Degete mici – Filip Florian

► „Degete mici”, de Filip Florian ◄

Ed. Polirom, 2011, 192 pag., colecția TOP 10+

---

Până la „Degete mici”, nu mai citisem de multă vreme o carte a unui autor român și trebuie să-i mulțumesc prietenei care mi-a dăruit-o și mi-a recomandat-o călduros, căci lectura acestei cărți m-a ajutat să fac primii pași în depășirea unor rețineri și idei preconcepute, pe care le-am cărat după mine din timpul școlii. 

Asemenea multor cititori români, am tendința să evit literatura autohtonă, din câteva motive mai mult sau mai puțin întemeiate, care, în fond, pot fi categorisite drept prejudecăți: 1. cartea ar putea fi plină de comentarii sociale și eternele teme legate de comunism* (dacă, pentru un străin, asta ar fi sarea și piperul poveștii, în schimb românii sunt cam sătui de acest subiect exploatat în exces în literatură și cinematografie); 2. pentru că e foarte probabil să conțină un limbaj vulgar (deși există un public și pentru astfel de cărți, sunt convinsă); 3. fără o recomandare de încredere, sunt mari șanse să dai numai peste cărți slabe. Această ignorare a literaturii române ar putea fi, totodată, reacția unei societăți ai cărei membri citesc din ce în mai puțin, nu sunt din cale-afară de patrioți și nici nu se împacă prea bine cu locul și timpul lor în istorie. 

(*Later edit: Am mai citit între timp literatură română și am realizat că se poate scrie foarte bine despre comunism – după cum am descoperit în „Provizorat” –, ba chiar m-am bucurat să aflu lucruri noi despre o perioadă a istoriei pe care n-o cunoșteam, de fapt, foarte bine.)

(**Mult mai târziu: Citind aceste păreri pe care le aveam în 2013, mă bucur că acum nu mai gândesc deloc așa. Din fericire, am scăpat de prejudecăți și am citit tot mai multă literatură autohtonă, descoperind că sunt destui autori români care scriu foarte bine, că și romanele care vorbesc despre comunism au multe lucruri importante de spus, că o carte românească îți oferă, în unele cazuri, ceea ce literatura străină nu-ți poate da: o perspectivă asupra țării natale, cu bune și cu rele, care îți confirmă sau îți răstoarnă părerile, te ghidează spre o înțelegere mai profundă sau pur și simplu îți istorisește o poveste memorabilă.)

Din fericire, romanul lui Filip Florian nu se încadrează în niciuna din categoriile de mai sus. E drept că subiectul este ancorat într-o realitate pur românească, dar nici nu folosește un limbaj licențios, nici nu exploatează în exces tema comunismului și, pentru un roman de debut, s-a dovedit chiar o surpriză foarte plăcută. Cu ajutorul lui, am reușit să fac un pas considerabil spre reconcilierea cu literatura propriei țări.

Proza acestui mic roman este densă, cu paragrafe lungi şi şerpuite, cu o bogăţie de paranteze, fapt care mi-a amintit de scriitura autorilor sud-americani. Am fost surprinsă (şi bucuroasă) să descopăr o tentă de realism magic – pe care îl iubesc – în minunata poveste a călugărului Onufrie, dar și în altele. Parantezele nu m-au deranjat, pentru că mi-am dat seama că şi eu le folosesc destul de des.

„Degete mici” cuprinde o întreagă paletă de personaje, aspect care este punctul forte şi, în acelaşi timp, slăbiciunea romanului. Punctul forte, pentru că Filip Florian este un portretist talentat, care îşi înzestrează personajele cu trăsături memorabile; punctul slab, pentru că unele personaje se pierd în ceață și nu mai revin, iar anumite episoade par disparate, fără vreo legătură evidentă. Din acest motiv, romanul lasă impresia că este, mai degrabă, o colecţie de povestiri, aduse laolaltă de un timp și de un loc comun. 

O groapă plină de oseminte este descoperită între ruinele unui castru roman dintr-o mică staţiune montană, fapt care declanşează o investigaţie. Şeful poliţiei locale este convins că rămăşiţele umane provin de la o crimă în masă din timpul comunismului; în schimb, arheologii afirmă că oasele sunt mult mai vechi, dar presa îmbrăţişează povestea masacrului comunist. Din cauza implicaţiilor politice şi a suspiciunii generale, la faţa locului este chemată o echipă de antropologi argentinieni, care va avea ultimul cuvânt în privința adevăratei provenienţe a osemintelor. 

Aceasta este povestea de fundal, platoul pe care Filip Florian înșiră personajele sale măiestrit conturate: tanti Paulina, o proprietăreasă care ghiceşte în cafea şi visează la o iubire ca-n filme; cel mai bătrân om din oraș, care s-a specializat în vânarea și gătirea porumbeilor; nevasta acestuia, care și-a găsit un tovarăș de viață mai bun în persoana lui Iisus; lady Embury, o colecționară de pisici care a fost îndrăgostită odinioară de un nobil englez; dromaderul Aladin, prietenul fotografului din stațiune, care mănâncă varză, mere și ciocolată; un colonel obsedat de degetele mici, pe care ajunge să le fure din groapa comună. Totodată, din paginile cărții se conturează și portretul unei țări, Argentina, atinsă de nemiloasa boală los desaparecidos, a celor dispăruți sub dictatura militară din anii '70 -'80. 

Însă personajul cu adevărat memorabil, a cărui poveste mi-a plăcut la nebunie, este Gherghe orfanul – Moțatu – călugărul Onufrie, al cărui smoc de păr fermecat l-a obligat să-și poarte întotdeauna capul acoperit. Din ziua în care a scăpat, în mod miraculos, din lagărul de muncă silnică, el a fost însoțit de viziuni ale Fecioarei Maria; sub comunism, a petrecut mulți ani în sihăstrie, transcriind Biblia din memorie, pe scoarță de copac; timpul lui este măsurat de cadența cu care-și tunde magicul smoc de păr. Într-o țară în care religia reprezintă o dimensiune importantă a vieții, iar cultul sfinților este la mare prețuire, prin parcursul lui Onufrie asistăm la apariția unui nou sfânt.

Chiar și acum, scriind despre Onufrie, mi s-a făcut poftă să-i recitesc povestea, într-atât este de fabuloasă. Dacă sunteți curioși ce se întâmplă cu moțul fermecat atunci când nu este tăiat la timp sau dacă vreți să aflați deznodământul anchetei legate de groapa comună, nu mai stați pe gânduri și citiți „Degete mici”. Mie mi-a plăcut mult acest roman.

Câteva note: „Gâscanul” este porecla lui Nicolae Dobrin, un cunoscut fotbalist român născut la Pitești; Pitești este, de asemenea, „orașul fără nume” menționat în legătură cu infamul penitenciar, unde au avut loc îngrozitoare experimente în timpul dictaturii comuniste.