Palatul de gheaţă
Un roman în cuvinte puține și simple, cu o poezie delicată, visătoare. O atmosferă hipnotică, care te transportă în miezul unei ierni din ținuturile nordice. O rememorare a copilăriei, cu momentele ei pline de stângăcie. Două fete legate în viață și dincolo de moarte de o singură noapte petrecută împreună. Un secret niciodată dezvăluit, care rămâne îngropat, pentru totdeauna, în gheață. O promisiune ținută, chiar dacă aduce înstrăinare și angoasă. Un scriitor adult, care privește cu un ochi pătrunzător în sufletul unei fetițe de unsprezece ani, ajungând până la cele mai ascunse temeri ale sale. Un miracol funest al naturii, palatul de gheață, cu frumusețea lui rece și mortală.
Siss, copila privilegiată și populară, o întâlnește pe Unn, o orfană taciturnă și singuratică, venită de curând în comunitate. O luptă pentru putere, tacită și copilărească, le aduce pe cele două fete laolaltă, în decursul unei singure nopți neobișnuite; atracție și respingere, o descoperire stângace a sexualității, un moment magic în oglindă. Unn vrea să îi spună lui Siss un secret, însă ei îi este teamă să-l audă, așa că fuge spre casă în noapte, printre figuri amenințătoare ascunse în întunericul de la marginile drumului. A doua zi, Unn nu apare la școală. Lacul înghețat, râul întunecat, uriașa cascadă care a creat un splendid palat de gheață. Un fior al descoperirii, o călătorie magică prin camere fabuloase create de apă și ger; un ochi enigmatic care aduce liniște.
O furtună de zăpadă în noapte, licăriri de lumină. Oamenii încep să o caute pe Unn, dar copila pare să fi dispărut fără urmă. Nu și în amintirea lui Siss, care nu-și poate alunga din minte o întâlnire care a marcat-o pentru totdeauna. O fereastră care se deschide, misterios, în noapte; o viziune a unui chip încastrat în gheață. Siss face o promisiune care o îndepărtează de prieteni și de părinți. Așa cum, în acea seară, chipurile fetelor s-au contopit într-unul singur în oglindă, Siss se lasă învăluită de personalitatea lui Unn, prelungind, astfel, existența fetei dispărute.
La o primă vedere, romanul pare asemenea unei ape line și liniștite, însă Palatul de gheaţă coboară în adâncuri nebănuite ale psihicului uman. Povestea fetițelor Unn și Siss, desfășurată pe fundalul unui ținut nordic izolat, acoperit de zăpadă și gheață, are puterea magică a unui basm. Simplu, dar totodată misterios și poetic, mi-a lăsat o impresie profundă, care m-a urmărit pentru multă vreme.
Sămânța
După primele pagini, am crezut că voi citi povestea din perspectiva a două scroafe cu purceluși drăgălași și a unui porc, înnebuniți de plictiseală, ceea ce nu m-ar fi deranjat deloc. Scroafe mari și grase cu frunți înguste și colți amenințători, care zac pasive, precum o amenințare latentă. Dar, ceva mai târziu, cadrul se lărgește și ne găsim pe o mică insulă cu pășuni verzi și pământ bogat, locuită de o mână de oameni muncitori și cumsecade.
Într-o zi, un străin sosește pe insulă, în căutarea unui pământ iluzoriu care ar putea să-i vindece temerile și să reducă la tăcere vocile ce-i răsună în minte. O minte instabilă, ajunsă într-un colț de rai, unde speră că își va găsi alinarea. Un șopron roșu și, în interiorul lui, o scenă înspăimântătoare: o scroafă devorându-și purceii. Echilibrul firav se rupe, iar mintea bolnavă se rătăcește definitiv. Vrea să facă rău și reușește. Nu numai că străinul nu își găsește liniștea (sau, poate că, într-un fel, o găsește), ci aduce haosul în acest colț idilic de lume, căruia îi tulbură pacea și armonia, transformând oameni pașnici în animale dezlănțuite.
Judecata locuitorilor, până de curând lucidă și înțeleaptă, este întunecată de un val de ură și de o dorință aprigă de răzbunare. Un soi de vrajă care anulează umanitatea. O vânătoare care acaparează tot mai mulți oameni, tați și fii, mame și fiice, deopotrivă. O gloată înfuriată care caută o dreptate nedreaptă. Iar apoi, trezirea din ceața înveninată, vina care nu dispare, nevoia de a găsi un țap ispășitor. În această paralizie a sufletului, singura care pare să înțeleagă ce se petrece este femeia nebună a insulei. Ea îi aduce pe oameni laolaltă, în marele șopron roșu, și tot ea le dezmorțește conștiința. O noapte de remușcare colectivă, o căutare a iertării. Și o nouă zi, în care cei vinovați găsesc o speranță reînnoită în insula lor verde și roditoare, precum și în copilul ce se va naște curând.
În aparență simple, evenimentele imaginate de Tarjei Vesaas conțin un înțeles mai adânc. Cuvintele lui vorbesc despre latura ascunsă a umanității - demonul care zace adormit în fiecare dintre noi, indiferent de cât suntem de buni sau de raționali. Fiara are nevoie doar de un impuls pentru a-și dezgoli dinții și a ataca, pentru a sfâșia și a gusta sânge. Dar există, totodată, sămânța - speranța care aduce alinare și, într-o oarecare măsură, iertare, precum și o promisiune de îmblânzire a demonului într-o bătălie viitoare. Dar această sămânță aduce, oare, și înțelepciune?
Poetul și romancierul Tarjei Vesaas este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori norvegieni ai secolului XX. Proza lui este străbătută de un puternic filon poetic, iar în spatele cuvintelor simple se ghicesc simboluri și înțelesuri adânci.
Editura: Univers, 1989
Colecția: Globus
Număr de pagini: 384
Niciun comentariu