Îndrăgostirile - Javier Marías

Am așteptat cu nerăbdare să citesc Îndrăgostirile de Javier Marías, însă romanul nu s-a dovedit la fel de bun ca cele citite anterior. M-a deranjat pentru prima oară faptul că vocile personajelor sunt asemănătoare, n-am mai resimțit același entuziasm în fața gândurilor meandrate, expuse în fraze lungi și dense, iar unele digresiuni meditative mi s-au părut diluate, expandate artificial, fără a conține prea mult miez. Parțiala mea dezamăgire trebuie privită, însă, în contextul excelentelor romane Inimă atât de albă și Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, care mi-au ridicat destul de sus ștacheta așteptărilor și m-au determinat să îl includ pe Marías în rândul scriitorilor mei preferați. În sine, cartea nu este rea, cuprinde o seamă de idei interesante și o intrigă care le susține, deși acțiunea avansează lent, uneori exasperant de lent, frânată de lungile cugetări care nu sunt întotdeauna profunde și surprinzătoare, așa cum mă obișnuise autorul spaniol.

Înainte de a merge la editura la care lucrează, María Dolz trece în fiecare dimineață pe la aceeași cafenea din Madrid, pentru a lua micul dejun. Aici observă de fiecare dată un cuplu căsătorit care o impresionează și, pe nesimțite, îi devine necesar. Nu-i privește cu invidie, ci cu alinarea că în viața reală poate exista o astfel de pereche perfectă: este evidentă dragostea și legătura puternică dintre cei doi, care râd și discută cu însuflețite, dorind să placă unul altuia, de parcă abia s-au cunoscut. Simpla lor vedere o umple de bună-dispoziție, îi ridică moralul și o ajută să înceapă ziua cu optimism. 

Le doream tot binele din lume, ca personajelor dintr-un roman sau dintr-un film, cărora le ții partea de la început, știind că li se va întâmpla ceva rău, că la un moment dat ceva se va nărui, altfel n-ar exista romanul sau filmul. Totuși, în viața reală nu avea de ce să fie astfel și eu nădăjduiam să-i văd în fiecare dimineață așa cum erau, fără a observa într-o bună zi la ei răceală din partea unuia sau a amândurora, fără a băga de seamă că nu știu ce să-și spună, sunt nerăbdători să nu se mai vadă, au un gest de iritare reciprocă sau de indiferență. (pag. 16)

Începând cu o dimineață de iunie, cei doi nu mai apar la cafenea, iar lipsa lor îndelungată o neliniștește - ce ușor e să dispară cineva, ce fragile sunt legăturile doar din vedere! María află abia mai târziu că bărbatul a fost ucis în mod brutal și absurd chiar în ziua în care l-a văzut pentru ultima oară. O moarte aparent întâmplătoare, care o aruncă pe soția odinioară fericită într-o chinuitoare existență, de care María află după ce o revede pe femeie și o abordează. Ea este pentru văduvă o ureche nouă asupra căreia să-și reverse suferința, probabil că femeia își epuizase toți cunoscuții cu subiectul tragic, căci nefericirea are o dată a expirării sociale, cei ce ascultă se cred salvatori, folositori, dar când observă că cel care suferă nu iese la liman, se simt zadarnici și se îndepărtează. 

Poate că îi era indiferent cine eram, îi era de ajuns să mă aibă ca interlocutor neuzat, cu care să o poată lua de la început. Este un alt inconvenient după ce trecem printr-o nenorocire: cel ce îndură efectele ei suferă vreme mai îndelungată decât ține răbdarea celor ce se arată dispuși să-l asculte și să-i fie alături. Sprijinul necondiționat nu durează mult dacă se îmbină cu monotonie. Astfel, mai devreme sau mai târziu, persoana tristă rămâne singură când încă nu și-a încheiat doliul sau nu i se mai îngăduie să vorbească despre ceea ce îi este încă unica lume, întrucât lumea aceasta de amărăciune devine insuportabilă și îi alungă pe cei din jur. (pag. 61)

Dintr-o necunoscută invizibilă, a cărei prezență era suprimată de fericirea și suficiența celor doi - cunoștințele din vedere sunt prezențe marginale, figuranți în fundalurile întunecate ale unui tablou, a căror dispariție nici n-o băgăm de seamă -, María pășește în miezul poveștii, aflând treptat amănunte despre o lume care până atunci îi fusese ascunsă. Moartea bărbatului îi permite să se afle în locuri și situații în care nu s-ar fi găsit înainte, evenimentul nefast a mijlocit o serie de întâmplări și relații pe care ea nu le-ar fi crezut posibile.

Dar ce faci când descoperi lucruri șocante și nu întru totul certe, ești dispus să denunți, să distrugi vieți, cum fac majoritatea oamenilor, sau preferi să taci, să lași ceva nepedepsit? Nu poți afla cu certitudine adevărul, poate vinovăția este doar un produs al imaginației, al interpretării, al cunoștințelor insuficiente. Lumea este, în definitiv, o îndelungată procesiune de manifestări ale răului, multe rămase necunoscute și nepedepsite, iar cele mai crunte par crimele urzite de o voință individuală, spre deosebire de cele comandate de un singur om, care poate fi considerat o anomalie.  

María Dolz este naratoarea acestui roman și trebuie să recunosc că mi-a plăcut felul în care Javier Marías a privit lumea prin ochii unei femei, gândind gândurile ei, simțind emoțiile ei, surprinzând loialitatea, discreția, incertitudinea sau îndrăgostirea ei, cu detalii și observații fine care au dat o notă de firesc și autenticitate poveștii. Femeile sunt privite însă și din perspectiva bărbaților, cu teama pe care o inspiră prin exigența, încăpățânarea și indignarea lor. 

Întotdeauna ne dăm seama când inspirăm teamă. Femeile poate că nu, rareori o inspirați și nu cunoașteți senzația, decât poate copiilor, e adevărat: îi puteți înspăimânta. [...] Vorbesc de teama fizică, bineînțeles. De alt tip e cea pe care o inspirați voi, femeile. Inspiră teamă exigența voastră. Inspiră teamă încăpățânarea voastră, care adesea este doar orbire. Inspiră teamă indignarea voastră, un fel de furie morală care vă cuprinde, uneori fără nici un motiv. (pag. 212)

Javier Marías atinge multe subiecte în Îndrăgostirile, cum, de altfel, face și în celelalte romane - subiecte în esență banale, de care toți ne lovim mai devreme sau mai târziu, care sunt puncte de plecare pentru o lungă înlănțuire de idei. Acesta este și unul dintre aspectele care îmi place la romanele lui Marías: analiza minuțioasă a unor teme comune, pe care omul obișnuit nu își ia răgazul de a le aprofunda, deși fac parte din viața sa de zi cu zi, și formularea unor observații care pentru mulți doar stăruie la granița înțelegerii, fără a pătrunde în gândirea conștientă. Pe scurt, este o filosofie accesibilă a existenței cotidiene, în care ne regăsim cu ușurință, dacă avem răbdare și, mai ales, afinitate pentru stilul dens și alambicat al autorului spaniol. Nu este neapărat și cazul romanului de față, care mi s-a părut mult mai ușor de citit decât celelalte - iar unele subiecte au fost tratate mult mai bine în Inimă atât de albă și Mâine în bătălie să te gândeşti la mine. 

Moartea și tot ce implică ea, dragostea, relațiile și finalul, crima și moralitatea, schimbarea, timpul și răbdarea, suferința și disponibilitatea oamenilor de a ajuta, scriitorul contemporan cu înfumurarea, sâcâiala și nefericirea lui: iată câteva dintre temele abordate de Marías, alături de cea a îndrăgostirii - un termen care în spaniolă este enamoramiento și despre care autorul spune că se regăsește în foarte puține limbi. Îndrăgostirea, cea care nu izvorăște din puterea obișnuinței, ci provoacă slăbiciune și o lealitate absolută. 

Mi-ar fi plăcut ca Marías să insiste pe atmosfera și dedesubturile muncii la o editură - un subiect interesant și ofertant care putea fi dezvoltat mai mult, așa cum a făcut cu cel al translatorilor în Inimă atât de albă. Au fost, totuși, câteva istorioare savuroase despre un scriitor care cerea sfaturi vestimentare prin telefon sau un altul care își căra rufele murdare în deplasări, pentru a le spăla la hoteluri și a lăsa nota de plată în grija organizatorilor. 

Pornind de la două romane clasice - „Colonelul Chabert” al lui Balzac și „Cei trei mușchetari” de Alexandre Dumas -, Javier Marías explorează tema mortului care revine la viață, dar și tema crimei. Aflăm că cel mai rău lucru pe care-l poate face cineva este să se reîntoarcă din morți, când e prea târziu și nu mai e dorit; morții trebuie să rămână la locul lor, nimic nu trebuie rectificat. Moartea este o certitudine, nu există surprize care să ne dea peste cap viitorul, deși, pentru multă vreme, morții sunt un balast prea greu, care împiedică înaintarea. Morții au doar forța pe care le-o dau vii.

Lumea crede că ce a încetat este mai puțin grav decât ceea ce se întâmplă, însă nimic nu este definitiv și încheiat, în vise morții apar vii, iar cei vii mor câteodată, însă toată lumea sfârșește prin a se împăca cu propria poveste, cu nefericirea din trecut, ea este cea care îl definește și îl condiționează pe omul din viitor. Dacă ar depinde de noi, totul ar continua la nesfârșit, contaminându-se, murdărindu-se; de aceea, oamenii dragi care dispar brusc sunt singurele persoane care nu ne dezamăgesc, pentru că sunt smulse de lângă noi înainte de a interveni plictisul, decepția, saturația. 

Așa se întâmplă uneori: sfârșitul cuiva este atât de neașteptat sau de dureros, de izbitor, de prematur sau de tragic, uneori atât de pitoresc sau de ridicol, ori atât de sinistru, că devine cu neputință să vorbești despre persoana respectivă fără s-o înghită sau s-o contamineze numaidecât sfârșitul, fără ca spectaculosul mod de a muri să-i mânjească toată existența anterioară și într-un fel să-l priveze de ea, lucru extrem de nedrept. [...] S-ar putea spune că cine moare astfel moare într-un mod mai profund și mai definitiv, sau poate dublu, în realitate și în memoria celorlalți. (pag. 71)

Scriitorul vorbește și despre foamea cu care devorăm știrile legate de moartea altora, care ne dau iluzia că suntem supraviețuitori și nemuritori. Nu ne interesează de ce și cum, ci că s-a întâmplat, că în lume există pericole și amenințări care pe noi ne-au ocolit, avem nevoie să ni se reînnoiască mereu nenorocirile altora. Deși aflăm despre atâtea morți absurde și ghinioane de neconceput, neverosimilul nu e inclus în calculul probabilităților care ne ajută să ne sculăm în fiecare dimineață și să luăm viața de la capăt.

Javier Marías spune că ficțiunea ne învață ceea ce nu cunoaștem și ceea ce nu se petrece, dar, câteodată, ce se întâmplă în romane ni se întâmplă și nouă în realitate, devenind povestea noastră, cu un final imprevizibil, asupra căruia autorul nu mai are nicio putere.

E o carte și ce se întâmplă în ea îți e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele. (pag. 120)

Editura: Univers, 2015

Traducere: Lavinia Similaru

Număr de pagini: 304

Titlu original: Los enamoramientos, 2011