Amintirile unei nonagenare - Antoaneta Ralian

Despre Antoaneta Ralian știam doar că este o apreciată traducătoare, dar am aflat că este și scriitoare din postarea Laviniei. De atunci mi-am dorit foarte mult să citesc o carte a venerabilei doamne, care, la cei nouăzeci de ani ai săi, m-a uluit cu verva, umorul, sinceritatea și autoironia dumneaei. Amintirile unei nonagenare - cu subtitlul Călătoriile mele, scriitorii mei - este o încântătoare carte de memorii selective, care mi-a trezit un chef nebun de citit și călătorit. Antoaneta Ralian vorbește cu atâta poftă și pasiune despre locurile pe care le-a vizitat, dar mai ales despre scriitorii pe care i-a cunoscut și i-a tradus - mai cu seamă Iris Murdoch, versatila autoare britanică de care a legat-o o îndelungată prietenie - încât este aproape imposibil să reziști recomandărilor sale indirecte. Am simțit impulsul covârșitor de a citi, pe loc și imediat, „Marea, marea” de Iris Murdoch, dar și „Iarna Decanului” de Saul Bellow - autori care nu îmi treziseră interesul până acum. 

Nici nu știu cu ce să încep, pentru că sunt multe de povestit despre această carte micuță, dar extrem de densă și savuroasă, care mi-a dat de furcă cu vocabularul elevat, inerent unei traducătoare de calibrul doamnei Ralian. Deși ne avertizează că are o memorie lacunară, este uimitor cât de multe își aminteșe la cei nouăzeci de ani ai săi, vârsta la care a publicat această carte (trebuie precizat că multe dintre textele de aici au apărut de-a lungul timpului în România literară). Poate că nu-i rău să încep chiar cu vorbele autoarei, care, după ce ne prezintă un fragment dintr-un jurnal ținut în 1949, intitulat „Jurnalul unei femei măritate”, ne invită să descoperim ce-a avut din ce-a vrut: 

Mi-e teamă că o să îmbătrânesc, că o să împlinesc termenii contractului care s-o fi încheiat în cer la naşterea mea, că o să-mi închei misiunea pe pământ (care o mai fi şi asta?) şi că tot n'o să cunosc încă viaţa. Viaţa asta pe care am aşteptat-o în toată tinereţea mea, resemnată în atmosfera clorotică din Roman, resemnată în existenţa anodină din Bucureşti, resemnată în speranţa că va veni, că va izbucni cu tot tumultul ei.
Vreau să merg în cârciumioarele din Harlem şi să ascult muzică de negri. Aş vrea să fumez opium, îngropată în faldurile unui kimono; vreau să mă îngrop în bibliotecile din Oxford; vreau să rătăcesc o lună întreagă prin Louvre. Vreau să mă plimb cu un iaht, vreau să fiu invitată în manoarul unui baronet care se trage din William the Conqueror şi să-i studiez galeria de armuri, vreau să ascult, în amurg, îndepărtându-ne din ce în ce, serenada unui gondolier. Vreau, vreau, vreau... (pag. 13)

După cum reiese din visele puse pe hârtie în ajunul noului an 1950, Antoaneta Ralian și-a dorit, mai mult ca orice, să cunoască Lumea și Viața. Atinsă de microbul călătoriilor și setea muzeelor de artă, cu mania de a urca în toate turnurile și clădirile înalte, autoarea ne poartă, în amintiri fragmentare și episoade umoristice, prin îndelungata sa existență, insistând mai mult pe momentele fericite și inedite decât pe șicanele și necazurile din timpul dictaturii comuniste. În virtutea meseriei sale și a unor relații oportune, traducătoarea și soțul ei au reușit să călătorească mult, dar s-au întors întotdeauna în țară, dintr-o imposibilitate a dezrădăcinării și din teama că cei pe care îi lasă în urmă vor avea de suferit.

Locurile prin care a fost, fie în excursii cu soțul, fie în interes de serviciu, sunt prezentate schematic, dar îndestulător, făcând uz de un limbaj concis și un stil care variază între cel descriptiv, poetic, și cel alert, ludic: Dresda, metropola-cimitir distrusă de război, cu femei lihnite după bărbați, Viena, cu cafenele intime și magazine micuțe, în care nu se auzea acel „N-avem” comunist, Londra, orașul permanențelor, unde o întâlnește pe Iris Murdoch într-un pub, sau New York-ul unde descoperă prima dată restaurantele McDonalds. Totodată, Antoaneta Ralian ne împărtășește emoția pe care a încercat-o la vederea locurilor din romanele traduse, puternic impregnate în memoria afectivă, care i-au lăsat o stranie senzație de déjà vu.

Însă secțiunea mea preferată, pe care am citit-o cu mare interes și deosebită plăcere, a fost cea dedicată scriitorilor pe care i-a cunoscut și i-a tradus Antoaneta Ralian. Am și invidiat-o un pic, recunosc - mai mult decât în privința călătoriilor, care se pot reconstitui, cu bani și timp, spre deosebire de contactele literare -, pentru șansa de a-i întâlni pe Saul Bellow (căsătorit cu matematiciana Alexandra Bagdasar), Salman Rushdie, Ted Hughes (soțul poetei Sylvia Plath), Iris Murdoch (cu care a fost prietenă timp de 25 de ani), Raymond Federman (părinte al curentului surfiction) sau Thomas Pynchon (despre care știam că evită aparițiile publice, dar iată-l aici, la un seminar din Salzburg, în 1973). 

În anul 1973 am fost invitată la Salzburg, la un Seminar de Literatură Americană Contemporană. În cele trei săptămâni cât a ținut seminarul, i-am ascultat vorbind pe scriitorii John Barth, William Gass, Barthelme, Thomas Pynchon, Robert Coover și alte somități despre care până atunci nici nu auzisem. Tot atunci am aflat prima oară, cu oarecare indignare realist socialistă, ce înseamnă postmodernismul (nu înțelegeam care-i mesajul). (pag. 98) 

Antoaneta Ralian vorbește cu sinceritate despre multe lucruri: neajunsurile educației mic-burgheze și ale mentalității socialiste, sacrilegiul de a elimina, sub cenzura comunistă, pasajele cu conotație erotică, modalitatea în care editurile românești plăteau drepturile autorilor occidentali înainte de '89, problemele ridicate de traducerea trilogiei complexe a lui Henry Miller sau faptul că autorul pe care îl traduce o poate dezamăgi pe parcurs, prin contradicții, confuzii sau repetiții plicticoase. Am aflat și destule lucruri interesante, de care nu aveam habar, cum ar fi un scurt istoric al traducerilor din română în engleză, care-și au începutul în 1854, sau faptul că, sub comunism, nu puteai pleca din țară cu mai mult de o sută de dolari.

L-am găsit speriat, foarte panicat, convins că pretutindeni unde intra era înconjurat de microfoane și că pe stradă era tot timpul urmărit de agenți. Pentru Bellow picat din calda bunăstare din Chicago, din luxul vieții unui scriitor de mare notorietate, vizita la București echivala cu o coborâre în infern. [...] Toate trăirile bucureștene au fost redate mai mult sau mai puțin ficționalizat, dar inevitabil intelectualizat, în cartea Iarna Decanului, apărută în America în 1982. Moment în care Bellow a devenit persona non grata în România și cărțile i-au fost scoase din biblioteci. (pag. 112-113)

Mi-a plăcut felul mucalit în care autoarea se adresează cititorilor tineri, atrăgându-le atenția asupra unor vremuri și obiceiuri aparent străine lor, sau a unor termeni pe care îi pot înțelege greșit: Această valoare desuetă, „respectabilitatea”, se purta pe atunci (tinerii de azi care nu înțeleg termenul îl pot găsi în DEX) sau Era bătrână și destul de gagà (atenție, cititori tineri, nici o legătură cu Lady Gaga, e vorba de cu totul alt gen de gâgâială).

Antoaneta Ralian
la 20 de ani (sursa)

În lunga sa activitate (pe care a iubit-o cu pasiune), Antoaneta Ralian a tradus nu mai puțin de 117 cărți, însă volumul său de memorii este cel care deschide o fereastră spre viața și personalitatea autoarei-traducătoare, care m-a impresionat prin erudiția și elocvența sa. Purtând în spate o tonă de trecut, având în față puntea firavă a viitorului, Antoaneta Ralian dovedește un optimism și o demnitate surprinzătoare, ca să nu mai zic de umorul, nonșalanța și deschiderea atât de străine bătrânilor acri și cârcotași pe care i-a produs comunismul. Amintirile unei nonagenare conturează o imagine a omului din spatele cuvintelor, însă nu este o imagine clară, decisivă. Deși nota generală a textelor este umorul și vivacitatea, autoarea - o vitalistă îndrăgostită de viață, cum se definește chiar ea - încheie pe un ton de amărăciune, care m-a luat pe nepregătite: [spoiler] eu nu m-am plăcut niciodată, nu sunt genul meu. După cum mărturisește la final, i-a lipsit vocația fericirii, iar complexele au împiedicat-o să se iubească pe sine. Despre viața ei (care mie mi se pare de invidiat), mai spune că am avut parte de un itinerar existențial banal și rectiliniu, fără cotituri spectaculoase - afirmație pe care nu o pot înțelege în ruptul capului, după ce am fost martoră la călătoriile sale prin lume și la prieteniile cu personalități literare, bucurii de care puțini oameni au parte. Poate chiar este nevoie de o vocație a fericirii pentru ca lucrurile bune să atârne mai greu în balanță, sau poate că singurătatea din amurgul vieții eclipsează frumusețea trecutului. [spoiler]

***

PS 1: Cuvinte pe care le-am învățat sau le-am înțeles mai bine (sunt o grămadă!): aferat, alteritate, anacronic, antinomic, aprehensiune, atavic, bovindou, canea, congener, delinea, diatribă, disruptiv, dodecafonic, eclatant, elansat, eludare, a emascula, eufemiza, extraneu, extravertire, gambetă, falaustere, fanar, filodormă, fleșă, hiatus, gregar, idiosincrazie, imuabil, licență, lupanar, maculare, maieutică, marotă, mnemotehnic, a pama, panaceu, panegiric, paseistă, perifrază, persifla, priapism, proteic, sinilie, șantan, tramă, truism.

PS 2: Amintirile unei nonagenare se înscrie în lista mea de doamne venerabile și nespus de simpatice, din care mai fac parte Anamaria Smigelschi cu Gustul, mirosul și amintirea și Adina Nanu cu Călătorie în jurul casei mele. Nu mă opresc aici, vreau să adaug alte nume și titluri la „colecție”, pentru că îmi plac la nebunie amintirile povestite cu har și umor. Dacă aveți recomandări, le aștept cu mare interes.

PS 3: Coincidența sau alinierea favorabilă a astrelor au făcut ca, imediat după cartea doamnei Ralian, să încep povestea unei alte traducătoare, de data aceasta ficțională - Aaliya Sobhi, Femeia de hârtie a lui Rabih Alameddine. Să vedeți ce listă de titluri mi-am întocmit - și am citit abia jumătate din carte!

PS 4: O listă cu cărțile pe care mi-am propus să le citesc la recomandarea indirectă a Antoanetei Ralian (de ultimii doi autori nici nu auzisem):

„Marea, marea” și „Clopotul” de Iris Murdoch

„Iarna Decanului” și „Ravelstein” de Saul Bellow

„Soțul meu, Michael” de Amos Oz

„Garden Party” și „Jurnal trist” de Katherine Mansfield

Orice de Virginia Woolf, autoarea preferată a Antoanetei Ralian (pe care nu știu de ce am tot ocolit-o până acum)

„Umbre lungi” de Alan Brownjohn (acțiunea se petrece în România socialistă)

„Zâmbete în Washington Square” și „Dubla trăire” de Raymond Federman

Editura: Humanitas, 2014

Colecția: Memorii, jurnale

Număr de pagini: 190