Jurnalul Annei Frank (The Diary of a Young Girl - Anne Frank)

Auzisem, desigur, de Anne Frank, o figură-simbol a Holocaustului și unul dintre cei mai importanți oameni ai secolului XX, însă nu știam mare lucru despre Anne în afară de faptele arhicunoscute. Nu știam nimic despre personalitatea ei, despre lucrurile care i-au plăcut, despre visele, bucuriile, frustrările ei; nimic despre copilăria întreruptă brusc de persecuția antisemită care a cuprins Europa, sau despre viața în cei doi ani pe care i-a petrecut ascunzându-se de naziști. 

A spune că mi-a plăcut sau mi-a displăcut Jurnalul Annei Frank mi se pare oarecum deplasat. E drept că unele pasaje sunt ceva mai plictisitoare - uneori repetitive, alteori lipsite de interes - însă, în ansamblul lui, jurnalul este o lectură cu totul specială. Niciodată până acum nu am mai pătruns atât de adânc în intimitatea unui copil pe cale de a deveni adolescent - un act care mi-a trezit o reținere în fața unei asemenea sincerități și a atâtor gânduri și sentimente expuse, în toată vulnerabilitatea lor, privirilor străine. De fiecare dată când cineva îi citește jurnalul, Anne Frank revine din nou la viață, zglobie, fermecătoare, spirituală, poate un pic enervantă și cicălitoare - dar aceasta a fost Anne! Prin jurnalul său - care se numără printre cele mai citite zece cărți din lume -, dorința ei de a continua să trăiască după moarte i-a fost îndeplinită.

40

Pisica pierdută - Caroline Paul, Wendy MacNaughton

Oare ce-ți trece prin minte când pisica ta cea dragă, plecată în peregrinări prin cartier, nu se mai întoarce acasă? Eu una n-am nici cea mai vagă idee, pentru că n-am avut niciodată pisică mai mult de două-trei luni, însă cartea aceasta simpatică mi-a dat ocazia să arunc o privire în mintea (un pic dusă?) a unei posesoare de pisici, pe numele ei Caroline Paul, al cărei motan a dispărut fără urmă timp de câteva săptămâni. 

Pisica pierdută este o poveste adevărată - despre iubire, disperare și tehnologie GPS -, scrisă cu mult umor și sinceritate și ilustrată de Wendy MacNaughton, partenera de viață a scriitoarei Caroline Paul (ahem, sper că nu aveți prejudecăți în acest sens, mai ales că această carte nu este despre relația lor). Înainte de toate, este o carte pentru cei care înțeleg care-i treaba cu pisicile și iubesc aceste feline aparent domesticite, pentru cei care le dau o importanță mai mare decât cred alții că ar fi cazul, dar sunt totodată în stare să glumească pe seama propriillor obsesii, tipicării și exagerări pe teme pisicești. În ce-i privește pe ceilalți cititori, Pisica pierdută nu trebuie luată prea în serios, altfel vor rămâne cu impresia că iubitorii de pisici sunt niște țăcăniți care au nevoie urgentă de consiliere psihologică. Dar dacă nu cumva terapia o reprezintă chiar pisicile?

8

All The Light We Cannot See - Anthony Doerr

Romanul lui Anthony Doerr, All The Light We Cannot See (Toată lumina pe care nu o putem vedea), are destul de multe în comun cu Sticletele Donnei Tartt: ambii autori sunt americani și au avut nevoie de un deceniu pentru a scoate pe piață o nouă carte; scriitura lor este una creativă, vizuală, foarte cizelată (uneori exagerat de cizelată); cărțile au multe sute de pagini și povești interesante și complexe, care acoperă o vastă întindere spațio-temporală; nu în ultimul rând, ambele au câștigat Premiul Pulitzer. 

Aproape că întrevăd o schemă recurentă în toată treaba asta, mai ales că cele două cărți premiate mai au ceva în comun: povestea și scriitura primează în fața profunzimii ideilor; atâtea câte sunt, ideile rămân în stratul cel mai de sus al înțelegerii, fără a-l motiva pe cititor să pătrundă prea adânc. Sunt câteva aspecte care nu prea mi-au plăcut la romanul lui Anthony Doerr, dar, una peste alta, a meritat să citesc „Toată lumina pe care nu o putem vedea” pentru poveste și scriitură, dar și pentru o seamă de alte lucruri: cartea m-a introdus în atmosfera orășelului Saint-Malo, o bijuterie a coastei bretone, distrusă aproape în totalitate de bombardamentele Aliaților; am aflat amănunte interesante despre undele radio și al Doilea Război Mondial, și m-am trezit cu pofta de a citi un roman de Jules Verne, care mi s-a părut cam plictisitor în copilărie.

26

Planuri de lectură pentru 2016

În 2015 am făcut planuri de lectură de care nu prea m-am ținut: din cele aproximativ o sută de cărți am reușit să citesc doar 19. Trist, dar nu disperăm, căci am de gând să continui lectura titlurilor adunate în această listă, până când le dau gata pe majoritatea. Prin urmare, anul acesta o să fiu ceva mai ponderată când vine vorba de făcut planuri de lectură (haha, pe-asta nici eu n-o mai cred). Inițial am pornit cu gândul de a alege o singură provocare - aceea de a citi mai multe cărți care nu au fost traduse la noi -, dar, după ce am terminat statistica lecturilor din 2015, am realizat că am nevoie de mai multe provocări. Dar să încep cu începutul, și anume cu provocarea de bază.

40

Băiatul care a furat calul lui Attila - Iván Repila

O carte a trezirii, a iluminării. O carte a refuzului. O carte a eliberării din cuștile în care oamenii s-au chircit resemnați, așteptând salvarea din altă parte. O carte a răzvrătirii, a ripostei, a răzbunării. Violentă, atroce, supărătoare, uneori de-a dreptul dezgustătoare, Băiatul care a furat calul lui Attila este o carte pentru cititorul curajos, care nu se teme să fie târât prin câteva secvențe insuportabile, care-l vor smulge din existența sa comodă și călduță, poate chiar nepăsătoare și supusă. Iván Repila nu-și menajează cititorul, ci deschide larg o cutie a Pandorei umplută până la refuz cu suferință, cruzime, ură, lăcomie, oroare. Cu o scriitură precisă și rece, care uneori începe să fiarbă asemenea unui vulcan pe punctul de a erupe, iar alteori se transformă în fraze lungi, de o poezie stranie, surprinzător de delicată, scriitorul spaniol țese o poveste-alegorie despre noi toți, despre ignoranța și resemnarea noastră, despre sacrificiu și dragoste, despre pasivitatea și robia vremurilor moderne.

7

Statistica lecturilor din 2015

Dacă în 2014 mă plângeam că am citit mai puține cărți decât în 2013, în 2015 am reușit, nu-mi explic cum, să citesc și mai puține (66 față de 85 față de 102). Se pare că viața reală a invadat timpul de lectură, acaparând nemilos bucăți mari din el (of, ce viață rea!). Nici nu știu dacă e cazul să mai aduc vorba despre planurile de lectură făcute la începutul lui 2015, care, sinceră să fiu, păreau irealizabile de la bun început, iar în final s-au dovedit aproape un fiasco. De citit am citit eu ceva, dar nu ce era pe listă!

41