Manuscrisul fanariot - Doina Ruști

Manuscrisul fanariot de Doina Ruști este o urzeală densă și complicată de imagini, culori, mirosuri și sunete din care se ivește, în toată splendoarea lui apusă, Bucureștiul secolului 18, vestit odinioară în întregul Imperiu Otoman drept un oraș al inimilor ușoare, unde se îndeplinesc visele. Nu pot să-mi închipui câtă muncă de documentare a stat în spatele acestei cărți străbătute de cuvinte vechi, restituite cu migală urechilor moderne, o carte-mozaic ce cuprinde o sumedenie de istorii inedite și multe detalii savuroase legate de gastronomia, vestimentația și obiceiurile vremii. Am amânat multă vreme lectura, de teamă că romanul nu va fi pe măsura laudelor auzite la adresa lui, dar m-am temut degeaba: limbajul și scriitura Doinei Ruști sunt o încântare, iar cartea m-a prins în mrejele ei de Șeherezadă valahă, care mi-a stârnit imaginația și m-a ținut lipită de povestea cu iz de micsandre, jimblă și sugiuc.

Pagină după pagină, am fost absorbită într-o lume dispărută, dar nespus de fermecătoare, o lume țesută din vise, superstiții, ambiții, muzică și cuvinte, în miezul căreia se află o poveste de dragoste, cu rădăcini cât se poate de reale. Nu știu cât din carte se bazează pe adevăruri istorice și cât datorăm imaginației Doinei Ruști, însă, după cum spune chiar autoarea, niciun început nu poate fi demonstrat, iar în orice poveste rămân multe compartimente nedeschise de vreo mână de om. Pentru cine nu cunoaște punctul de pornire al romanului, ultimele pagini se vor dovedi o reală surpriză - astfel că m-am hotărât să nu dezvălui nici eu despre ce este vorba. 

Ioanis Milikopu, un tânăr vlaș din Thessaloniki, pasionat de croitorie, este fermecat de cuvântul București, auzit în prăvălia de stofe a unui prieten turc. Un cuvânt perfid ca un brici, însoțit de zvonuri și istorii incredibile, care-l determină să fugă de acasă și de singurul viitor care îl așteaptă - acela de a se înrola în flota lui Lambros Katsonis, revoluționarul grec care-i hărțuia pe otomani în Marea Egee. Ioanis pornește, în schimb, într-o lungă călătorie spre pământul făgăduinței, unde se spune că toată lumea dansează, iar noii-veniți își uită trecutul, îmbătați cu elixirele și parfumurile ce invadează străzile pavate cu lemn de stejar. 

Ioanis iubea libertatea și-i ura pe turci ca orice om normal din Săruna, dar viața sub comanda cuiva, pe o corabie amenințată de tunuri, îi tăia orice interes patriotic. El voia ca toți grecii să fie liberi, dar și mai mult iubea libertatea sa, care în momentul acela era făcută din parfumuri și haine frumoase. [...] Îi plăceau buzunarele, cât mai multe, camuflate de nasturi și de broderii complicate, pe care puțini știau să le aprecieze. Iar în afară de asta prețuia și uleiurile de păr, care făceau ca buclele lui negre să arate grele și suple, ca mătasea de Brusa. (pag. 13)

După câteva luni pline de peripeții, timp în care rămâne fără bani și chiar fără numele strămoșesc, Ioanis ajunge la Podul lui Șerban-Vodă, principalul drum de intrare în București. Nici nu pășește bine în oraș, că este confundat cu un anume Leun, un valet dispărut în mod misterios, iar în mulțimea care-l înconjoară, tânărul vlaș o zărește prima oară pe Maiorca, o copilă cu pielea aproape neagră și ochii cu arcade sidefii, cu părul împărțit în zeci de șuvițe înfășurate în fâșii colorate de pânză. Cine-i spusese că totul se schimbă imediat ce treci podul avusese dreptate. 

Mânăstirea Mihai Vodă la 1794 (sursa)

Boierul Dan Brașoveanu Doicescu, stăpân peste mahalaua Colțea, va juca un rol important în povestea lui Ioanis Milikopu. Pasionat de lucrurile rare, bărbatul de 27 de ani descinde dintr-o veche și importantă familie, în care fiecare strămoș avusese o pasiune aparte: unul era fascinat de lighene și căzi, altul avea damblaua covoarelor, unuia îi plăceau trăsurile, altuia bijuteriile rare. Singurul din familie care a supraviețuit ciumei lui Ipsilanti, boierul domnește peste o avere însemnată: moșii și sate de țigani, trăsuri și numeroase obiecte de valoare, plus curțile din București, întinse de la Biserica Colțea până dincolo de hanul Bisericii Sf. Gheorghe. 

Stabilit la Hanul Greci, Ioanis - devenit între timp Leun, căci numele acesta de împrumut s-a lipit de el pentru totdeauna - află regulile care trebuie respectate de orice străin sosit în oraș (străin care, în limbajul valah, purta numele de sudit): să nu treacă dincolo de râu, în locul numit Bozărie, și să nu se lungească la vorbă cu babele bucureștene, care erau foarte pricepute în arta hipnozei. Despre misterioasa Bozărie și cât de rele puteau fi babele din București aflăm pe îndelete mai târziu, la fel cum aflăm o mulțime de alte povești despre boieri, țigani robi, vrăjitoare și locuitori de toate rangurile și națiile, cu toții legați parcă prin farmece de orașul valah cel plin de forfotă și întâmplări comice, dramatice sau de-a dreptul ireale.

***

Amedeo Preziosi: Pod peste Bucureştioara (1869) - sursa

Manuscrisul fanariot este o mină de aur pentru cei pasionați de istoria Bucureștiului: în comparație cu o greoaie carte de istorie (de fapt, nici nu cred că lucrurile acestea se pot afla prea lesne din cărți), romanul se dovedește o lectură captivantă, care zugrăvește o imagine vie și memorabilă a Bucureștiului fanariot. Sunt o sumedenie de informații și povești interesante despre viața în acele vremuri, despre locuri și obiceiuri dispărute, despre proveniența unor denumiri, cântece și legende. Am aflat cu uimire cât de ușor se puteau pierde pe atunci numele sau chiar libertatea; am fost mișcată de destinul nenorocit al țiganilor robi, și mai cu seamă al țigăncilor care, înainte de a se mărita, treceau mai întâi prin patul boierului (am găsit un articol interesant pe această temă, din care am aflat că, pe 20 februarie 2016, s-au împlinit 160 de ani de la dez­robirea țiganilor în Ţara Ro­mânească, printr-un decret al lui Barbu Ştirbei). 

Boier valah de rang înalt (sursa)

În Bucureștiul fanariot, toate străzile foșneau de fuste și răscrucile păreau înflorite de fesuri, ișlice și taclituri în toate culorile cunoscute, căci aici nimeni nu stătea ascuns în casă, de frică să nu fie cuprins de urât sau de boala melancoliei. O mulțime colorată, gălăgioasă și parfumată se perinda, zi și noapte, pe strada Lipscani, cu numeroasele ei cafenele și prăvălii, pe lângă Hanul Zlătari, în zona de lux a orașului, sau prin vesela mahala Caiamata, plină de lăutari, manele și femei frumoase. Boierii se plimbau în trăsuri sau unelteau pentru a lua tronul Valahiei, unii bucureșteni se îndreptau spre biserici pentru a-și blestema dușmanii, alții spre Piața de Zdrențe în căutare de chilipiruri, iar seara se încingeau scandaluri sau petreceri, după caz, la care participau, cot la cot, soldați, zlătari, cavafi, cofetari, măcelari, cupeți, hangițe, podărese și alte soiuri ale căror nume au fost uitate între timp.  

Orașul își ducea traiul ca și până atunci, căci adevărații stăpâni nu erau turcii, nici nemții, ci doi sfinți în numele cărora se luau toate hotărârile importante. Unul era Sf. Gheorghe, omorâtorul de bestii, iar celălalt Sf. Dumitru, ocrotitorul orașului București. Acești doi sfinți păzesc și astăzi cele două porți ale timpului, primul patronând viața verii, iar celălalt îmblânzind terorile iernii. Din aprilie până la sfârșitul lui octombrie, bucureștenii trăiesc repede și într-o nepăsare totală, iar după aceea, până când înfloresc zarzării, cad într-o tihnă de stăpâni ai caselor lor. (pag. 44)

Niciun secret nu rezista aici mai mult de câteva ore, niciun eveniment nu rămânea neobservat de sutele de ochi care priveau străzile din foișoarele ridicate lângă porți, iar o iubire intensă răscolea întregul oraș, cu mii de guri mici și flămânde care se strecurau pe sub pielea locuitorilor, înnebunindu-i cu mușcătura dragostei. Din când în când, peste acest oraș vesel cobora păsăroiul sinistru al ciumei, care fie îi izola pe bucureșteni în casele bine zăvorâte, fie îi alunga pe la moșii sau mănăstiri. 

Pe la Academia Domnească, apoi pe lângă Hanul Zlătari, silueta șleampătă a ciumei alunecă în căutare de geamuri. [...] În mijlocul dezastrului general, unii oameni continuau să ducă o viață aproape normală. În casele boierești, închise ca niște cetăți, nu pătrundea nicio muscă, iar în mahalalele cu ceva experiență în fața ciumei nu mai călca nimeni. Străzile erau închise, iar porțile zăvorâte cu drugi de fier. Toată hrana se afla în pivnițe, în oalele mari cu untură de gâscă, în putinile cu brânză, în hârdaiele cu magiun, în lăzile cu făină și în coșurile cu năut și cu linte. (pag. 276)

Acest București locuiește acum în imaginația mea, și nu mă voi mai plimba pe Lipscani fără să suprapun forfota mulțimii pestrițe de odinioară, nu voi mai trece pe lângă Biserica Batiștei fără să mă gândesc la bătrânul dud ale cărui fructe te fac mic dacă le mănânci, nu mă voi mai uita la blocurile din Piața Unirii fără să-mi revină în minte întinsa și misterioasa Bozărie, cu ochiuri de mlaștină și tufe înalte, în care se ascundeau amanții de o noapte, iar Tranca țiganca făcea țuică și vrăji.

***

Cuvintele au un rol important în Manuscrisul fanariot, la fel cum au și numele. Cuvinte rare, care s-ar pierde dacă nu ar fi rostite de bătrâni ce le scot din tainițele lor, dându-le o nouă viață până la următoarea uitare. Cuvinte cântate, căci evenimentele însemnate ale orașului sunt transformate imediat de lăutari în povești muzicale ce poartă în miezul lor adevărul - din care unele versuri au străbătut secolele, ajungând până în zilele noastre. Oameni care au darul să dibuiască numele ascuns al unei persoane; nume valoroase, furate și întrebuințate cu folos de hoții versați. Nume ale locurilor care se schimbă peste noapte, în funcție de întâmplările memorabile care zguduie viața orașului, căci niciun nume nu e etern, mai ales în lumea bucureșteană, unde planurile de lungă durată sunt disprețuite în mod unanim. 

București, orașul ca o cutie de rezonanță în care se transmit și se amplifică sunetele și întâmplările, orașul ca o țesătură în care sunt împletite toate vocile și cuvintele ce au răsunat vreodată în spațiul său, propagate prin subterane spre câteva noduri-cheie prin care trăiește și respiră imensul organism al urbei. 

Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt e o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrine de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. (pag. 33)

Biserica Bucur și Mănăstirea Mircea Voda (sursa)

Mi-a plăcut modul în care este construit romanul, cu un fir principal în jurul căruia se țes nenumărate alte istorii: nu doar de dragoste, ci și de mărire sau decădere și chiar de moarte, căci Manuscrisul fanariot este asemenea unui caleidoscop magic care, la fiecare răsturnare, ne arată o nouă fațetă surprinzătoare a urbei dâmbovițene în timpurile fanariote. Singurul aspect care mi-a plăcut mai puțin a fost lirismul uneori prea elaborat, cu câteva metafore atât de complicate încât pur și simplu nu le-am înțeles - dar, una peste alta, nu pot spune că acest lucru mi-a știrbit din plăcerea lecturii. Din contră, m-am bucurat să găsesc o carte românească atât de faină, pe care am citit-o cu nesaț, fără să mă plictisesc și fără să fiu dezamăgită pe parcurs. 

[...] sosi în sfârșit ziua de naștere a manuscrisului. Nu era decât o singură pagină, dar în ea încăpu toată viața lui Leun, cândva Ioanis. Nu era o poveste, ci harta ei, făcută din cutii chinezești, în care dorm încă multe compartimente nedeschise de vreo mână de om. Ceea ce de fapt nici nu are importanță prea mare. Întotdeauna rămân lucruri nespuse, căci viața unei istorii nu stă în faptele multe, ci în lacrima tremurătoare pe care un om viu a lăsat-o acolo. Din fibra bătrână a acestei hârtii iese un zumzet, care în unele nopți, mai ales iarna, nu mă lasă să dorm. Eu i-am zis manuscrisul fanariot. (pag. 282)

PS: O hartă a Bucureștiului la 1842 și alte imagini din secolele 17-19 aici.

PS2: Am alcătuit un glosar de termeni regionali sau învechiți folosiți în Manuscrisul fanariot, pe care intenționam să-l public sub formă de comentariu. N-am realizat însă că textul depășea numărul maxim de 4000 de caractere. :) Așa că a trebuit să public un articol separat cu glosarul. Poate fi consultat aici. 

Editura: Polirom, 2015

Număr de pagini: 294