Firida Rușinii - Ismail Kadaré

Poate că unii dintre voi știu deja că am o slăbiciune pentru cărțile lui Ismail Kadaré, ale căror subiecte și scriitură au un farmec și o solemnitate aparte, dificil de explicat, dar cu care eu rezonez foarte bine. Am regăsit în romanul Firida Rușinii aceeași atmosferă de la granița dintre realitate și vis, dintre faptele istorice și legendă, chiar dacă aici nu mai este vorba despre tradițiile albaneze care m-au fascinat în Florile înghețate din martie sau Kostandin și Doruntina, ci despre o altă temă predilectă a autorului: regimul totalitar, explorat în această carte prin intermediul metaforei și al alegoriei, la fel ca în romanul Palatul Viselor. 

În centrul poveștii și în centrul împărăției stă capul tăiat așezat în Firida Rușinii, un simbol al puterii, al rebeliunii și al înfrângerii. Acest element sângeros și înfiorător este cel care leagă numeroasele fire și teme ale romanului, pe care autorul le urmărește în paralel: drama prinților albanezi care, amăgiți de masca îmbietoare a titulaturii de vizir, își abandonează țara și identitatea; siguranța iluzorie dată de glorie și ușurința cu care un favorit al stăpânirii poate cădea în dizgrație; efectul devastator pe care un regim totalitar îl are asupra moștenirii culturale și lingvistice a unui popor supus; uitarea ca o sabie cu două tăișuri, căci anihilarea unei fațete a istoriei o atrage în hăul uitării și pe cealaltă, care ar trebui să dureze; statornicia numelor și a legendelor, care dăinuie în ciuda încercărilor de a le șterge din memoria colectivă. 

Așezată în cea mai faimoasă piață din Constantinopol, la înălțime, într-o firidă din zidul de la Poarta Turnurilor, tigva omenească cuprinde cu privirea-i tulbure și oarbă vasta întindere a pieței, care are o gravitate și o grandoare aparte. O tigvă ce pare că și-a recăpătat demnitatea după ce a scăpat de balastul membrelor, devenind un obiect-simbol ce se alătură celorlalte embleme ale statului și sporește solemnitatea locului, unde oamenii par doar niște pete nevolnice care îi strică armonia. În piața străbătută de murmure și zumzet de zvonuri, presupuneri, exclamații și opinii, un ascultător atent poate lua pulsul împărăției și poate desluși întreaga structură a statului. 

Ochii lui întâlneau privirile trecătorilor și turiștilor, care se îmbulzeau din toate părțile spre piață. Plimbăreții, ca orice grup în mișcare, erau absenți și împrăștiați, dar, imediat ce-l vedeau, deveneau brusc atenți. În primul moment ai fi zis că globii ochilor lor, luați prin surprindere, încercau să se afunde în adâncul craniului și, abia când se convingeau că lucrul acesta este imposibil, se resemnau să rămână la locul lor și să înfrunte realitatea. Majoritatea păleau, unora le venea să vomite și doar câțiva continuau să-l privească liniștiți. (pag. 5)

Când e goală, gura din zid pare flămândă; fără cap, piața pare lipsită de echilibru. Firida Rușinii cere alte și alte capete, care întăresc autoritatea și controlul împărăției, stând mărturie pentru soarta celor ce o dezamăgesc sau o trădează. Romanul se deschide și se închide cu câte o tigvă în firidă, iar în mijloc se află o a treia - o salbă de capete care-l înconjoară pe Ali Tepelena, fostul guvernator al Albaniei, cel mai vârstnic vizir răsculat din istorie. Spre finalul vieții și după o lungă domnie, în care și-a tratat supușii cu cruzime, Ali Pașa s-a răzvrătit împotriva Înaltei Porți, încercând să scoată Albania de sub influența ei și să creeze un stat independent. Era însă prea târziu. El reușise să facă totul, mai puțin o patrie, căci Albania însăși i s-a împotrivit și i s-a scurs printre degete. 

Ali Tepelena, Ali Pașa, Kara Ali sunt cele trei fațete care îl recompun pe conducătorul controversat al Albaniei. Viteaz și ager, dar extrem de crud și violent, el a comis crime oribile împotriva poporului albanez, pe care îl asuprise și îl strivise ca orice vizir turc, deși în vinele lor curgea același sânge. Când i-a chemat la luptă, oamenii nu s-au clintit; când i-a chemat în ajutor, nu i-au răspuns, căci, deși războiul le era mai drag decât nunta, albanezii deveniseră surzi și nepăsători la soarta pașalei, plângându-și în schimb morții și pământul distrus de război. Propria moarte este tot ce i-a mai rămas lui Ali Tepelena pentru a intra în istorie, deși nu poate să prevadă felul în care oamenii își vor aminti de el. 

O, vizirule furtunos. Cu aceste cuvinte începea un cântec despre el. Ei i se părea că vorbele acestea îi făceau cel mai exact portret. Mai mult decât om, pașă, ministru, carne, oase și păr cărunt, el era un element al naturii. Nu întâmplător, din când în când, avea impresia că era măritată cu un munte acoperit cu zăpadă și, alteori, cu iarna însăși. Fulgerele, tunetele, argintul zăpezii, toate acestea erau podoabele ei, dar putea să și le pună la gât? (pag. 115)

Văzută prin ochii Vasiliqiei, tânăra soție care-i stă alături până în clipa morții, țara apare colorată în nuanțe domestice și familiare, deloc amenințătoare și distantă. Văzută prin ochii lui Ali Pașa, Albania pare un tărâm înfricoșător și straniu, înghețat și sterp, parcă desprins dintr-un coșmar. Orbit de putere și faimă, el a uitat adevărata sa identitate, abandonându-și țara și semenii; nu a iubit îndeajuns Albania, pe care a privit-o multă vreme doar ca pe o provincie a împărăției, aflată la cheremul intereselor sale.

În acest roman, Kadaré ne poartă de-a lungul Imperiului Otoman, dinspre centru spre provinciile din margine, unde minaretele geamiilor devin din ce în ce mai mici și lipsite de grandoare, pentru a dispărea cu totul dincolo de granițele acestui superstat. Întinsă pe trei continente, cu douăzeci și nouă de popoare, patru rase și patruzeci de limbi, împărăția este mai mare ca noaptea, căci, în timp ce soarele răsare într-o parte, înserarea se lasă în cealaltă. Plapuma nopții nu e destul de mare ca să acopere întregul trup al statului - un organism viu și vorace, cu capul așezat în centru, precum o caracatiță ce își întinde tentaculele spre cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, îngenunchind și obliterând tradițiile, limba și cultura popoarelor supuse. 

Arhiva Centrală, cu miile de dosare și sutele de funcționari specializați în distrugere, Palatul Sigiliului și al Decretelor, unde iau naștere legi cumplite, Palatul Murmurelor, unde ajung zvonurile și bârfele de pretutindeni, Palatul Viselor, în care sunt aduse vise din toate colțurile împărăției - toate acestea sunt punctele esențiale prin care statul își exercită controlul absolut. Însă încheieturile sale trosnesc sub răscoalele din provinciile îndepărtate, mai cu seamă din Albania - un vechi ținut al nesupunerii, care și-a ridicat de nenumărate ori capul, începând cu marea răzmeriță a lui Skanderbeg. În ciuda eforturilor Arhivei Centrale, numele prinților albanezi nu au putut fi șterse de pe fața pământului, ci au rămas răspândite în toată geografia Albaniei, ca denumiri de munți, câmpii sau izvoare - elemente pline de gravitate, imune la setea de putere, mânie și veșnicele dispute.

[spoiler] 

Este interesant de urmărit modul în care capul tăiat trezește felurite stări și emoții în cei care îl privesc îndeaproape. Vizitatorii din piață rămân înlemniți când dau cu ochii de el, dar apoi uită repede avertismentul pe care-l reprezintă. Abdulla, supraveghetorul firidei, este cuprins de invidie - căci oamenii nu au ochi decât pentru cap, de parcă el nu ar exista -, dar și de gustul puterii și de dorința smintită ca propriul cap să stea în firidă. 

Oștenii turci care au asediat cetatea lui Ali Pașa simt că au luat parte la o mare nelegiuire și că mâinile lor au atins temeliile statului; dacă nu îi ține treji, amintirea capului tăiat pătrunde în coșmarurile lor. Pentru Hurshid Pașa, cel care îl învinge pe Kara Ali nu în mod eroic, ci prin vicleșug, capul este garanția propriei supraviețuiri, căci lumea este prea mică pentru ambele capete; el se întreabă adesea ce face celălalt cap, perechea capului său, iar vederea lui pe tipsie îi trezește sentimente amestecate: recunoștință, admirație, oroare că a fost martor la prăbușirea măreției, și abia mai târziu bucurie și ușurare. 

Tundj Hata, curierul împărătesc - un personaj grotesc și ciudat, care pare nebun de legat - este cuprins de un delir pe care nu-l poate stăvili, timp în care flirtează cu capul și îi șoptește la ureche. Tot el observă că un cap tăiat îl poate obseda pe privitor la fel de stăruitor ca o operă de artă. Pentru oamenii din ținuturile deznaționalizate, unde Tundj Hata organizează acele spectacole bizare, capetele tăiate devin repere ce leagă firele vieții lor, așezându-le într-un soi de calendar; tulburarea pe care tigva o trezește în acești oameni spălați pe creier, mankurtizați, zgândăre ecouri vagi în memoria lor netedă și goală, legate de identitatea lor de popor odinioară definit prin culoare, limbaj, scriere și tradiții. 

Ca un felinar coborât în adâncul puțului, capul tăiat își arunca lumina peste tot ce era mort și înecat de mult, balade ofilite, cântece eroice acoperite de rugină, lupte din epoci uitate. Atingându-le, el confirma prezența lor întunecată, acolo jos, fără să le poată prinde și scoate afară. Stând astfel în fața lui cu ochii holbați, într-o nemișcare totală, ei simțeau zvâcnetul înăbușit și misterios ce-i răscolea din adâncuri, un tremur, un geamăt trist, susurat ici și colo. (pag. 195)

[spoiler]

Povestea are o latură grotescă și bizară care m-a fascinat, legată de metodele de conservare a capului sau de relația bolnăvicioasă dintre curierul împărătesc și capetele pe care le transportă în capitală, dar și de aspectele privind ținuturile deznaționalizate, unde oamenii trăiesc ca niște zombi, reduși la statutul de ființe primitive care îndeplinesc actele minime de supraviețuire. În aceste ținuturi se vorbește o limbă rudimentară de numai două-trei sute de cuvinte, o limbă inofensivă care și-a pierdut aptitudinea de a naște poeme și legende, precum o femeie căreia i s-au scos ovarele.

Deznaționalizarea parțială sau completă a popoarelor, care era sarcina principală a Arhivei Centrale, se făcea după vechea doctrină secretă „Kra-kra” și parcurgea cinci etape principale. (...) Ultima subfază era stingerea limbii din ultimele ei puncte de rezistență: femeile bătrâne. Se demonstrase că, în general, limba rezistă mai mult la femei și mai ales la cele care au născut. Apoi, după ce limba era ștearsă de pe fața pământului, venea o vreme când se împuținau și femeile bătrâne, care, precum niște vetre fumegânde, mai păstrau încă cenușa ultimelor ei rămășițe. În niște caiete speciale acestea erau numite „păstrătoarele limbii”, fiind supuse unei supravegheri permanente până ce mureau. După care, dispariția limbii, adică Nelimba, era considerată încheiată. (pag. 164) 

***

Vassiliki Kontaxi - Vasiliqia (sursa foto)

Vasiliqia (Vassiliki Kontaxi), ultima soție a lui Ali Telepena, era de origine greacă. La vârsta de doisprezece ani a cerut o audiență la Ali Pașa pentru a interveni în favoarea tatălui ei; pașa l-a iertat pe tată și a luat-o de nevastă pe Vasiliqia, care s-a alăturat haremului. Ea a primit însă permisiunea de a-și practica religia creștină și a intervenit de nenumărate ori în favoarea poporului grec. A devenit membră a unei organizații patriotice grecești și a făcut acte de caritate, printre care finanțarea unor restaurări la Muntele Athos. În ianuarie 1822, Vasiliqia s-a refugiat pe insula Ioannina împreună cu Ali Pașa, împotriva căruia fusese trimisă armata otomană. După moartea lui, a ajuns ca prizonieră la Constantinopol, dar ulterior a fost iertată și s-a întors în Grecia, care între timp își câștigase independența. În 1830, statul grec i-a oferit un turn medieval în Katochi, unde a trăit pentru tot restul vieții. A murit de dizenterie în 1834. (sursa info)

Ali Pașa din Tepelena (sursa foto)

Ali Tepelena a domnit peste Pașalâcul Iannina din 1788 până în 1822, când a fost ucis de trupele otomane. După ce i s-a tăiat capul, corpul lui Ali Pașa a fost îngropat într-un mausoleu de lângă Moscheea Fethiye, care există și astăzi. Fosta mănăstire Sf. Panteleimon, unde a fost omorât - aflată pe o insulă de pe lacul Pamvotis - păstrează urmele gloanțelor și un muzeu în care sunt expuse câteva obiecte care i-au aparținut.

Lordul Byron, care în 1809 a fost oaspetele moșierului albanez devenit pașă, a fost impresionat de fastul și cultura greacă revitalizată la curtea lui Ali Tepelena, care transformase Ioannina într-unul din cele mai rafinate, mai bogate și intelectuale orașe grecești. Însă poetul a remarcat totodată cruzimea acestui vizir curajos, care se deda la acte barbare și feroce. Crimele sale îngrozitoare au devenit cunoscute în întreaga regiune, fiind descrise în poeme și cântece populare - inclusiv în cele aromâne, căci armata lui Ali Tepelena a distrus în întregime Moscopole, în 1788, și a alungat populația aromână din zonă. Una dintre crimele sale notorii este uciderea în masă a unor tinere fete din Ioannina, acuzate pe nedrept de adulter, închise în saci și înecate în lacul Pamvotis. (sursa info)

P.S. 1: Am fost la lansarea romanului Firida Rușinii și mi-a rămas întipărit în minte un lucru spus de Vlad Zografi: scriitura și subiectele lui Kadare au ceva dintr-o tragedie antică - aspect pe care l-am remarcat atât în acest roman, unde se vorbește despre măști și roluri, cât și în Generalul armatei moarte, unde am găsit următoarele cuvinte: În decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată. 

P.S. 2: Firida Rușinii face parte din „ciclul otoman”, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care mai cuprinde următoarele romane, nuvele și povestiri (mulțumiri domnului Marius Dobrescu pentru informații): Palatul Viselor, Mesagerii ploii, Podul cu trei arce (tangențial), Cine a adus-o pe Doruntina (tangențial), Comisia serbării, Biserica Sf. Sofia, Firmanul orb, Furtul somnului împărătesc, Mesagerul tristeții și alte câteva scrieri mai mici.

P.S. 3: Am remarcat, ca de obicei, traducerea excelentă - nu degeaba Marius Dobrescu este unul dintre traducătorii preferați ai lui Ismail Kadaré. De exemplu, urechile mele au sesizat un paragraf cu un ritm minunat: 

Între timp, trăsura curierului împărătesc, Tundj Hata, străbătea cu iuțeală negurile nopții. În jur, beznă și nemărginire. Pământul și cerul pieriseră, lăsând în locul lor, peste tot, un gol imens. Prin întuneric, ici și colo, o iluzie de alb înșelător, drumul. Pe el, ca pe un fir de ață ce se putea rupe dintr-un moment într-altul, alerga trăsura. Din ea, privirea lui Tundj Hata zărea tulbure spinările celor doi tătari de pe capră. (pag. 47) 

Editura: Humanitas, 2016

Traducere: Marius Dobrescu

Număr de pagini: 216

Titlu original: Kamarja e turpit (1978)