All The Light We Cannot See - Anthony Doerr

Romanul lui Anthony Doerr, All The Light We Cannot See (Toată lumina pe care nu o putem vedea), are destul de multe în comun cu Sticletele Donnei Tartt: ambii autori sunt americani și au avut nevoie de un deceniu pentru a scoate pe piață o nouă carte; scriitura lor este una creativă, vizuală, foarte cizelată (uneori exagerat de cizelată); cărțile au multe sute de pagini și povești interesante și complexe, care acoperă o vastă întindere spațio-temporală; nu în ultimul rând, ambele au câștigat Premiul Pulitzer. 

Aproape că întrevăd o schemă recurentă în toată treaba asta, mai ales că cele două cărți premiate mai au ceva în comun: povestea și scriitura primează în fața profunzimii ideilor; atâtea câte sunt, ideile rămân în stratul cel mai de sus al înțelegerii, fără a-l motiva pe cititor să pătrundă prea adânc. Sunt câteva aspecte care nu prea mi-au plăcut la romanul lui Anthony Doerr, dar, una peste alta, a meritat să citesc „Toată lumina pe care nu o putem vedea” pentru poveste și scriitură, dar și pentru o seamă de alte lucruri: cartea m-a introdus în atmosfera orășelului Saint-Malo, o bijuterie a coastei bretone, distrusă aproape în totalitate de bombardamentele Aliaților; am aflat amănunte interesante despre undele radio și al Doilea Război Mondial, și m-am trezit cu pofta de a citi un roman de Jules Verne, care mi s-a părut cam plictisitor în copilărie.

26

Thornton Wilder - Puntea Sfântul Ludovic (The Bridge of San Luis Rey)

Cred că n-aș fi ajuns prea curând la romanul lui Thornton Wilder, The Bridge of San Luis Rey - care a primit Premiul Pulitzer în 1928, la un an după publicare* -, dacă nu l-aș fi descoperit în lista prietenilor de pe Goodreads. Ediția publicată la noi prin 1968, sub numele de Puntea Sfântul Ludovic, nu se mai găsește decât prin biblioteci sau anticariate, dar cu greutate. Dacă ar fi după mine, aș reedita acest scurt roman chiar mâine, pentru că este o mică bijuterie care merită să stea din nou pe rafturile librăriilor. Eu l-am citit în engleză, iar uneori m-am lovit de unele formulări mai ciudate, explicabile probabil prin vechimea cărții - însă, în cea mai mare parte, povestea lui Wilder pare la fel de proaspătă și astăzi, fiind pe cât de concentrată și interesantă, pe atât de profundă prin implicațiile sale.

*Am eu o slăbiciune pentru numărul 10 și, sub impulsul unei presimțiri, am făcut calculele necesare, ajungând la concluzia că romanul a fost al zecelea care a primit premiul Pulitzer, iar 1+9 și 2+8 fac tot 10. :D 

8

Sticletele - Donna Tartt

Este ok dacă v-a plăcut Sticletele, în ciuda criticilor care i s-au adus. Este ok și dacă nu v-a plăcut, în ciuda entuziasmului cu care a fost primit de public. Știu că legea crudă a popularității ascute simțurile cititorului și aduce sub lupă toate defectele potențiale ale unei cărți, însă orice critică ar trebui însoțită de argumente de bun simț. Spun asta pentru că sunt câțiva prieteni de pe Goodreads care, deși nu au citit cartea, ci doar au frunzărit-o, s-au grăbit să o facă cu ou și cu oțet. Ei, astfel de snobisme literare nu mi se par normale. 

Recunosc că am ezitat să încep romanul, nu doar pentru că este o carte imensă (1108 de pagini!), ci și pentru că nu prea rezonez cu subiectele abordate în literatura americană contemporană. Mi-am zis că mai degrabă citesc una dintre cărțile mari pe care le tot amân, precum Frații Karamazov sau Copiii din miez de noapte (unii vor zice că așa ar fi trebuit să fac). Dar, până la urmă, cum Sticletele urma să fie discutat la clubul de carte și n-aș fi vrut să-l refuz doar pe baza presupunerilor, mi-am propus să citesc o sută de pagini, urmând să decid, cu conștiința împăcată, dacă abandonez sau continui lectura. Ei, dar cele o sută de pagini au trecut foarte repede, iar subiectul m-a prins imediat. Am citit încă o sută și încă una, pentru că trebuia să aflu ce se întâmplă cu protagonistul - și uite-așa m-am trezit că am terminat mamutul.

32

Olive Kitteridge – Elizabeth Strout

Olive Kitteridge: o personalitate complexă și furtunoasă, rece și schimbătoare, asemenea mării lângă care trăiește în Crosby, Maine. Viața ei este un șir de furtuni mai mici sau mai mari, care îi împing existența înainte. Uneori senină și calmă, alteori furioasă și amenințătoare, Olive stârnește neliniște și antipatie prin stările inconstante și prin părerile acide. Olive Kitteridge nu este o persoană comodă și plăcută, pe care să o poți îndrăgi cu ușurință; nu doar locuitorii din Crosby, Maine se confruntă cu această problemă, ci și noi, cititorii – iar Olive nu face aproape nimic pentru a trăi în armonie cu lumea. Este severă, drastică și neiertătoare, neclintită în părerile ei precum o stâncă, incapabilă să-și recunoască greșelile și să-și ceară iertare. Un munte de femeie, la propriu și la figurat, căci Olive împrumută ceva nu doar din firea mării, ci și din cea a munților, prin fermitatea părerilor ei tranșante și prin atitudinea neînduplecată în fața sorții.

7

The Road (Drumul) - Cormac McCarthy

How does the never to be differ from what never was?

Nu cred că puteam alege o vreme mai potrivită pentru lectura acestui roman sumbru: nu am mai văzut soarele de mai bine de o lună, frigul îmi pătrunde în oase, ploaia se transformă în ninsoare și din nou în ploaie, dezechilibrând, cu fiecare zi lipsită de lumină, balanța stării mele mentale. Dar nu mă mai plâng, promit - nu după ce am petrecut două zile însoțindu-i pe cei doi protagoniști în lungul și chinuitorul lor drum spre sudul unei Americi prefăcute în scrum. 

Nu este nimic fantastic în romanul lui McCarthy, adică nimic din ce nu s-ar putea întâmpla omenirii la un moment dat. Un cataclism incert transformă lumea într-o vastă ruină fumegândă, sub flama unui uriaș foc apocaliptic care obliterează viața în toate formele sale. Creația unui Dumnezeu în care puținii supraviețuitori au încetat să mai creadă este redusă la praf și pulbere, soarele și luna sunt acoperite de o cortină densă de cenușă, iar frigul a cuprins în ghearele lui de oțel pământul, care geme și trosnește din rărunchii bătrâni, dezgolit de acoperământu-i verde și viu. Noaptea, când domnește o tăcere mormântală, lumea carbonizată pare că-și încetează existența în întunericul impenetrabil.

12