Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Jocul îngerului

Stradă din cartierul El Born,
unde are loc acțiunea romanului 

Dacă traseul din Umbra vântului (despre care am scris aici), se bucură de o mare popularitate, beneficiind de o hartă desenată de Carlos Ruiz Zafón și de tururi ghidate contra cost, locațiile din Jocul îngerului sunt mai puțin „vânate” de turiști. Eu am plecat spre Barcelona cărând după mine o obsesie: să intru cu orice preț în clădirea numită și astăzi „Edificiul apelor” (deși rezervorul imens de pe acoperiș este închis de multă vreme), o construcție interesantă care găzduiește în prezent o bibliotecă universitară. Din fericire, am reușit, și pot spune că aceasta a fost locația preferată dintre toate cele văzute în peregrinările mele prin oraș, una dintre puținele care păstrează acel aer misterios, fascinant, pentru care am apreciat cărțile lui Zafon. Din exces de zel, m-am apucat să întocmesc un traseu pe Google Maps cu locațiile din Jocul îngerului, pe care îl puteți consulta aici (cine știe, poate îi va folosi cuiva, cândva, iar cu ocazia asta am învățat să fac lucruri noi). O mare parte din traseu poate fi bătut cu piciorul, dar pentru locațiile mai îndepărtate este recomandat metroul. 

Umbra vântului și Jocul îngerului au în comun câteva locații, precum Librăria Sempere și, desigur, Cimitirul cărților uitate, dar despre acestea două am vorbit în articolul precedent și n-are rost să mă repet. Multe dintre clădiri sunt plăsmuri ale imaginației lui Zafon, iar cele care există în realitate au prea puține în comun cu ceea ce ne-am imaginat noi citind romanele scriitorului barcelonez. Totuși, merită văzute, dacă tot am ajuns în Barcelona! Acțiunea din Jocul îngerului se petrece în principal în cartierul El Born, o zonă cu o reputație destul de proastă, care a fost schimbată la față în ultimii ani, atrăgând din ce în ce mai mulți turiști (spre nemulțumirea localnicilor, care cer înapoi sufletul cartierului). Cum nu mi-am făcut temele și nu mi-am notat prea multe locații din acest roman, abia la întoarcere mi-am dat seama că am trecut foarte aproape de unele dintre ele. De dragul acurateții, la final vorbesc despre câteva locuri pe care nu le-am văzut cu ochii mei. A, iar citatele care urmează sunt traduse de mine, căci am avut la îndemână doar ediția de limbă engleză.

Edifici de les Aigües

Am identificat destul de greu acest imens rezervor de apă care apare în Jocul îngerului, locul unde David Martín îl întâlnește pentru prima oară pe Andreas Corelli și unde, mai târziu, este găsit cadavrul lui Señor Marlasca. Am încercat diverse variante de căutare în spaniolă (nu m-am gândit la catalană, deh) și până la urmă am dat de urma fostului castel de apă, care astăzi îndeplinește rolul de bibliotecă pentru elevii universității particulare Pompeu Fabra. Din momentul în care am văzut fotografiile din interior, cu uriașele coloane în stil romanic și coridoarele înguste și înalte, mi-am dorit să ajung acolo. Din fericire, biblioteca poate fi vizitată de oricine, așa că mi-am văzut visul cu ochii, după îndelungate încercări de a găsi intrarea în edificiu (o treabă mult mai dificilă decât pare la prima vedere). Interiorul este într-adevăr impresionant, chiar dacă o parte din clădire este închisă, iar mobilierul obstrucționează cumva efectul de oglindă al arcadelor ce se succedă parcă la infinit; tot ce mi-a lipsit a fost ieșirea pe acoperiș, pe care recunosc că am căutat-o fără succes. 

Rezervorul de apă, acum dezafectat (sursa)

Edificiul a fost construit între 1876 și 1880 după planurile lui Josep Fontserè i Mestre, la care a contribuit și Antoni Gaudí i Cornet, pe atunci student la arhitectură. Clădirea a fost proiectată în manieră tradițională, fiind o copie fidelă a unui prototip roman (Piscina Mirabilis de lângă Napoli, cea mai mare cisternă romană de apă potabilă), căci pilonii trebuiau să susțină greutatea imensă a rezervorului de apă aflat pe acoperiș (folosit la irigarea grădinilor și la reglarea debitului cascadei din Parcul Ciutadella). Interiorul este un adevărat labirint de arcade paralele de 14 metri înălțime, care se intersectează în volte semi-cilindrice și se extind, ca printr-un efect de oglindă, pe cei 65 de metri adâncime ai clădirii. În ultimul veac, edificiul a îndeplinit diverse roluri, fiind, printre altele, azil municipal, magazin pentru pompieri, depozit și garaj pentru poliție, iar din 1992 a intrat în proprietatea Universității Pompeu Fabra. 

Edifici de les Aigües se află lângă Parcul Ciutadella, în campusul UPF. Se poate ajunge cu tramvaiele T4 sau T5, până la stația Wellington. Mai complicat este de intrat înăuntru, pentru că ușile care dau direct în clădire sunt închise. Accesul se face printr-un pasaj subteran (deloc creepy) care leagă actuala bibliotecă de o altă clădire din campusul universității. Un domn drăguț, cu care m-am înțeles într-un spanglish ilar, și care a râs când l-am menționat pe Zafon, mi-a indicat clădirea de vizavi, explicându-mi că trebuie să intru acolo pentru a ajunge unde voiam eu de fapt. Cum nu puteam intra chiar atunci (e o poveste lungă și plicticoasă), am revenit într-o sâmbătă, când accesul în campus se putea face doar pe la intrarea principală din Carrer de Ramon Trias Fargas. 

Întins dinaintea mea se afla un lac, suspendat deasupra vârfurilor copacilor din Parcul Ciutadella. Soarele începuse să apună peste Barcelona, iar apa năpădită de buruieni se încrețea precum vinul vărsat. Clădirea rezervorului de apă arăta precum un castel rudimentar sau o închisoare. Fusese construită pentru a alimenta cu apă pavilioanele Expoziției Universale de la 1888, dar, cu timpul, interiorul său imens, ca de catedrală, ajunsese să îndeplinească rolul de adăpost pentru nevoiași și muribunzi, care nu aveau alt refugiu în fața nopții sau a frigului. Imensul bazin de pe acoperișul plat era acum o întindere mâloasă de apă care se infiltra lent prin crăpăturile clădirii. 

Edifici de les Aigües văzut dinspre stația Wellington

Edifici de les Aigües în interior (click pentru o dimensiune mai mare)

Umbracle din Parcul Ciutadella

Nu prea am înțeles care este diferența dintre Umbracle și Hivernacle, dar ambele sunt pline de plante tropicale și se află în Parcul Ciutadella, foarte aproape una de alta, lângă Castell dels Tres Dragons. Umbracle (Shade House în engleză, Umbrar - m-am gândit eu - în română) este locul în care Andreas Corelli citește primele pagini ale manuscrisului lui David Martín - de altfel, scriitorul David vine adeseori în Parcul Ciutadella, aflat foarte aproape de locuința sa din Calle Flassaders. Din păcate, când am ajuns eu acolo, Umbracle era închis, din motive inexplicabile. Cum este o construcție din lemn și cărămidă, spre deosebire de Hivernacle (o seră cu pereți de sticlă), a trebuit să mă mulțumesc cu ceea ce am putut zări printre șipcile de lemn ale ușii (nici măcar obiectivul aparatului foto nu încăpea printre ele). Vai, dar ceea am văzut mi-a stârnit frustrarea, pentru că înăuntru erau alei cu vegetație tropicală și bănci, absolut inutile, având în vedere că nu puteam pătrunde în interior.

Umbracle a fost proiectat de arhitectul Josep Fontserè i Mestre și construit între 1883 și 1887 de Josep Amargós. Clădirea a fost inaugurată cu ocazia Expoziției Universale din 1888. Împreună cu Hivernacle și Muzeul de Geologie, făcea parte din programul științific și muzeistic integrat proiectului de reamenajare a zonei Ciutadella. În interior a fost recreată o penumbră tipică pădurilor tropicale, necesară speciilor cultivate aici (cred că acum am înțeles diferența dintre Umbracle și Hivernacle). 

„Interesant” a pronunțat șeful după ce a terminat de citit a zecea pagină și ultima. „Ciudat, dar interesant.”
Stăteam pe o bancă în penumbra poleită a Umbrarului din Parcul Ciutadella. O boltă din șipci de lemn filtra soarele, diminuându-l până la o licărire aurie, iar peste tot în jurul nostru, plantele din grădină modelau jocul de lumini și umbre în acel straniu întuneric luminos. Mi-am aprins o țigară și am privit cum fumul se ridică dintre degetele mele în spirale albăstrui.

Intrarea în Umbracle, din păcate închisă

Estación de Francia

Am ajuns la această gară, poate cea mai frumoasă din Barcelona, din pură întâmplare, și abia apoi am descoperit că este menționată în Jocul îngerului. Estación de Francia se află foarte aproape de cartierul El Born și parcul Ciutadella, pe Av. Marquès de l'Argentera. Chiar dacă nu plănuiți să plecați undeva cu trenul, merită o scurtă vizită, dacă vă aflați în zonă. Inițial, aici a funcționat o gară din secolul XIX, folosită pentru trenurile care soseau din Franța (de unde și numele). Renovată și redeschisă pentru Expoziția Internațională din 1929 (în Barcelona sunt o mulțime de clădiri construite cu ocazia acestor expoziții), gara are acum formă de U, iar înălțimea tavanului de sticlă de deasupra șinelor de cale ferată este de-a dreptul impresionantă. Trenurile din Franța nu mai ajung astăzi aici, ci la gara Sans, care a surclasat Estación de Francia, devenind principala gară a Barcelonei. Universitatea Pompeu Fabra și-a extins domeniul și aici, căci o parte din clădirea originală a gării îi aparține în prezent. 

Într-un final, sub un soare de amiază care ardea pe cer precum o sferă de metal încins, am reușit să ajung la Estación de Francia și m-am grăbit spre platforma de unde trenul tocmai pleca. Am alergat după el, dar trenul prindea viteză și, în ciuda eforturilor mele, tot ce am reușit să fac a fost să-l ating cu vârful degetelor. [...] Trenul dispărea în depărtare, cu fața Cristinei privindu-mă țintă de la ultima fereastă.

Intrarea în Estación de Francia

Calle Flassaders

Deși m-am plimbat pe străduțele din cartierul El Born, ba chiar am o poză de pe Calle Flassaders, nu am fost atentă la clădirea de la numărul 30 (nici nu o trecusem pe listă), unde s-ar fi aflat casa misterioasă și sumbră în care locuiește David Martín. Din câte am aflat ulterior, la această adresă se află restaurantul vegetarian La Báscula de la Cerería, iar casa nu prea are nicio legătură cu cea descrisă de Zafón. Asta nu înseamnă că nu mă cert pentru neglijență. 

În căutarea unui loc mai confortabil, m-am hotărât să abandonez pensiunea Doñei Carmen. De ceva vreme pusesem ochii pe un morman mare de casă la numărul 30 pe Calle Flassaders, la o aruncătură de băț de Paseo del Borne, pe lângă care trecusem ani în șir în drumurile mele dintre redacția ziarului și pensión. Încununată de un turn care se înălța dintr-o fațadă sculptată cu reliefuri și gargui, clădirea era închisă de ani de zile, având intrarea sigilată cu lanțuri și lacăte ruginite. În ciuda aspectului său sumbru și oarecum melodramatic, sau poate tocmai din aceste motive, gândul de a locui în ea mi-a trezit acea dorință care apare numai odată cu ideile proaste.

Clădire pe Calle Flassaders (mi-au plăcut la nebunie aceste gravuri
pe pereții exteriori ai caselor, pe care le-am întâlnit adeseori în Barcelona)

Casa Comalat

La numărul 442 pe Avenida Diagonal se află o clădire superbă, în stil modernist (adică art nouveau barcelonez), care se mândrește cu două fațade diferite (cea de-a doua, secundară, se află pe Calle Córcega la numărul 316). În Jocul îngerului, la ultimul etaj al Casei Comalat se află biroul lui Señor Valera, avocatul familiei Marlasca. Descrierea pe care Zafon o face clădirii este foarte amuzantă, deși cam răutăcioasă. Cu toate că arată precum o casă a lui Gaudi, clădirea - construită între 1909 și 1911, la finalul erei moderniste - a fost proiectată de arhitectul Salvador Valeri i Pupurull, care a fost influențat de motivele organice și curbele lui Gaudi. Așa de tontălică am fost, că, ajunsă la fața locului, am uitat să caut și a doua fațadă a Casei Comalat - care, cu ceramica colorată care o decorează, pare a fi o minunăție. Deși nu-i frumos să înjuri copacii, eu asta am făcut, pentru că nu puteam vedea (și fotografia) clădirea în întregime, în special ciudata parte de sus, care seamănă cu o gură de balenă. 

Biroul lui Señor Valera ocupa ultimul etaj al unei extravagante clădiri moderniste aflate pe Avenida Diagonal la numărul 442, la doi pași de Paseo de Gracia. În lipsa unei descrieri mai potrivite, clădirea arăta ca o încrucișare dintre o pendulă uriașă și o navă de pirați, fiind decorată cu imense ferestre franțuzești și un acoperiș cu lucarne verzi. În orice altă parte a lumii, structura barocă și bizantină ar fi fost proclamată fie drept una dintre cele șapte minuni ale lumii, fie drept creația monstruoasă a unui artist nebun, posedat de demoni. În cartierul Ensanche din Barcelona, unde clădiri similare apăreau peste tot, precum ciupercile după ploaie, abia dacă trezeau nedumerirea.

Fațada Casei Comalat pe Avenida Diagonal

Biblioteca din Carrer del Carme

Abia la înapoiere am constatat că Umbra vântului și Jocul îngerului mai au o locație în comun, și anume biblioteca din Calle del Carmen, unde merg atât Julian Carax, cât și David Martín. Strada (totuna cu Carrer del Carme), aflată în cartierul El Raval, este menționată la începutul romanului lui Jean Genet, The Thief's Journal. Am ajuns aici cu totul întâmplător, într-o plimbare prin cartierul Raval, până nu demult rău famat și cam ocolit de turiști. Biblioteca este, mai mult ca sigur, cea din incinta mănăstirii Sant Pau del Camp, care poate fi vizitată de oricine. Am mai scris despre ea și în acest articol.

Julian își abandona visele pe pânză pentru un viciu cu mult mai dăunător. Descoperise biblioteca din Calle del Carmen și își devota orice clipă permisă de la magazinul de pălării pentru a vizita acest sanctuar al cărților și a devora volume de ficțiune, poezie și istorie. (Umbra vântului)

Am mers la biblioteca din Calle del Carmen, aflată într-un naos de arcade gotice care odinioară adăpostise un azil medieval. Mi-am petrecut restul zilei înconjurat de volume care miroseau ca un mormânt papal, citind despre mitologie și istoria religiilor. (Jocul îngerului)

Biblioteca din incinta mănăstirii Sant Pau del Camp

Locații pe care nu le-am văzut (of!)

El Indio

Magazinul El Indio, unde copilul David Martín o zărește prima oară pe mama lui, se află la numărul 24 pe Calle del Carmen (sau Carrer del Carme). Se pare că am trecut foarte aproape de acest magazin, pentru că mănăstiriea Sant Pau del Camp se află pe aceeași stradă. Prăvălia de textile El Indio datează din 1870, când a fost deschisă la parterul unei clădiri moderniste proiectate de Pau Sambro Badia. Aparent, interiorul și-a păstrat aerul de început de secol 20, când afacerea era prosperă, iar în magazin lucrau nu mai puțin de douăzeci de angajați. Proprietarul, un anume Mr. Alsina, a adus de la Paris un automaton pe care l-a expus în vitrină; acesta își mișca brațele și scotea la iveală un afiș, dar, spre amuzamentul copiilor din cartier, de obicei nu reușea să ducă gestul la final. Conform unui articol, El Indio se află la un pas de dispariție, ca alte magazine cu tradiție din Barcelona, îngropate de marile lanțuri comerciale; în 2003, El Indio mai avea doar doi angajați, iar afacerea, deloc profitabilă, trebuia să susțină și chiria astronomică. Poate că magazinul nici nu mai exista când am fost eu pe Calle del Carmen...

Fațada barocă și ornamentată a magazinului El Indio era la câțiva metri depărtare; oricine ar fi crezut că este un imens bazar plin de minunății și obiecte extraordinare, nu doar o prăvălie care vindea țesături și pânzeturi. [...] A doua zi, fără să mă anunțe, tata m-a dus la El Indio, un mare magazin pe Calle del Carmen, care comercializa produse textile. Nu am pătruns înăuntru, dar, prin ferestrele de la intrarea în magazin, tata mi-a arătat o femeie tânără și zâmbitoare, care servea câțiva clienți, prezentându-le flaneluri scumpe și alte țesături. „Aceea este mama ta”, mi-a spus. „Într-o zi mă voi întoarce s-o omor.” 

Magazinul de țesături El Indio (sursa foto - 1, 2)

Casa Gispert, prăvălia părinților Cristinei

Deși nu există o Can Gispert pe Calle Mirallers, există, în schimb, o Casa Gispert pe Calle Sombrerers la numărul 23, tot în spatele catedralei Santa María del Mar și la o aruncătură de băț de Calle Flassaders. De la această băcănie, David Martín își comanda produsele necesare, care îi erau aduse acasă de Cristina (înainte ca subiectul romanului să se complice). Am trecut de cel puțin trei ori pe lângă catedrală, dar, cum nu-mi notasem locația magazinului, l-am ratat cu desăvârșire. După cum observ din pozele altora (și salivez), interiorul arată interesant și presupun că miroase minunat, așa plin cu tot soiul de alune prăjite. 

Casa Gispert, o afacere de familie, este una dintre cele mai vechi băcănii din Barcelona, care vinde produse de peste mări și țări încă din 1851: nuci, fructe uscate, cafea, ceai, cacao, vanilie, scorțișoară sau șofran. Interiorul original a fost păstrat, iar magazinul arată astăzi ca un muzeu. Oferta s-a diversificat între timp, cuprinzând produse bio locale precum ulei de măsline extravirgin (cum altfel), vin, ciocolată, miere sau gemuri. Site-ul lor este aici și vă puteți plimba virtual prin magazin aici. 

Necesitățile mele de bază erau acoperite de o livrare săptămânală pe care o comandam la Can Gispert, o minunată băcănie de pe Calle Mirallers, în spatele catedralei Santa María del Mar. Comanda era întotdeauna aceeași. De obicei, îmi era adusă acasă de fiica proprietarului, o fetișcană care se holba la mine ca o căprioară înspăimântată, când îi spuneam să aștepte în holul de la intrare până aduceam banii.

Prăvălia Casa Gispert (sursa foto - 1, 2)

Casa Burés

Pe Carrer Ausiàs Marc, la numerele 30-32, se află Casa Burés, unde David Martín îl vizitează pe avocatul Valera. Este o clădire în stil modernist, construită între 1900-1905 și proiectată de Francesc Berenguer i Mestres, care, deși a fost un colaborator apropiat al lui Gaudí, nu și-a obținut niciodată diploma de arhitect. Este o clădire reprezentativă pentru ceea ce se numește „partea dreaptă a cartierului Eixample” și pentru modelul de „casă de închiriat”, cu proprietarii ocupând spațiile principale ale clădirii și chiriașii la alte etaje - o arhitectură tipică pentru această parte a orașului, nouă la sfârșitul secolului 19. 

Señor Valera locuia într-o clădire impunătoare, situată la colțul dintre Calle Girona și Calle Ausiàs March, care părea să aibă pretenții de castel normand. Mi-am închipuit că moștenise monstruozitatea de la tatăl lui, odată cu firma, și că fiecare piatră din structura ei provenea din sângele și sudoarea unor întregi generații de locuitori ai Barcelonei, care nici măcar nu visaseră să intre într-un astfel de palat. [...] Am urcat scara largă cu pas domol, sub privirea atentă a portarului. Palierul de la primul etaj era mai mare decât aproape toate casele pe care mi le aminteam din zilele copilăriei mele în vechiul cartier Ribera, aflat în apropiere. Ciocanul de la ușă avea forma unui pumn de bronz.

Casa Burés (sursa foto - 1, 2)

Nu este un ciocan în formă de pumn, dar pare similar

Finca Güell

N-am reușit să ajung până la porțile Pavilioanelor Güell, un complex de clădiri din cartierul Pedralbes, proiectate de Gaudí la comanda protectorului său, Eusebi Güell, și construite între 1884 și 1887. Oricum nu se poate intra înăuntru (din câte am auzit), dar puteam măcar să admir faimosul dragon pomenit și în Jocul îngerului, recomandat de toate articolele cu tema „off the beaten path”. Aflat la poarta principală (Av. de Pedralbes nr. 7), dragonul din fier forjat îl reprezintă pe Ladon, dragonul cu o sută de capete care păzea Grădina Hesperidelor, unde creștea pomul cu mere de aur (la care face aluzie portocalul de metal aflat în apropiere). 

Dragonul lui Gaudi de la Finca Güell(sursa foto)