Jurnalul Annei Frank (The Diary of a Young Girl - Anne Frank)

Auzisem, desigur, de Anne Frank, o figură-simbol a Holocaustului și unul dintre cei mai importanți oameni ai secolului XX, însă nu știam mare lucru despre Anne în afară de faptele arhicunoscute. Nu știam nimic despre personalitatea ei, despre lucrurile care i-au plăcut, despre visele, bucuriile, frustrările ei; nimic despre copilăria întreruptă brusc de persecuția antisemită care a cuprins Europa, sau despre viața în cei doi ani pe care i-a petrecut ascunzându-se de naziști. 

A spune că mi-a plăcut sau mi-a displăcut Jurnalul Annei Frank mi se pare oarecum deplasat. E drept că unele pasaje sunt ceva mai plictisitoare - uneori repetitive, alteori lipsite de interes - însă, în ansamblul lui, jurnalul este o lectură cu totul specială. Niciodată până acum nu am mai pătruns atât de adânc în intimitatea unui copil pe cale de a deveni adolescent - un act care mi-a trezit o reținere în fața unei asemenea sincerități și a atâtor gânduri și sentimente expuse, în toată vulnerabilitatea lor, privirilor străine. De fiecare dată când cineva îi citește jurnalul, Anne Frank revine din nou la viață, zglobie, fermecătoare, spirituală, poate un pic enervantă și cicălitoare - dar aceasta a fost Anne! Prin jurnalul său - care se numără printre cele mai citite zece cărți din lume -, dorința ei de a continua să trăiască după moarte i-a fost îndeplinită.

Deși m-a întristat, nu-mi pare rău că am citit jurnalul - genul de carte pe care o ocolești crezând că nu mai este nimic nou de aflat (nimic mai greșit). Anne Frank, o copilă de numai treisprezece ani, m-a impresionat și chiar m-a inspirat, făcându-mă să privesc viața cu alți ochi. Am aflat mai multe amănunte despre acea perioadă a istoriei, despre viața evreilor care s-au ascuns pentru a scăpa de deportarea în lagăre, despre acte de solidaritate și oameni altruiști, care și-au riscat viața pentru a-și salva prietenii și cunoștințele care sufereau pe nedrept. Jurnalul Annei Frank vorbește despre speranță și optimism, despre încrederea în bunătatea inerentă a firii umane, despre tăria de a urma un ideal, oricât de improbabil ar părea, despre absurditatea și profunda nedreptate a antisemitismului. 

Probabil că toată lumea știe povestea Annei Frank în linii generale. Împreună cu familia ei și alți patru evrei, Anne Frank a stat ascunsă între 6 iulie 1942 și 4 august 1944 la ultimele etaje ale unei clădiri de birouri din Amsterdam - sediul firmei unde lucrase tatăl ei, Otto Frank. Familia Frank se mutase din Frankfurt la începutul anilor 1930, fugind din Germania controlată de naziști; după ocuparea Olandei în 1940 și instituirea persecuției antisemite, familia se ascunde cu ajutorul foștilor angajați ai lui Otto Frank. După doi ani petrecuți în ascunzătoarea pe care Anne o numește Anexa secretă, cei opt locatari au fost arestați în urma unui denunț, fiind trimiși la Auschwitz cu ultimul transport. Jurnalul Annei a fost recuperat ulterior de tată - singurul care a supraviețuit - și a fost publicat pentru prima oară în Țările de Jos, în 1947.

Cei opt locatari ai Anexei secrete și olandezii care i-au ajutat (sursa)

Prima însemnare datează din 12 iunie 1942*, ziua în care Anne a împlinit 13 ani și a primit în dar jurnalul în carouri albe și roșii. Anne scrie pentru a scoate la iveală lucrurile ascunse adânc în suflet, pe care nu le poate mărturisi nimănui. Deși este foarte populară și răsfățată, centrul atenției la școală și în familie, Anne își dă seama de superficialitatea relațiilor și a discuțiilor, care nu trec dincolo de glume și subiecte generale. După ce ajunge în Anexa secretă - la nici o lună de la primirea jurnalului -, însemnările iau forma unor scrisori adresate lui Kitty, prietena ideală pe care Anne nu a avut-o niciodată. Sunt descrieri ale Anexei și ale vieții cotidiene, cu toate temerile, speranțele, problemele și neînțelegerile care apar într-un mediul meschin locuit de opt oameni cu personalități distincte. Oameni care, timp de doi ani, trăiesc ca niște prizonieri, urmăriți permanent de teamă: teama de a face zgomot și a fi auziți de vecini, teama că vor fi descoperiți și împușcați, teama de liniștea opresivă și de izolarea sufocantă. 

*în ediția pe care am citit-o eu, prima însemnare datează din 14 iunie

Pentru a uita de frică, singurătate și frustrări, Anne se refugiază în studiu, în lectură și în scris, dar și într-o analiză atentă a lumii adulților și a propriului sine. Este pasionată de mitologie și de arborele genealogic al familiei regale, colecționează poze cu vedete de film, iubește lectura și istoria artei, în schimb urăște algebra și geometria. Anne este fericită că poate scrie, chiar dacă nu e prea sigură că are destul talent pentru a deveni jurnalistă sau scriitoare. Însă talentul ei este evident - la fel ca hotărârea de a face ceva important în viață -, căci însemnările debordează de observații amuzante și spirituale, care devin din ce în ce mai profunde pe măsură ce Anne se maturizează; am selectat câteva scurte citate din ediția în limba română, preluate de aici și aici:

Ajungi să cunoști bine oamenii abia după ce te-ai certat zdravăn cu ei o dată. Abia atunci poți să le judeci caracterul.

Una dintre numeroasele întrebări care nu-mi dau pace este de ce mai demult, dar adesea şi în prezent, femeia a ocupat un loc mult mai puţin important în societate decât bărbatul.

Cine-i fericit îi va face şi pe alţii fericiţi. Cine are curaj şi încredere nu se va lăsa pradă nenorocirii.

Un hohot de râs pe cinste ar ajuta mai mult decât zece pastile cu valeriană, dar noi aproape că am uitat să râdem. Uneori mi-e teamă să nu-mi înţepenească faţa şi să-mi apară cute în jurul gurii de-atâta seriozitate.

Cine vrea să slăbească să vină să stea în Anexă! Cei de sus se văicăresc de mama focului, noi n-o luăm aşa în tragic.

Săptămâna asta am citit mult și am muncit puțin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și atunci în mod sigur vei ajunge departe.

Am fost foarte impresionată de personalitatea electrizantă a Annei Frank, o copilă precoce, inteligentă, încăpățânată și independentă, în mod evident talentată - dar și un pic lăudăroasă -, o fire veselă, puternică și optimistă, care, în ciuda aparentei superficialități, dă dovadă de o profunzime surprinzătoare. Mă gândesc la însemnările mele patetice din jurnalele ținute cam la aceeași vârstă, de imensa diferență care există între preocupările mele de atunci și observațiile serioase și pătrunzătoare ale Annei Frank. E drept că circumstanțele în care a trăit Anne au fost unele extraordinare, iar maturizarea ei a fost accelerată de existența izolată a celor doi ani, care au orientat-o spre interior. 

Acuzată adeseori de adulți că este obraznică, leneșă, băgăcioasă și enervant de vorbăreață, destinatarul permanent al mustrărilor și al reproșurilor celorlalți, Anne Frank își dezvăluie o cu totul altă fațetă a personalității sale în însemnările din jurnal. La vârsta la care cei mai mulți copii au preocupări anodine, Anne debordează de energie, planuri, dorințe, de o forță extraordinară și o înțelegere aproape matură a lumii și a ființei umane. Ea notează observații despre adulți și le face portrete pline de umor celorlalți locatari ai Anexei, care, în cea mai mare parte a timpului, o dezamăgesc prin certurile și nemulțumirile lor, dar mai ales prin atitudinea lipsită de considerație față de opiniile celor tineri. Probabil că unele dintre părerile Annei sunt preluate de la adulții din jur, însă ea dă dovadă de o maturitate neîndoielnică prin felul în care își conștientizează viața interioară și armura defensivă de veselie și superficialitate cu care s-a înconjurat, pentru a ascunde miezul serios și gânditor dinăuntru.

Anne Frank (sursa foto)

Anne este o optimistă înnăscută: ea vede izolarea forțată ca pe o aventură periculoasă și romantică, tratează privațiunile cu umor și consideră că nu poate fi nefericită atât timp cât există soare și cer senin. Își dă seama cât de norocoși sunt locatarii Anexei și cât de egoiști, încât își permit să viseze la libertate și să vorbească despre ce vor face „după război”. Deși adeseori suferă de foame, iar hainele i-au rămas mici, deși nu poate ieși afară și uneori se simte deprimată, părăsită și neînțeleasă, Anne realizează că ei trăiesc în paradis în comparație cu alți evrei. Munca, studiul, speranța, iubirea, curajul o mențin la suprafață și o ajută să nu se plângă.

”As long as this exists,” I thought, ”and I may live to see it, this sunshine, the cloudless skies, while this lasts, I cannot be unhappy.” The best remedy for those who are afraid, lonely, or unhappy is to go outside, somewhere where they can be quite alone with the heavens, nature, and God. As long as this exists, and it certainly always will, I know that then there will always be comfort for every sorrow, whatever the circumstances may be. And I firmly believe that nature brings solace in all troubles. (pag. 170)

[spoiler] Ceea ce m-a surprins cu adevărat nu au fost reveriile ei de natură amoroasă - normale pentru această vârstă - ci separarea de familie și sentimentele drastice pe care le are față de mamă. Dacă pe tată îl adoră, în schimb Anne se distanțează de mamă, pe care o vede plină de defecte și foarte departe de imaginea unei mame și soții ideale. Însemnările ei pe acestă temă sunt foarte aspre și dure, luându-mă pe nepregătite (din acest motiv, am trecut paragraful la spoiler). Probabil că Anne se victimizează într-o anumită măsură, însă am încercat să-i înțeleg frustrarea și furia pe care le resimte în urma criticilor constante care i se aduc și a aparentei neglijări din partea mamei. Sau poate că nu este o atitudine atât de neobișnuită pentru o copilă cu un caracter atât de putenic, care își proclamă singură independența și dorința de a se autoeduca. În cele din urmă, nici tatăl nu mai este de ajuns pentru a-i umple lumea și a suplini lipsa prietenilor, a distracțiilor copilărești, a libertății. După numai un an, Anne privește altfel lucrurile, rămânând chiar ea surprinsă de duritatea gândurilor sale; cu toate acestea, se simte în continuare superioară mamei, pe care nu o poate admira și respecta. Procesul de maturizare al Annei încă nu se încheiase, dar personalitatea ei este cu siguranță una uimitoare. [spoiler] 

***

Jurnalul Annei Frank nu este o lectură tristă în sine - din acest motiv, poate fi citită și de un copil -, însă modul în care percepem cartea este influențat de conştientizarea a ceea ce s-a întâmplat după ultima însemnare, datată 1 august 1944. Undeva, într-un colț al minții, există speranța absurdă că totul se va termina cu bine. Chiar dacă știam care a fost soarta Annei Frank - însă fără a cunoaște detalii -, pe la jumătatea cărții n-am mai suportat incertitudinea și am căutat mai multe informații pe internet, iar aceste ore în care am citit și am tot citit au fost cele cu adevărat chinuitoare. M-am plimbat prin camerele Anexei secrete (o puteți face aici, pe site-ul fundației, iar un filmuleț de prezentare al întregii case este aici), am căutat fiecare persoană care i-a fost alături Annei Frank - locatari ai Anexei și cei care i-au ajutat -, am citit un articol despre Peter Wessel (Peter Schiff, pe numele adevărat - băiatul de care Anne este îndrăgostită), despre care multă vreme nu s-a știut nimic. 

Ed. Humanitas, 2011, 392 pag.,
trad. şi note Gheorghe Nicolaescu

Ediția apărută la Editura Humanitas este versiunea definitivă, care conține și cinci file necunoscute ale manuscrisului original, descoperite la finalul anilor '90. Eu am citit o ediție în engleză, dar partea ciudată e că nu sunt foarte sigură care dintre versiunile jurnalului am citit-o de fapt. Versiunea A este cea originală, dar incompletă, care constă în jurnalul alb-roșu și încă trei carnete, din care lipsesc o mare parte din însemnările făcute în 1943. Versiunea B este cea refăcută și completată de Anne începând cu primăvara anului 1944, după ce a auzit la radio că mărturiile scrise ale celor care au suferit sub ocupația germană vor fi publicate după război. Versiunea C este o combinație a celorlalte două, realizată de Otto Frank după ce a intrat în posesia materialelor; inițial, tatăl a eliminat pasajele cu conotație sexuală și cele care prejudiciau imaginea familiei, însă ulterior toate însemnările au fost publicate integral. Înclin să cred că ceea ce am citit eu este versiunea aproape definitivă, pentru că seamănă cu traducerea românească, dar, din păcate, am constatat că lipsesc unele pasaje. 

P.S.: Habar n-aveam că astăzi, 27 ianuarie, este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului (pe 27 ianuarie 1945, lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau a fost eliberat de armata sovietică). Este o coincidență stranie că lucrurile s-au aranjat în așa fel încât, exact în această zi, am reușit să termin recenzia pentru Jurnalul Annei Frank...