dar nu m-am putut abține - scuze, Ana!). 

Cu această nouă lectură, m-am convins că Alice Munro are într-adevăr talentul de a surprinde, în puține pagini, o poveste complexă, sățioasă precum o nuvelă - iar premisa, la prima vedere banală, ascunde detalii care îl țin pe cititor în miezul poveștii. În această colecție am observat - și nu îmi aduc aminte dacă este valabil și pentru Dragă viață - felul în care scriitoarea pregătește povestea pentru încheiere, condensând evenimentele și adoptând un ton-concluzie, fapt care mi-a lăsat senzația unui final cam abrupt – însă acesta este singurul lucru pe care i-l pot reproșa. Mi-au plăcut aproape toate povestirile din acest volum, așa că este destul de greu să aleg o favorită sau să o indic pe cea care mi-a păcut cel mai puțin (deși, în această ultimă privință, cred că mă voi opri la Podul plutitor).

În poveștile lui Munro ies la iveală problemele din căsnicie, amintirile care nu pot fi povestite nimănui, minciunile spuse pentru a ascunde nefericirea sau a evita dezaprobarea, iubirile neîmplinite care rămân ca niște rezerve subterane neatinse, frustările alături de soții prea autoritari, care nu mai sunt acei pretendenți atenți și îngăduitori de la început. Multe dintre femeile lui Munro s-au măritat fără a fi cu adevărat îndrăgostite, iar soții lor s-au schimbat destul de mult după căsătorie – sau poate că femeile nu au avut timpul necesar pentru a-i cunoaște mai bine. Sunt anii '50-'60 în Canada, multe neveste stau acasă și cresc copiii, iar soții muncesc și țin frâiele familiei; femeile se îndepărtează de părinți și de rude, evitând să mai ia asupra lor poverile acestora, iar când rămân singure acasă, alunecă într-un fel de adolescență târzie.

Am avut senzația că descopăr părticele din Alice Munro prin noianul de particularități și confesiuni, căci multe povestiri sunt scrise la persoana întâi singular, și parcă e greu de crezut că scriitoarea și-a imaginat atâtea individualități fără ca ea să se regăsească, măcar într-o mică măsură, în personajele sale.

Când ne întâlneam, încercam să par lipsită de griji şi să dau dovadă de spirit independent. Schimbam noutăţi – mă îngrijeam să am întotdeauna noutăţi de povestit –, râdeam, ne plimbam prin canion, dar nu-mi doream de fapt decât să-l ademenesc să facă sex cu mine, pentru că mi se părea că entuziasmul nobil al sexului aducea laolaltă tot ce era mai bun în oameni. Mă comportam prosteşte în privinţa asta, într-un fel foarte riscant, mai ales pentru o femeie de vârsta mea. Erau dăţi, după întâlnirile noastre, când mă simţeam nespus de fericită – uluită şi sigură –, şi altele când zăceam paralizată de îndoială. După ce el se retrăgea, simţeam lacrimile curgându-mi pe obraji înainte să-mi dau seama că plângeam. Şi totul numai din cauza vreunei umbre pe care o zărisem în el pentru o clipă, sau a unui moment de indiferenţă, sau a vreunui avertisment indirect pe care mi-l dăduse. (pag. 217)

O fată bătrână lasă totul în urmă pentru a profita de o șansă târzie - și poate ultima - la iubire; o mătușă își pierde din strălucire pe măsură ce nepoata crește și îi descoperă defectele; o soție caută cu înfrigurare ultimele cuvinte ale soțului care s-a sinucis; o femeie divorțată îl întâlnește, peste ani, pe băiatul de care s-a îndrăgostit în copilărie; o mamă face o promisiune pentru ca verișoara ei să nu se sinucidă; o femeie măritată își amintește singura ei aventură într-un mod aparte; o tânără își regăsește sora vitregă fugită de acasă, pentru a o pierde din nou; un soț infidel este martor la infidelitatea inocentă a soției bolnave de Alzheimer.

Femeile, de toate vârstele și condițiile sociale, sunt cele care stau în centrul povestirilor lui Munro. Nu femeia idealizată, fatală, perfectă, ci femeia obișnuită, în realitatea despuiată a gândurilor, defectelor și trăirilor ei. În Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Munro redă mai mult din tumultul interior decât a făcut-o în Dragă viață. Pot înțelege de ce unii cititori masculini privesc cu groază desfășurarea fulminantă a psihicului feminin, care scoate la iveală monstruleții bine ascunși ai sentimentelor mimate, ai frământărilor, frustrărilor sau dorințelor neîmplinite. Iar de multe ori nu aflăm povestea unei singure femei, ci a mai multora, cu schimbările care survin de-a lungul timpului în relațiile dintre ele, cu afinitățile care se pierd și cu gesturile de iubire care se uită, căci fetițele de odinioară sunt absorbite de căsnicie și de propriii copii. 

Însă Munro nu îi exclude pe bărbați; fie că sunt tați, unchi, soți sau amanți, ei fac parte din universul feminin, cu mirosul specific al hainelor sau al colțului lor neîngrijit din casă, cu convingerile lor și discuțiile în contradictoriu, cu dezinteresul față de rudele soției, cu personalitatea lor oprimantă, cu geloziile nejustificate, cu privirile dezaprobatoare și cu strictețea lor de capi de familie.

Tata dormea în ceea ce fusese înainte o cămară, lângă bucătărie. Avea un pat de fier şi un scaun cu spătarul rupt, unde îşi ţinea colecţia de National Geographic, din care citea când nu-l lua somnul. Stingea lumina din tavan cu o sfoară legată la căpătâiul patului. Mie această imagine mi se părea foarte firească şi potrivită pentru bărbatul casei, pentru un tată. El trebuia să doarmă ca o santinelă, învelit cu o pătură aspră şi emanând un miros nedomesticit de motoare şi tutun, să citească, treaz, până la orice oră şi întotdeauna să doarmă iepureşte. (pag. 315)

Alice Munro scrie despre lucruri simple și obișnuite, despre extraordinarul din banal, dar o face extrem de bine, fluid și acaparator pe moment; mărturisesc însă că am uitat o parte din povestirile din Dragă viață după câteva luni de la lectura cărții. Cumva, farmecul prozei ei și darul de povestitor acționează pe loc, în cadrul lecturii, însă Alice Munro nu mi se pare o scriitoare cu adevărat memorabilă, ci mai degrabă volatilă, cu subiecte și detalii care se disipează și se pierd în timp. Rămâne, însă, ceva nedefinit, plăcut și ademenitor legat de scriitura ei – o impresie, o senzație care mă cheamă înapoi la universul feminin încapsulat în poveștile ei. 

Poate că va fi altfel cu povestirile din această colecție, căci subiectele alese mi s-au părut mai interesante și mai captivante, iar aici am găsit o mulțime de fraze citabile - ceea ce nu s-a întâmplat cu Dragă viață. Sunt aproape sigură că, de această dată, voi ține minte măcar prima și ultima povestire (Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, respectiv Trece ursul peste munte) care au, fiecare, câte o răsturnare de situație memorabilă. De fapt, ambele stau la baza unor ecranizări: Away from Her, cu Julie Christie în rolul Fionei (pentru Trece ursul peste munte) și Hateship Loveship cu Kristen Wiig în rolul Johannei (pentru Ură, prietenie, dragoste, căsătorie).

Despre carte a scris și Lucia T aici.

P.S.: Am reperat o greșeală de traducere la pagina 241, unde sunt iversate numele personajelor masculine. Originalul zice așa: 

He [Lionel] came to see them in the evenings, when the children were in bed. The slight intrusions of domestic life—the cry of the baby reaching them through an open window, the scolding Brendan sometimes had to give Lorna about toys left lying about on the grass… 

pe când traducerea este așa: 

Brendan veni în vizită seara, când copiii erau deja în pat. Uşoarele intruziuni ale vieţii domestice – plânsetul copilului mic care ajungea la ei printr-o fereastră deschisă, dojana pe care Lionel trebuia să i-o administreze uneori Lornei pentru jucăriile lăsate să zacă în iarbă…

Editura: Litera, 2014

Număr de pagini: 412

Traducere: Justina Bandol 

(numele traducătoarei nu este trecut pe site-ul editurii, ceea ce nu mi se pare ok)