Sticletele - Donna Tartt

Este ok dacă v-a plăcut Sticletele, în ciuda criticilor care i s-au adus. Este ok și dacă nu v-a plăcut, în ciuda entuziasmului cu care a fost primit de public. Știu că legea crudă a popularității ascute simțurile cititorului și aduce sub lupă toate defectele potențiale ale unei cărți, însă orice critică ar trebui însoțită de argumente de bun simț. Spun asta pentru că sunt câțiva prieteni de pe Goodreads care, deși nu au citit cartea, ci doar au frunzărit-o, s-au grăbit să o facă cu ou și cu oțet. Ei, astfel de snobisme literare nu mi se par normale. 

Recunosc că am ezitat să încep romanul, nu doar pentru că este o carte imensă (1108 de pagini!), ci și pentru că nu prea rezonez cu subiectele abordate în literatura americană contemporană. Mi-am zis că mai degrabă citesc una dintre cărțile mari pe care le tot amân, precum Frații Karamazov sau Copiii din miez de noapte (unii vor zice că așa ar fi trebuit să fac). Dar, până la urmă, cum Sticletele urma să fie discutat la clubul de carte și n-aș fi vrut să-l refuz doar pe baza presupunerilor, mi-am propus să citesc o sută de pagini, urmând să decid, cu conștiința împăcată, dacă abandonez sau continui lectura. Ei, dar cele o sută de pagini au trecut foarte repede, iar subiectul m-a prins imediat. Am citit încă o sută și încă una, pentru că trebuia să aflu ce se întâmplă cu protagonistul - și uite-așa m-am trezit că am terminat mamutul.

Alegerea juriul care i-a acordat cărții Premiul Pulitzer a fost motivată astfel: „a book that stimulates the mind and touches the heart”. Nu prea sunt de acord cu prima parte, pentru că romanul Donnei Tartt se concentrează mai mult pe acțiune și mai puțin pe ideațiune. Nu a fost o carte profundă și dificilă, cu fraze și înțelesuri greu de deslușit, ci una bazată pe intrigă și subiect (o dovadă în acest sens este și faptul că nu prea am simțit nevoia să iau notițe, ci doar să subliniez unele pasaje). În schimb, sunt perfect de acord cu a doua parte, pentru că încercările prin care trece protagonistul Theo Decker și drama lui întinsă pe mai bine de un deceniu ating câteva corzi sensibile din inima cititorului. Se întâmplă o mulțime de lucruri în acest bildungsroman cu o sumedenie de personaje și răsturnări de situație, care mi-au menținut interesul până la final, chiar dacă am mai întâlnit și coincidențe neverosimile sau pasaje descriptive care mi s-au părut redundante. 

Viața lui Theo Decker, un băiat de treisprezece ani din New York, este aruncată pe un alt făgaș după ce mama lui moare într-un atentat cu bombă la Muzeul Metropolitan de Artă. Cei doi se adăposteau de furtună în galeriile muzeului, unde era expus și celebrul Sticlete pictat de Carel Fabritius în 1654 - o pictură de care mama era fascinată încă din adolescență. Însă nici măcar arta nu protejează împotriva atacurilor teroriste, iar Theo, unul dintre puținii supraviețuitori ai exploziei, se trezește singur în fața unui viitor incert și sumbru, într-un oraș agitat și copleșitor. Tatăl bețiv își părăsise familia, bunicii nu sunt interesați de soarta băiatului, astfel că Theo, urmărit de spectrul serviciilor sociale, apelează la familia bogată și snoabă a unui coleg genial, dar asocial. 

Acesta este doar primul pas dintr-o existență nouă și incertă, lipsită de dragoste și de reperele viitorului, care au fost pierdute odată cu mama. Până când poate lua propriile decizii, viața lui Theo este condusă de alegerile adulților, însă băiatul își gestionează drama în felul său, apelând la băutură și droguri - nimic anormal într-o țară ca America, chiar dacă nu este un subiect prea comod și ușor de digerat; felul în care Donna Tartt descrie stările și halucinațiile induse de droguri mi s-a părut de o acuratețe deconcertantă, însă nu-mi dau seama cât este adevăr și cât imaginație (între timp am citit Falconer, o altă carte americană care vorbește despre dependența de droguri, iar protagonistul lui John Cheever are câteva puncte în comun cu Theo Decker). Boris, un imigrant rus cu care Theo se împrietenește, Hobbie, un restaurator bonom și sufletist, Pippa, o tânără muziciană care a supraviețuit exploziei, tatăl care revine în viața lui la un moment dat, dar și membrii familiei bogate la care locuiește o perioadă - toți acești oameni (portretizați memorabil de Tartt) modifică, imperceptibil sau masiv, traiectoria existenței lui Theo Decker. 

Boris, băiatul inteligent, impulsiv și nechibzuit, care își trăiește viața pe muchie de cuțit, este unul dintre cele mai interesante personaje ale romanului, deși portretul lui își pierde din forță spre final, când suferă de boala vorbăriei multe și goale, care îi dă o notă de superficialitate. [s] Iar Boris de la final pare un alt om față de adolescentul de la început, cumva mai prostănac, mai stângaci, de parcă nu s-a maturizat aproape deloc; și oare doar mie mi s-a părut că vorbește engleza mult mai prost decât la început? [s] Cel mai mult m-am atașat de Hobbie, în virtutea lumii demodate în care trăiește, dar și de Andy, copilul genial și solitar, chinuit de colegi și de fratele său. Din păcate, atașamentul meu față de Theo a scăzut odată cu maturizarea lui, pe măsură ce am rezonat din ce în ce mai puțin cu alegerile pe care le face și cu părerile lui nihiliste asupra vieții. 

Eu și Andy discutaserăm întotdeauna obsesiv despre ce aveam să facem când vom fi adulți, dar lui Boris nu păruse să-i treacă vreodată prin cap viitorul, nu mai mult, în orice caz, decât ce avea să mănânce la masa următoare. Nu mi-l puteam imagina pregătindu-se în vreun fel să-și câștige existența sau să fie un membru productiv al societății. Și totuși, a fi cu el însemna a ști că viața e plină de posibilități uriașe, ridicole - mult mai mari decât orice ni se preda la școală. (pag. 598)

Substratul tuturor întâmplărilor e reprezentat de drama și trauma lui Theo, care revizitează trecutul în mod obsesiv, întrebându-se cum ar fi fost prezentul dacă el ar fi luat alte decizii cât mama era încă în viață. Revenirea la o rutină normală i se pare o lipsă de loialitate, deși este conștient că orice lucru nou pe care îl face îl îndepărtează tot mai mult de mamă. Donna Tartt construiește foarte minuțios și credibil parcursul psihologic al băiatului care se transformă în adolescent și adult; ea surprinde lipsa, remușcarea și sentimentul de vinovăție care îl urmăresc stăruitor, precum și încercarea inconștientă de a restabili legătura cu mama prin pictura lui Fabritius, dar și prin iubirea obsesivă pentru Pippa - singurele verigi rămase intacte dintr-un trecut idealizat, un paradis pierdut odată cu grija și dragostea materne. Sticletele, tabloul care îl însoțește pe Theo de-a lungul maturizării sale, îi aduce sprijin și alinare, îl face să se simtă mai puțin muritor, mai puțin comun; el este cheia de boltă care susține edificiul întregii catedrale. 

Una era să vezi un tablou într-un muzeu; dar a-l vedea în toate felurile acelea de lumină, în toate anotimpurile și stările sufletești, însemna să-l vezi într-o mie de moduri diferite, iar a-l ține închis în întuneric - el, un obiect făcut din lumină, care nu trăia decât la lumină - era o greșeală mai complicată decât aș fi fost în stare să explic. (pag 724)

Sticlete de Carel Fabritius (1654)

Una dintre temele acestui roman o reprezintă impermanența vieții omenești și a lucrurilor, indiferent de calitatea şi valoarea lor sau de încărcătura emoţională cu care sunt investite. Apartamentul în care Theo locuia împreună cu mama, care îi apăruse întotdeauna drept un punct stabil și durabil, își dovedește efemeritatea atunci când lucrurile sunt vândute și împrăștiate, asemenea unui decor de teatru care este demontat; același lucru se întâmplă cu blocul vechi și frumos, ultima piatră de hotar a trecutului, dărâmat pentru a face loc unui complex de apartamente de lux. Există o fragilitate şi o finitudine în natura cărnii şi a materiei care nu pot garanta nici măcar că cele mai prețioase lucruri vor supraviețui timpului; prezența obiectelor vechi și valoroase este un miracol, căci lumea însăși pare a complota spre nimicirea lor. La fel de fragilă ca ființa umană, amenințată de distrugere și dispariție, pictura lui Fabritius a supraviețuit cumva focului, furtului și condițiilor precare, străbătând secolele pentru a încânta și fascina noi şi noi generații, purtând cu ea frumusețea. Căci care este rostul lucrurilor frumoase, dacă nu acela de a conecta privitorul la o frumusețe supremă și de a-i deschide inima, care apoi tânjește după recuperarea acestei frumuseți? 

Oamenii mor, bineînțeles, spunea mama. Dar felul cum pierdem lucruri e atât de dureros și de inutil! Din neglijență, pur și simplu. Incendii, războaie. Partenonul, de pildă, folosit drept pulberărie. Cred că orice reușește să scape întreg din istorie e un miracol. (pag. 46) 

Existenţa umană este finită, însă o capodoperă precum Sticletele poartă în ea potențialul nemuririi - m-am întrebat, așadar, dacă o operă de artă este mai importantă și mai valoroasă decât o viață de om. Desigur, puși în fața deciziei de a salva din flăcări fie un om, fie un Rembrandt, am alege, cel mai probabil, omul - dar mă gândesc că asta se întâmplă pentru că nu putem percepe lumea dincolo de sfârșitul existenței noastre. Nu ne interesează cu adevărat ce se va petrece peste un secol, pentru că atunci noi nu vom mai fi. Ceea ce contează este viitorul care ne privește personal, cel pe care mintea noastră îl poate concepe și proiecta, nu ceea ce putem lăsa moștenire generațiilor care vor veni după noi. Iar viața unui om ar atârna mult mai greu asupra conștiinței noastre decât pierderea unei capodopere, care pentru cei mai mulți nu înseamnă, de fapt, nimic. Oare supraestimăm valoarea vieții umane? Probabil că da. Dar importanța unei opere de artă? Tot ce se poate, însă Donna Tartt supralicitează tocmai această valoare a Sticletelui, comparând adeseori zădărnicia vieții umane, ciclică și invariabil distrusă de timp, cu imortalitatea unui lucru valoros, al cărui destin este să persiste - dar, în mod tragic, este la fel de fragil ca inutila și meschina existență umană. 

Viermuiala meschină, abjectă a ordinii biologice. Bătrânețea, boala, moartea. Nici o scăpare pentru nimeni. Și totuși, naiba știe de ce, oamenii continuau să copuleze, să se prăsească, să producă hrană pentru viermi, dând naștere la tot mai multe progenituri, ca și cum asta ar fi fost o izbăvire. [...] Majoritatea oamenilor păreau mulțumiți cu stratul subțire de poleială și cu luminile de scenă, atent meșteșugite, care făceau, uneori, ca atrocitatea fundamentală a condiției umane să pară întru câtva mai misterioasă ori mai puțin hidoasă. (pag. 689)

Nu-mi pasă ce spun alții, oricine, și cât de des sau de triumfător o spun: nimeni, dar nimeni nu va putea să mă convingă vreodată că viața este o răsplată fabuloasă, o desfătare. Adevărul este că viața este o catastrofă. (pag. 1102) 

Unii critici au afirmat că Donna Tartt nu scrie bine, dar, în mare parte, mie mi-a plăcut scriitura ei - și pot spune asta pentru că am citit-o în original. Într-adevăr, nu este genul acela de scriitură plină de substanță (ca la Javier Marias, de exemplu), nu mustește de idei și revelații, ci este centrată mai mult pe descriere, pe atmosferă, pe personaje și acțiune, dar la acest capitol nu prea ai ce să îi reproșezi - poate doar un zel excesiv de a construi metafore, care uneori sunt cam bizare, precum și faptul că, în unele momente, autoarea suferă de verbozitate (unele descrieri mi s-au părut inutile și plicticoase, lungind cartea în mod nejustificat). 

Ziceam că metaforele sunt uneori cam ciudate - de exemplu: Doamna Barbour, atât de calmă, de blondă și de monotonă, încât uneori părea golită de sânge [...] calmul ei exercita magnetismul irezistibil al frumuseții - o liniște atât de plină de forță, încât moleculele se realiniau în jurul ei atunci când intra într-o încăpere. Alteori, m-au nedumerit semnele de întrebare care se țin lanț: They sent him postcards when they went în vacation to places like the Virgin Islands? to our home address? which was how we found out about it? Ce spuneam mai sus despre tendința de a privi cu lupa o carte foarte populară? Deși încerc să nu cad în această capcană, nu-mi reușește întotdeauna.

Mi-au plăcut primele două treimi ale romanului, care respiră un aer din alte vremuri, un pic demodat, însă cu atât mai încântător, poate datorită tuturor acelor obiecte vechi care creează decorul și fundalul poveștii, conferindu-i un aer atemporal, de basm modern care transcende timpul. În schimb, am fost mai puțin încântată de ultima treime a cărții, unde povestea a virat spre niște subiecte cu care nu prea rezonez (dramele americanilor alienați și lipsiți de dragoste, căsătorii de complezență, o bucată nu foarte reușită cu gangsteri), iar acțiunile personajelor nu prea se justifică, la fel ca unele coincidențe ([s] de ce l-a târât Boris pe Theo în Amsterdam, expunându-l la pericole, când putea apela la altcineva pentru tranzacție? Este evidentă alegerea scriitoarei de a-l implica pe Theo, ca o modalitate de a-i soluționa vinovăția legată de furtul picturii [s]). 

Merită să citiți Sticletele? Dacă vă plac poveștile interesante și complexe, dacă nu căutați neapărat multe idei de rumegat, ci vreți o carte captivantă, bazată pe intrigă și acțiune - dar nici nu ocoliți descrierile elaborate -, atunci da, merită. Depinde numai de curajul vostru de a vă îmbarca într-o călătorie destul de lungă, însă în niciun caz anevoioasă. Lectura decurge repede, eu nici nu am simțit când au zburat paginile, iar povestea lui Theo Decker m-a captivat și chiar m-a bântuit o vreme, pentru că Donna Tartt are talentul de a crea imagini puternice, care parcă se lipesc de retină. Succesul acestei cărți a fost considerat de unii critici literari un semn al infantilizării cititorilor, dar nu văd de ce cineva nu ar putea aprecia și o carte mai simplă, care-i atinge sufletul, la fel cum, în alte momente, se abandonează unei cărți complicate, care se adresează intelectului. E drept că, dacă în acest timp aș fi citit, de exemplu, Frații Karamazov, m-aș fi ales cu o mulțime de idei de rumegat, dar alături de Sticletele am trăit în interiorul unei povești aparte, care m-a absorbit și m-a impresionat în multe momente - chiar dacă am avut și câteva lucruri să îi reproșez. 

***

*Un articol interesant despre The Goldfinch, în care se vorbește despre diferența dintre entertainment și high literature, despre clasica întrebare legată de ce înseamnă, de fapt, o operă literară incontestabilă, despre gusturile schimbătoare care au făcut ca unele cărți, considerate capodopere la vremea lor, să cadă între timp în uitare și dizgrație.

*Eu am citit în paralel ediția de limbă engleză și cea românească, iar traducerea mi s-a părut foarte bună (trebuie să menționez și grija traducătoarei pentru notele de subsol, o muncă minuțioasă și utilă). Am mai găsit diferențe între original și traducere, dar îmi dau seama că nu se poate traduce mot-a-mot, plus că încerc să fiu mai înțelegătoare și să nu mai critic cum am făcut la Cartea cu pești a lui Gould. Dau numai două exemple (acest „pește de baltă” mă bântuie, pentru că sporește stranietatea metaforei, iar imaginea pe care o creează este mai dezgustătoare față de mult mai inofensivul „cod”): 

My mother slid into me and grabbed my arm; and I saw she was clammy and pale as a cod. - Mama căzu peste mine și mă apucă de braț; am simțit-o jilavă și palidă ca un pește de baltă. (p. 23)

that shiver of disconnection, the missing seconds on the sidewalk like a hiccup of lost time, or a few frames snipped out of a film - fiorul acela al discontinuității, cele câteva secunde care dispăreau brusc în timp ce te aflai pe stradă - un lapsus al timpului, secvența tăiată din film (p. 28)

*Multă lume spune că Sticletele seamănă cu Marile speranțe, dar în unele privințe seamănă și cu romanul lui Dara Horn, Lumea ce va să vină, unde există un fir narativ similar: Benjamin Ziskind, protagonistul, pleacă dintr-un muzeu newyorkez cu o pictură de Marc Chagall, „Deasupra orașului Vitebsk”, iar, spre final, în muzeu are loc un atentat cu bombă.

*Au mai scris despre Sticletele: Diana, R van F, Valeriu Gherghel, Fructiza, Cristina Foarfă 

Editura: Litera, 2015

Traducere și note: Justina Bandol

Număr de pagini: 1110

Titlu original: The Goldfinch, 2013