Geamantanul Hanei - Karen Levine

duminică, 3 mai 2015


Geamantanul Hanei este o poveste simplă, dar emoționantă - pentru că este o poveste adevărată. Adresată în primul rând copiilor, cartea se citește ușor și repede (are doar 112 pagini, din care o treime este ocupată de fotografii), însă lectura decurge cu un nod în gât, însoțit de o umbră de speranță. Eu am citit cartea în întregime în parc, în două ore și un pic: m-am oprit să mănânc ceva și, după „cina” luată pe o bancă, mi-am zis să citesc câteva pagini înainte de a merge acasă. Ei, și în parc am rămas până am terminat cartea, pentru că trebuia să aflu atunci și acolo cum avea să se încheie povestea. 

Scrisă simplu și concis, pe înțelesul copiilor și fără detalii inutile, cartea lui Karen Levine reconstituie povestea Hanei Brady, o fetiță din Cehoslovacia anilor 1930-1940, care a avut neșansa de a se naște într-o familie de evrei. Destinul ei s-a schimbat prima oară în 1939, când naziștii au început să impună restricții evreilor, pentru ca apoi să treacă la acțiuni din ce în ce mai crunte - iar a doua oară în anul 2000, când geamantanul ei ajunge, întâmplător, la Centrul Holocaustului din Tokyo. Prezentul și trecutul alternează în capitole scurte care se completează reciproc, urmărind, în paralel, parcursul Hanei și pe cel al japonezei Fumiko, directoarea centrului, cea care încearcă să dezlege povestea închisă, timp de aproape șaizeci de ani, în acest geamantan inscripționat cu Waisenkind – adică „orfan”.

O copie a geamantanului Hanei Brady (sursa)

N-aș vrea să vorbesc prea mult despre această carte micuță, pentru că ar însemna să o povestesc în întregime, dar ceea ce este remarcabil la ea este faptul că îndeplinește visul Hanei - acela de a deveni profesoară. Din paginile cărții, copii din toată lumea află despre o istorie ce nu trebuie uitată, dar mai ales despre consecințele pe care rasismul, discriminarea, prejudecățile și lipsa de toleranță le-au avut asupra a milioane de destine frânte în mod brutal și absurd. Copiii sunt cei care pot schimba lumea și pot aduce pacea, iar Hana le oferă o lecție de umanitate; ea le vorbește, indirect, despre valoarea vieții umane, care trebuie prețuită în ciuda diferențelor dintre oameni, dar și despre urmările teribile ale tăcerii și indiferenței. 

Geamantanul Hanei a fost, și în cazul meu, o rememorare a istoriei aflate din cărți, de data aceasta dintr-o perspectivă personală și înduioșătoare. Încă nu am citit mult mai celebrul jurnal al Annei Frank, dar aici m-am bucurat, din tot sufletul, de dorința unor copii japonezi de a afla mai multe despre viața unei fetițe care a trăit într-un timp și pe un continent cu totul diferite de lumea cunoscută lor. Din această carte am aflat că Japonia a devenit interesată de istoria Holocaustului destul de târziu - fapt explicat, probabil, prin alianța ei cu Germania nazistă în al doilea Război Mondial. Centrul Holocaustului din Tokyo a fost înființat abia în 1998, prin eforturile unui donator anonim; în 1999, în urma unei întâlniri a copiilor japonezi cu o supraviețuitoare a Holocaustului, a apărut și gruparea Small Wings, cu membri între opt și optisprezece ani, care se străduiesc să atragă interesul altor copii asupra acestei perioade sumbre a istoriei. 

Unul dintre desenele realizate de Hana în ghetoul Theresienstadt (sursa)

Ce mi-a plăcut mai puțin la această carte a fost stilul uneori didactic (de exemplu, când Fumiko spune la un moment dat o minciună, autoarea pune problema într-un alt mod: Fumiko a deformat un pic adevărul) și înfrumusețarea un pic artificială a portretului Hanei, transformarea ei într-un copil-model care, pentru un ochi adult, capătă o ușoară notă de falsitate: O dată pe săptămână, mama pregătea un pachet mare cu haine și mâncare, pe care Hana îl ducea la vecinii nevoiași. Hana era mândră de această misiune și-și îmboldea mama să pregătească mai des astfel de pachete. Cum eu am citit cartea cu mintea de adult, am remarcat fără să vreau aceste fraze didactice, cu rol moralizator - dar, cel mai probabil, ele sunt foarte potrivite pentru a învăța copiii niște lecții necesare despre omenie, toleranță și dreptate. Poate nu degeaba Geamantanul Hanei a obținut mai multe premii decât orice altă carte canadiană pentru copii din ultimii 30 de ani.



Editura: Meteor Press, 2014
Traducere: Mihai-Dan Pavelescu
Număr de pagini: 112


11 comentarii

  1. Nu am auzit de cartea despre care povestesti. Am retinut-o. Tu cum ai ajuns la ea?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am primit cartea de la editură anul trecut, la Bookfest. După cum vezi, a trecut cam mult timp până m-am apucat de ea, deși nu îmi explic care este motivul (nu pot să dau vina decât pe programul meu haotic de lecturi :P).

      Ștergere
  2. Pare foarte interesantă. Mai ales pentru mine, care citesc acum Jurnalul Annei Frank (de fapt, îl tot citesc de câteva luni, dar abia acum m-am apucat mai intensiv, că așa se întâmplă când citești în paralel). Voi fi cu ochii după ea și poate i-o voi da și fii-mei celei mari, dacă se adresează copiilor. La 10 ani cred că nu e prea mică, nu?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că este o lectură potrivită și pentru copii mai mici de zece ani. Eu sunt foarte curioasă cum receptează copiii povestea Hanei - din păcate, nu pot să mă pun în mintea lor pentru a „simula” această percepție.
      O spun cu rușine, eu am împrumutat Jurnalul de la o prietenă și cred că a trecut mai bine de jumătate de an de când îl țin la mine. Ar fi cazul să mă mobilizez, mai ales că după el intenționam să citesc „Speranța: o tragedie”.

      Ștergere
  3. Poate vei citi si "Baiatul cu pijama in dungi", o fictiune care reuseste sa impresioneze cel putin la fel de mult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cred că voi citi cartea asta, am auzit prea multe păreri negative despre ea. Din câte am înțeles, ar fi genul de poveste care manipulează emoțional cititorul și tratează superficial subiectul Holocaustului. Nu sunt deloc curioasă să o trec prin filtrul personal.

      Ștergere
    2. Pai majoritatea cartilor manipuleaza emotional cititorul. Nu asta e literatura?

      Ștergere
    3. Probabil că da, însă literatura bună manipulează subtil, fără ca cititorul să își dea seama. Trăiești și accepți ceea ce a creat scriitorul, fără să devii conștient de „manevrele” din spatele poveștii. Dar nu mai zic nimic despre cartea de mai sus, căci, în definitiv, n-am citit-o.

      Ștergere
  4. De când am vizitat Auschwitzul anul trecut, am devenit mai interesată de subiectul Holocaustului. Am în plan să citesc anul ăsta "Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului" o carte primită cadou, dar cred că mi-ar plăcea şi "Geamantanul Hanei" din ce spui tu. Îţi recomand şi cărţile lui Oliver Lustig (scriitor român, supravieţuitor al lăgărului de la Auschwitz) dacă vrei să aprofundezi subiectul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că a fost o experiență teribilă vizitarea Auschwitz-ului! Nu știu dacă aș fi în stare să merg acolo - acum câțiva ani am vizitat închisoarea de la Sighet și m-am cutremurat.
      Mulțumesc pentru recomandare, nu am auzit de Oliver Lustig. Nu pot spune că vreau să aprofundez subiectul, pentru că mă copleșesc tot felul de emoții când citesc povești adevărate despre Holocaust. Uite, cartea pe care o ai tu pare cruntă dacă mă iau după titlu.
      Legat de Auschwitz și Holocaust, s-ar putea să te intereseze și ”Omul în căutarea sensului vieții” de Viktor Frankl - dacă nu ai citit-o deja.

      Ștergere
  5. Da, este într-adevăr o experienţă dură vizitarea lagărului, te trec fiorii de cel puţin câteva ori când intri în crematoriu sau într-o baracă sau când vezi muntele de păr uman. În fine, nu vreau să intru şi în alte detalii şocante. Mi se pare însă fascinant pentru că e vorba de o istorie relativ recentă, dar, da, lecturile nu sunt tocmai plăcute. Nu am auzit de cartea recomandată, îţi mulţumesc.

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.