Poate că unii dintre voi știu deja că am o slăbiciune pentru cărțile lui Ismail Kadaré, ale căror subiecte și scriitură au un farmec și o solemnitate aparte, dificil de explicat, dar cu care eu rezonez foarte bine. Am regăsit în romanul Firida Rușinii aceeași atmosferă de la granița dintre realitate și vis, dintre faptele istorice și legendă, chiar dacă aici nu mai este vorba despre tradițiile albaneze care m-au fascinat în Florile înghețate din martie sau Kostandin și Doruntina, ci despre o altă temă predilectă a autorului: regimul totalitar, explorat în această carte prin intermediul metaforei și al alegoriei, la fel ca în romanul Palatul Viselor.
În centrul poveștii și în centrul împărăției stă capul tăiat așezat în Firida Rușinii, un simbol al puterii, al rebeliunii și al înfrângerii. Acest element sângeros și înfiorător este cel care leagă numeroasele fire și teme ale romanului, pe care autorul le urmărește în paralel: drama prinților albanezi care, amăgiți de masca îmbietoare a titulaturii de vizir, își abandonează țara și identitatea; siguranța iluzorie dată de glorie și ușurința cu care un favorit al stăpânirii poate cădea în dizgrație; efectul devastator pe care un regim totalitar îl are asupra moștenirii culturale și lingvistice a unui popor supus; uitarea ca o sabie cu două tăișuri, căci anihilarea unei fațete a istoriei o atrage în hăul uitării și pe cealaltă, care ar trebui să dureze; statornicia numelor și a legendelor, care dăinuie în ciuda încercărilor de a le șterge din memoria colectivă.
