Mircea Cărtărescu, Nostalgia: Ruletistul, Mendebilul, Gemenii

Recunosc că, din cauza unei impresii deformate rămase din adolescență, am ezitat mereu să mă apropii de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Pe la 18 ani m-am chinuit să citesc Orbitor-aripa stângă, iar de atunci am rămas cu convigerea că scriitura lui Cărtărescu este prea complicată și ermetică pentru mine. Poate că „Orbitor” este, într-adevăr, o carte dificilă, dar aș fi putut încerca altceva. Abia acum, bătută la cap de prietenul irlandez Declan, mi-am făcut curaj pentru Nostalgia. Ei, și ce surpriză am avut! Cu mintea de acum, m-am îndrăgostit imediat de scriitura lui Mircea Cărtărescu, bogată și fluidă, cu tentă fantastică și un imaginar fabulos, injectând cititorul cu acea voluptate a cuvintelor bine alese și a frazelor meșteșugite. Nostalgia mi-ar fi plăcut cu siguranță la 18 ani, poate chiar mai mult decât Proza fantastică a lui Eliade, la care m-am gândit adeseori în decursul lecturii. Singura mea consolare este că acum o înțeleg, poate, mai bine și o gust mai intens. Cum lectura cărții va fi întreruptă de o mică vacanță, m-am hotărât să scriu despre primele trei proze citite (Ruletistul, Mendebilul și Gemenii), lăsând REM și Arhitectul pentru mai încolo (oricum, ar fi ieșit un text kilometric). 

Nostalgia este un roman sau o colecție de proză scurtă și nuvele, depinde cum privești lucrurile. Până să încep lectura, eram ferm convinsă că este un roman, și tot așa este prezentat în ediția de limbă engleză. Deocamdată, am constatat că singura legătură dintre proze este naratorul-scriitor, cel care își povestește amintirile și pune la încercare credulitatea cititorului prin episoade care frizează incredibilul. Poate că un alt fir comun va apărea până la finalul cărții, cosând toate cele cinci bucăți laolaltă. Dar ce mai înseamnă astăzi, de fapt, un roman? De când am citit Un singur cer desupra lor al Ruxandrei Cesereanu, am renunțat să îmi mai bat capul cu finețea acestor categorii literare. Revenind la Nostalgia, aflu din ediția mea integrală, din 1993, că prima ediție a apărut în 1989, cu titlul schimbat în Visul, cenzurată de orice aluzie la sex sau politică și fără nuvela-prolog Ruletistul. În 1992, la Paris a apărut ediția necenzurată, Le Rêve, pe care critica a numit-o „o revelație”. 

***

Ruletistul este o proză excelentă, cum, de altfel, sunt și Mendebilul și Gemenii. Naratorul-scriitor, ajuns la bătrânețe, după zeci de cărți publicate pe care le reneagă - deși i-au adus celebritatea -, se izolează de lumea devenită o ceață neagră, o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, într-o ultimă încercare de a scrie totul despre sine. Având ca singur cititor moartea, el așterne povestea incredibilă a Ruletistului, un om real pe care l-a cunoscut cândva, cu toate că el pare, mai degrabă, o halucinație a unui creier sclerozat. Pătrundem în atmosfera febrilă, obsedantă și sângeroasă din lumea subterană a jocului de ruletă, unde oameni decăzuți își riscă viața pentru sume fabuloase. În acest spectacol animalic al morții, răsare un paradox ce va atrage prăbușirea edificiului grotesc, mânjit de sânge și materie cenușie: un om care ofensează divinitățile hazardului, riscându-și viața din ce în ce mai mult, până la limita absurdului. 

[...] am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le așterni pe pagină, în mâna care ține stiloul intră, ca într-o mănușă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate direcțiile ca argintul viu, așa încât din bobițele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbești pur și simplu despre tine. (pag. 7)

Chiar dacă nu am terminat lectura, Ruletistul mi se pare bucata esențială a cărții, miezul în care autorul-narator dezvăluie miza lui: aceea de a deveni nemuritor prin mijlocirea personajelor sale - oameni care au existat în realitatea sa, deși par desprinși din literatură. Dacă, până atunci, personajele pe care le-a inventat au dat iluzia unor cópii ale realității, oamenii reali despre care vorbește în aceste pagini par cu totul neverosimili; ei îl absorb în acest joc al percepției pe scriitorul devenit, el însuși, un personaj nemuritor, care trăiește de fiecare dată când un cititor pătrunde în lumea sa de hârtie și cuvinte. Cu ce putere extraordinară îi investește Mircea Cărtărescu pe cititorii săi, nu-i așa? Puterea de a aduce la viață personajele cărților, dar și pe cel care le-a creat - sau a povestit despre ele. La fel ca Ruletistul, Mendebilul și Gemenii îndeplinesc rolul de mitologizare a scriitorului care, în încercarea de a vorbi despre sine, transcende eul banal, lumesc, atingând straturi metafizice, inaccesibile muritorului de rând. Iar autorul Ruletistului mai spune ceva: Doar visul mă mai reflectă realist. 

Ruletistul e miza mea și-ar trebui să fie bucățica de aluat în jurul căreia ar fi posibil să crească din nou pâinea pufoasă a lumii. Altfel totul, dacă există un tot, este plat ca o lipie. [...] Ruletistul nu putea trăi în lume, ceea ce e un fel de a spune că lumea în care el a trăit este fictivă, este literatură. Nu am nici o îndoială, Ruletistul este un personaj. Dar atunci și eu sunt un personaj, și aici nu mă pot opri să nu exult de bucurie. Căci personajele nu mor niciodată, ele trăiesc de câte ori lumea lor e „citită”. (pag. 21-26)

***

Mendebilul împinge limita credibilității ceva mai departe: naratorul-scriitor, sub impulsul unui vis straniu, își amintește o perioadă din copilărie, singura originală și neobișnuită din viața lui. Atunci, un băiat venit de nicăieri a lăsat o amprentă inexplicabilă asupra unui grup de copii, marcându-le, într-un fel sau altul, destinul. Naratorul ne conduce pe scena copilăriei sale, la un bloc nefinisat de pe Ștefan cel Mare, unde o anume cruzime barbară domină jocurile băieților; aceștia chinuie animalele și se urmăresc toată ziua prin șanțurile de canalizare din spatele blocului, purtând înfiorătoare măști din carton pictat. Ei se separă de fete cu dispreț și superioritate, iar lumea adultă și viața sexuală sunt percepute distorsionat, ascunse sub o țesătură misterioasă, de nepătruns, care provoacă teamă și confuzie. 

La marginea acestui grup apare un copil nou, ciudat prin comportament și înfățișare, pe care băieții de la bloc îl poreclesc Mendebilul. El nu se amestecă în jocurile barbare ale copiilor, în schimb îi extrage pe aceștia, treptat, din ritmica vieții lor, atrăgându-i prin povești și istorii captivante. Cu o mimică și o gestică ritualice, băiatul de numai șapte ani îi fascinează cu teoriile sale bizare, care contrazic lumea așa cum o știau ei de la televizor sau din spusele părinților. El îi influențează mai mult decât o pot face părinții sau societatea, le înaripează imaginația și le scoate la iveală bunătatea. O ființă pură, care se apropie de arhetipul copilului-erou (dar și al copilului-vizionar, aproape sfânt), Mendebilul este surprins de băieți într-o scenă bizară, a cărei sacralitate și irealitate îi înspăimântă - fapt care atrage căderea lui de pe soclul profetic. 

[spoiler] Nu am înțeles prea bine ce se întâmplă aici, nici în scena în care băiatul pătrunde în canale cu o mască grotescă (Declan spune că este o întărire a statului său de outsider, eu o văd, mai degrabă, ca o desacralizare a celui pur, căderea din lumea spirituală, care vine odată cu cunoașterea aspectului carnal al existenței). Nu sunt prea sigură nici la ce se referă profeția despre care vorbește naratorul la final - este, oare, o profeție despre lumea adulților? Sau se referă la teoriile stranii „predicate” de băiat, un nou profet de care copiii și-au bătut joc, dar pe care adultul îl recunoaște ca atare? [spoiler]                            

După moarte mergi pe un drum foarte lung, care urcă mereu. Mergi, mergi și încetul cu încetul trăsăturile ți se schimbă. Nasul și urechile ți se retrag în carnea feței ca piciorușele unei scoici. Degetele ți se retrag în carnea pălmii, iar mâinile ți se resorb în umeri. La fel, picioarele ți se retrag în șolduri și nu mai mergi, ci plutești de-a lungul unor pereți de cărămidă roșie, pe care îți lași umbra ca un disc alungit. Ești atât de rotund, încât devii translucid și începi să vezi în toate părțile deodată. Cât suntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea. [...] Un mort vă privește prin ochii mei. (pag. 50-51) 

***     

 

Gemenii, o nuvelă care are în miezul ei o poveste de dragoste chinuitoare, părăsește adeseori tărâmul realității pentru delicioase călătorii fantaste, sădind confuzie și uimire în cititor. După ce am încheiat-o, am reluat partea de început și multe pasaje din cea de mijloc, fapt care m-a ajutat să privesc întâmplările într-o lumină nouă. Nu știu de ce (pentru că nu am dovezi), dar mi s-a părut că îl regăsesc pe Mircea Cărtărescu în Andrei, adolescentul care încearcă să își recupereze trecutul, în lupta cu o identitate străină, care a pornit în falange scheletice împotriva amintirilor sale. Văpăi roșietice însoțesc amintirile proustiene ale lui Andrei, care-i trezesc tânărului o nostalgie pătrunzătoare; prin tragismul, fantasticul și melancolia poveștii, Cărtărescu se apropie de scriitorii romantici, despre care recunosc că știu prea puțin.                            

„După o noapte cu somn agitat, o gânganie îngrozitoare se trezi transformată în autorul acestor rânduri.” Cam așa aș începe, răsturnând fraza de început a Metamorfozei lui Kafka. [...] Ca toți romanticii ăștia, voi scrie nu ca să construiesc o poveste, ci ca să exorcizez o obsesie, ca să îmi apăr bietul suflet de monstru, de monstrul groaznic nu prin hidoșenie, ca la Kafka, ci prin frumusețe. [...] Și, așa cum atunci am cusut husa aceea de pânză cânepie, grosolană, cu care am învelit apele oglinzii, acum m-am hotărât să scriu, să fac din paginile astea altă husă, altă țesătură, care să mă apere de data asta nu de corpul, ci de psihicul ei. (pag. 73)

În încercarea de a țese o plasă protectoare sinelui, Andrei își povestește febril copilăria și adolescența, scoțând la iveală întâmplări stranii, fascinante, aflate la granița unui tărâm fabulos - la fel cum naratorul s-a aflat, odinioară, la un pas de nebunie. Fie că ne vorbește de Traian, băiatul din tabără care comunica cu o coropișniță, sau despre păpușa chinezească pe care a văzut-o într-o casă misterioasă, ori despre sfera albăstruie care a plutit, preț de câteva clipe, în sala de clasă, Andrei ne înfășoară și pe noi în cuvinte și amintiri ce nu sunt ale noastre, izolându-ne de realitate într-un cocon halucinant. 

Un tânăr singuratic, dificil și asocial, care citește mult și scrie poezii, Andrei ignoră tot ceea ce iubesc tinerii de vârsta lui, convins că are o misiune mai înaltă de îndeplinit. Multă vreme, el a urât femeile, pe care le vede ca ființe monstruoase, superficiale și prefăcute. Adolescentul și-a inhibat erotismul, crezând că poate transcende banalitatea condiției umane prin castitate. Însă inima lui este apăsată de o dragoste abstractă, o dragoste pentru nimeni - pe care, în cele din urmă, o revarsă asupra Ginei, o colegă nouă, afectată și limbută, dar întru totul fermecătoare. Între cei doi se înfiripă o relație chinuitoare, care îl aruncă pe Andrei între teama de a o pierde pe fată și nevoia de a-și păstra personalitatea. În mitologia lui, ea a devenit femeia neobiectuală, un câmp de forțe care-i ordona lumea interioară. El încearcă să mimeze felul ei de viață, dar mentalitatea lui de visător neglijent îl împiedică să ducă o astfel de existență ușoară și superficială. Iar lucrurile merg mai departe, devenind din ce în ce mai încâlcite și mai absconse... 

Uneori ne simțeam ca doi gemeni strânși unul în altul într-un uter colorat halucinant, lipsit de deschidere, gemeni cărora orice naștere le este de la început refuzată. [...] Era ca și cum toate prezențele mele în camera aceea s-ar fi depus una peste alta ca niște straturi succesive de lac dens și policrom, așa încât lumea noastră devenea, cel puțin pentru mine, din ce în ce mai reală, până la realitatea de dincolo de real a halucinației. Fiecare moment cu ea era toate momentele cu ea, fiecare lucru pe care îl priveam se suprapunea peste toate amintirile mele despre acel lucru, până când nu mai puteam identifica obiectele reale printre zecile de suprapuneri. (pag. 144 - 145)

Mi-au plăcut la nebunie plimbările lui Andrei pe străzile vechi ale Bucureștiului, cele din zona bisericii Silvestru (pe care eu am descoperit-o abia anul trecut) și a străzii Venerei (astăzi Părintele Galeriu), unde el a zărit-o prima oară pe Gina, la fereastra camerei sale. În general, am gustat toate evocările de cartiere, străzi și clădiri la care Cărtărescu apelează adeseori, la fel cum am gustat și evocarea episoadelor din copilărie, cu percepția distorsionată a lumii - atât cea adultă, cât și lumea din jur -, saturată de întâmplări misterioase și lucruri de neînțeles. 

[spoiler] Nuvela „Gemenii” a conținut singurul pasaj care mi-a plăcut mai puțin, acea enumerare de la final a exponatelor de la Muzeul Antipa. Nu m-a încântat nici trezirea lor la viață, care mi s-a părut un clișeu - dar poate că am văzut eu prea multe filme și acest episod fantastic a fost unul original pentru anii 1980, când a fost publicată cartea. Deși recitirea unor pasaje mi-a rezolvat multe dintre nelămuriri, am rămas, totuși, cu o întrebare: nu înțeleg unde se află cel care scrie, dacă e camera Ginei sau o cameră de spital. Sau episodul cu spitalul de nebuni este intercalat scenelor din cameră? [spoiler]

***

Visele, deși perimate și criticate pentru modul facil și învechit de punere în abis, sunt totuși prezente în paginile cărții și se confundă adeseori cu halucinațiile naratorului - unele de o fascinantă imagistică, cum ar fi borcanul de cristal cu lacăte moi, ca de carne (Mendebilul), sau călătoria psihedelică prin piepturile enorme ale unor Dumnezei înșirați în spațiu (Ruletistul). Pe lângă prezența viselor și a episoadelor fantastice, cele trei proze au în comun și fascinația personajelor pentru spațiile subterane, explicată nespus de frumos prin următoarele cuvinte din „Ruletistul”: O presimțire a cărnii și scheletului nostru ne atrage încă din timpul vieții sub pământ. 

PS: Încă un citat, care mi-a plăcut mult - și trebuie să spun că Mircea Cărtărescu chiar a reușit să îmi întoarcă inima pe dos cu această carte; am trăit cu intensitate în lumea poveștilor sale, unde am gustat din plin minunatele senzații trezite de cuvinte și de imaginarul său extraordinar: 

Am scris câteva mii de pagini de literatură - praf și pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoșe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puțin, în această imensă convenție a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, și la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în brațe. (pag. 8)

PS 2: Cuvinte pe care le-am învățat sau le-am înțeles mai bine: abscons, anacronic, anamorfotică, anamneză, ataraxie, bolgie, a edulcora, erotopatie, estropiat, eufimism, fantoșă, hieratic, histrionism, a macula, obnubilat, persiflare, sibilinic, teratologie. 

Editura: Humanitas, 1993

Număr de pagini: 320