Oare ce-ți trece prin minte când pisica ta cea dragă, plecată în peregrinări prin cartier, nu se mai întoarce acasă? Eu una n-am nici cea mai vagă idee, pentru că n-am avut niciodată pisică mai mult de două-trei luni, însă cartea aceasta simpatică mi-a dat ocazia să arunc o privire în mintea (un pic dusă?) a unei posesoare de pisici, pe numele ei Caroline Paul, al cărei motan a dispărut fără urmă timp de câteva săptămâni.
Pisica pierdută este o poveste adevărată - despre iubire, disperare și tehnologie GPS -, scrisă cu mult umor și sinceritate și ilustrată de Wendy MacNaughton, partenera de viață a scriitoarei Caroline Paul (ahem, sper că nu aveți prejudecăți în acest sens, mai ales că această carte nu este despre relația lor). Înainte de toate, este o carte pentru cei care înțeleg care-i treaba cu pisicile și iubesc aceste feline aparent domesticite, pentru cei care le dau o importanță mai mare decât cred alții că ar fi cazul, dar sunt totodată în stare să glumească pe seama propriillor obsesii, tipicării și exagerări pe teme pisicești. În ce-i privește pe ceilalți cititori, Pisica pierdută nu trebuie luată prea în serios, altfel vor rămâne cu impresia că iubitorii de pisici sunt niște țăcăniți care au nevoie urgentă de consiliere psihologică. Dar dacă nu cumva terapia o reprezintă chiar pisicile?
Wendy nu înțelegea Chestia cu Pisicile. Dacă Fibby îi sărea în poală, mâinile ei se duceau în sus într-o postură de gata-să-fie-percheziționată. O mângâia pe Fibby pe cap de parcă ar fi stins un foc mic. Dar adopta o mutră curajoasă când gânguream și bălmăjeam ca o afazică surescitată și încerca să vadă despre ce e vorba. (pag. 14)
Caroline Paul manifestă toate simptomele clasice ale unei nebune-după-mâțe. Totodată, Caroline Paul este o tipă foarte tare, care pilotează avioane și a lucrat ca pompier timp de 14 ani. De profesie jurnalistă, a dat testul la departamentul de pompieri din San Francisco pentru a face un reportaj undercover despre acuzațiile de rasism și sexism și, spre marea ei surpriză, a fost una dintre primele femei acceptate în departament. A renunțat la scris și s-a dedicat meseriei de pompier, iar despre această perioadă a vieții ei a povestit în cartea Fighting Fire - pe care aș fi tare curioasă să o citesc. Încă un amănunt: are o soră geamănă care-i seamănă foarte bine - nimeni alta decât Alexandra Paul, actrița din Baywatch. Prăbușirea cu un avion experimental pe care îl pilota a fost ceea ce a declanșat toată povestea cu dispariția și căutarea motanului Tibby - o poveste care pentru unii ar părea bizară, dar, în fond, a ajutat-o pe Caroline să depășească trauma și rănile suferite în urma accidentului.
 |
| Wendy MacNaughton (ilustratoarea) și Caroline Paul (scriitoarea) |
Caroline și Wendy s-au temut că lumea va înregistra din cartea lor doar amănuntul că ele sunt într-o relație - dar, spre marea lor surpriză, oamenii au fost scandalizați de faptul că își lasă pisicile să umble de capul lor pe afară, în loc să le țină închise în casă. Cele două pisici tărcate ale lui Caroline, un frate și o soră pe nume Tibby și Fibby, au avut întotdeauna libertatea de a explora străzile și grădinile din cartier. Dar, după ce Caroline s-a prăbușit cu avionul și s-a întors acasă într-o stare fizică și psihică dezastruoasă, motanul Tibby - de obicei sperios și timid, înfricoșat de jungla urbană - a început să se comporte ciudat. Într-o zi a dispărut și, în ciuda căutărilor frenetice prin cartier și la adăpostul de animale, nu și-a făcut apariția decât cinci săptămâni mai târziu, sătul, cu blana lucioasă și o atitudine cam autosuficientă. De unde această schimbare de comportament? De unde această independență stranie? Și unde a fost oare în tot acest timp?
Când îți dispare pisica, intri în panică. Îți imaginezi răpitori de pisici, specialiști în vivisecție. Ai vedenii cu gaura în care e prizonieră, cu rănile care o împiedică să se târască spre casă.
Plângi.
[...]
Contingentul Doar-Pisici-de-Interior jubila acum tăcut. Tot timpul mă dojeniseră că pisicile trebuie ținute înăuntru pentru propria lor siguranță. În schimb, eu pufnisem. Bineînțeles, cu toții am trăi mai mult încuiați în casă, le-am zis, dar n-am fi fericiți sau sănătoși. (pag. 22-23)
 |
| Ilustrație de Wendy MacNaughton |
Chiar dacă s-a întors, comportamentul straniu al lui Tibby a continuat. Caroline, indignată și confuză, nu își mai putea recunoaște motanul cu care era împreună de 13 ani - cea mai lungă relație din viața ei adultă. Ea s-a agățat de această întâmplare neobișnuită și a pornit o întreagă campanie de urmărire (maniacală, am zice) pentru a afla ce face Tibby de fapt, pe unde umblă, unde mănâncă (și ce mănâncă!), cum își petrece timpul departe de casă. A apelat la spiritiști și detectivi de animale, camere de filmat în miniatură și dispozitive GPS artizanale, aflând cu stupoare că Tibby are o viață socială foarte activă. Însă ultimele persoane la care s-a gândit să apeleze au fost vecinii din cartier. De fapt, Caroline nu-și cunoaștea vecinii, deși locuia acolo de douăzeci de ani, și era convinsă că nimeni nu va răspunde la ușă dacă nu așteaptă un colet sau pe cineva cunoscut. Pe scurt, sunetul unei sonerii anunță o persoană care nu are nici numărul tău de telefon, nici adresa de e-mail sau contul de Twitter. De ce ai vrea să vorbești cu ea? Dar mai bine vă las să descoperiți singuri cum s-a desfășurat toată urmărirea lui Tibby și care a fost deznodământul poveștii.
Credeam că îmi cunosc motanul de 13 ani. Dar motanul acela fusese temător și timid. Acest motan era un aventurier neînfricat întors de peste mări și țări. [...]
Unde se duc animalele noastre de companie și ce fac când nu suntem prin preajmă? Și de ce? Nu suntem suficienți pentru companionii noștri blănoși? Pentru iubitorii de animale, acestea sunt întrebările supreme. Astfel a început o aventură familiară oricui și-a dat seama că bărbatul din viața sa nu e cine pare că e: misiunea de a afla unde a fost Tibby în acele cinci săptămâni. (pag. 34/36)
 |
| Viața secretă a lui Tibby, așa cum și-o îmaginează Caroline, ilustrată de Wendy |
Spuneam la început că n-am avut niciodată pisică mai mult de două-trei luni, acum să explic cum vine treaba. Deși mă împac mai bine cu cățeii și am și eu țăcănelile mele - vorbesc cu fiecare câine de la fiecare gard de pe strada mea și nu rezist să mă joc cu orice patruped prietenos care-mi iese în cale -, îmi plac și pisicile, mai ales cele care au o fire de cățel. Adică pisicile care sunt blânde și lipicioase, care nu zgârie din senin pentru că le-ai scărpinat prea tare, care nu sfâșie perdelele și îmi dau toată casa peste cap (asta numai eu am voie să fac). Am mai locuit în case cu pisici, dar niciuna nu a fost a mea - și exact cele de care m-am atașat au dispărut. Am mai cules de pe străzi câte un pisoi, dar toți au ajuns să fie adoptați de altcineva, iar eu n-am rămas cu niciunul mai mult de câteva luni. Acum mă gândesc serios să adopt o pisică, în caz că găsesc una cu personalitatea potrivită (de fapt, am găsit-o deja, însă are o altă familie), dar întrebarea de o mie de puncte este dacă aș fi în stare să o las să umble de capul ei pe străzi. Nu aș avea prea multe scuze să o țin în casă, pentru că locuim la curte - însă curtea asta are în față o stradă, pe care umblă mașini, așa că ar fi un adevărat miracol ca pisica mea să supraviețuiască până la adânci bătrâneți. Iată dilema în care mă găsesc, mai ales că a nu mă atașa de pisica mea este exclus. Până mă hotărăsc eu ce fac, vă las cu Anduța și Șori, doi dintre pisoii pe care i-am avut acum mulți, mulți ani.
 |
| Anduța și Șori (pozele sunt făcute pe film, deci sunt clar dintr-o altă viață) |
PS: Un interviu simpatic cu Caroline Paul și Wendy MacNaughton aici.
Editura: Vellant, 2015
Traducător: Alex Bălă
Număr de pagini: 170
Titlu original: Lost Cat, 2013
cartea asta trebuie neaparat sa o citesc! Sunt o mare iubitoare de pisici, le-am avut prin preajma inca din copilarie! Sunt fiinte enigmatice, poate de aceea ma atrag. Au fost doi care mi-au ramas in inima si amintire. Motanul Pepe, cel care el ne-a ales pe noi, dupa indelungi tatonari, era un maidanez sadea, tigrat comun, dar cu fire de catel, se tinea dupa mine si iubea compania celor din casa, statea langa mine cand tundeam iarba din gradina. Cand imi imaginez Paradisul pe pamant in prima imagine apare o gradina cu un motan ca Pepe pe langa casa, ne intelegeam din priviri. Al doilea, la polul opus, a fost Misu (nasit chiar de sotul meu, Mihai), era galben precum cel din poza ta, baiatul asta era un pretios dar a facut parte din terapia antifumat a sotului meu (l-a ingrijit personal, ca sa aiba si alte griji decat pachetul de tigari) si pentru asta ii sunt recunoscatoare.
RăspundețiȘtergereMă bucur că ți-am trezit interesul, Antoaneta! Și mie mi-a făcut plăcere să citesc această carte, chiar dacă nu sunt o mare iubitoare de pisici și nici nu înțeleg pe deplin legătura dintre aceste feline și stăpânii lor (deși cred că „stăpâni” e mult spus, hihi). Probabil că voi înțelege despre ce e vorba numai după ce voi avea și eu o pisică. Sper să nu mai amân mult și să mă hotărăsc odată, mai ales că Bruno (cățelul meu) este foarte prietenos cu pisicile, ba chiar aș putea spune că e cam pămpălău și dă bir cu fugiții când întâlnește un motan mai obraznic. :))
ȘtergereÎți mulțumesc pentru scurtele povești despre pisoii tăi! Interesant, un pisoi pe post de terapie antifumat! :)
Pepe ar fi fost un motan pe gustul meu, cu siguranță. Mi-a amintit de singurul motan de care m-am atașat foarte mult, un pisoi delicat, alb cu niște pete cafenii, care îmi sărea în spinare când măturam prin curte (altă curte). Din păcate, condițiile de atunci mă împiedicau să îl iau în casă (deși aș fi vrut tare mult), iar la un moment dat a dispărut. Am sperat că a fost luat de cineva și că nu a pățit nimic rău. Chiar era un motan grozav.
Pepe mi-a inspirat o poveste, este la mine pe blog, sub titlul "Viata lui Pepe". Dup[ el, l-am avut pe Misu, cel cu terapia anti-fumat care chiar a dat roade. Pepe era de exterior, colinda peste tot -chiar sunt curioasa daca citind cartea, prin analogie voi afla si eu pe unde. Cand il strigam venea escaladand gardurile, rapid, era atasat de noi. Misu era numai de interior, asa ca i-a dat de furca destul sotului meu incat s-a lasat de fumat de peste un an.
ȘtergereCe frumos! Voi citi și eu povestea când găsesc un pic de timp.
ȘtergereNu știu dacă, citind cartea asta, îți vei da seama pe unde umbla Pepe. Condițiile sunt diferite, la fel și geografia cartierului... Dacă venea când îl strigați, înseamnă că se afla undeva prin apropiere. Ar fi trebuit să apelezi la metodele lui Caroline pentru a afla exact unde mergea. :))
Foarte amuzanta cartea, recenzia si cele doua tipe (am citit si articolul de pe blogul Carturesti). Cred ca e un cadou bun pentru stapanii de pisici, cred ca multi gandesc precum Caroline si sunt speriati de orice legat de pisica lor. Termenul "crazy cat lady" nu cred ca a fost inventat degeaba :P dar, adevarul e ca sunt atat de amuzanti stapanii de pisici.
RăspundețiȘtergereAm pus si aceasta carte pe lista.
Hihi, mulțumesc, Roxie! Îți pot împrumuta cartea, dacă vrei.
ȘtergereDa, Caroline și Wendy sunt foarte simpatice și naturale (e de ajuns să te uiți la coafura lui Caroline). M-am bucurat că le-am putut vedea și asculta live, plus că m-am ales cu un autograf amuzant (n-am mai pus o poză cu autograful, oricum sunt cam multe poze în articol).
Așa e, dacă ai o pisică și o lași să umble pe afară, cred că ai destule motive de îngrijorare - mie nu mi se pare deloc deplasat să te întrebi ce face pisica ta. Cu câinii e altceva, pe Bruno îl plimb mereu în lesă, așa că nu-mi fac probleme pentru siguranța lui (poate doar dacă se rupe lesa, ha!).
Pare atractiva cartea, foarte frumos ai descris-o si mi-au placut povestile despre animalutele din viata ta ! :))
RăspundețiȘtergereCa intotdeauna, ai "sapat" si ne-ai dat informatii interesante despre viata scriitoarei,
una deloc banala. Impresionant !
Si eu sunt mai atasata de caini, lafel ca tine, nu rezist sa nu il mangai pe oricare imi apare in cale. Tare mi-as dori un catelus, dar stau la bloc si nu vreau sa-l chinui.
Cainii sunt extraordinari, ii consider asa pentru devotamentul fata de om, pentru faptul ca inteleg si daruiesc multa dragoste.
Probabil ati vazut filmul Hachiko, la care am plans de fiecare data din cele trei ori, sau mai recentul "Togo", ambele inspirate din fapte reale.
E o carte tare simpatică, mai ales că are și ilustrații, dar nu trebuie să ai foarte mari așteptări de la ea, adică nu e vreun reper literar sau ceva de genul ăsta. E mai degrabă din categoria „povești ușurele, de descrețit frunțile”.
ȘtergerePoți lua un câine mic, care ar fi foarte fericit într-un apartament, mai ales dacă înainte a stat într-un adăpost. Însă un câine vine la pachet și cu multe responsabilități, din punctul ăsta de vedere e mai simplu să ai grijă de o pisică.
Am văzut doar Hachiko, și pe mine m-a emoționat foarte tare. Parcă nu-mi mai vine să mă uit la filme cu animale, mi se rupe inima de mila lor și am niște emoții exagerate, mai bine stau departe. 😌