Darul lui Serafim - Simona Antonescu

Deși am auzit lucruri bune despre „Fotograful Curții Regale”, iată că prima mea întâlnire cu scriitoarea Simona Antonescu s-a petrecut în paginile celui de-al doilea roman al său, Darul lui Serafim. Despre ce poate fi vorba, oare, în această carte cu un titlu oarecum misterios? Despre Nicolae Malaxa, un bărbat ambițios și vizionar, care, susținut de linia nevăzută de străbuni din spatele său și dăruit cu șiretenie și fler, a reușit să ajungă unul dintre cei mai bogați oameni ai României interbelice. Despre Aglăița Vlădoianu, fiică de general și o tânără model, pe care prietenii, mari amatori de petreceri și farse, o înscriu la „Miss România 1932” (acum vă întrebați, probabil, cum se desfășura un concurs de Miss în urmă cu mai bine de optzeci de ani). Despre Eliza Moruzi Slătineanu, una dintre cele mai admirate doamne din oraș, care uneori mai încurcă numele băieților ei, iar alteori are crize de panică atunci când sticluța preferată de parfum, demult golită, lipsește de la recensământul matinal al sertarelor.

Ce pot avea în comun acești oameni, în aparență atât de diferiți? Toți trăiesc în Bucureștiul interbelic al anilor 1930, cu atmosfera lui boemă și fermecătoare, adumbrită însă de criza financiară și de aventurile nesăbuite ale regelui Carol al II-lea. Toți au o condiție socială privilegiată, care îi ferește de efectele nefaste ale crizei, în urma căreia familii întregi rămân fără locuri de muncă, trăind de pe o zi pe alta din mila altora. Însă cei trei mai au ceva în comun: niciunul dintre ei nu face un pas important fără să treacă mai întâi pe la bătrânul cerșetor Serafim, despre care se spune că poartă noroc celor care îi lasă în palmă câțiva bănuți. 

Romanul are ca punct de plecare o seară rece și ploioasă de Vovidenie (adică sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică), când, în colțul lui de lângă Biserica Amzei, Serafim și-a înjghebat un adăpost umil pentru noaptea ce va să vină. Pornind de la acest nod, reluat la începutul primelor trei capitole, ghemul poveștilor se desfășoară înapoi în timp, purtându-ne prin viețile celor trei personaje, uneori chiar spre începuturi, în momentul urzirii lor. Firele nevăzute ale celor trei istorii se adună în pumnul noduros al cerșetorului Serafim, cel care, deși le întrezărește destinele, nu are nicio înrâurire asupra deznodământului. 

Serafim mai zornăi o dată în palmă monedele dăruite de domnişoara Aglăiţa Vlădoianu. Sunetul lor îi stârni o veselie pe care o arătă lumii din afară numai preţ de o clipă, într-un surâs strâmb cu şiruri de dinţi negri pe la gingii, întrerupţi în două locuri. Dacă lumea s-ar fi mişcat în jurul lui mai încet, pentru ca el să apuce să-şi rostească la timp toate vorbele ce i se îngrămădeau undeva, la îmbinarea sprâncenelor, atunci Serafim ar fi avut multe de spus.
Bunăoară, ar fi vorbit despre aerul rece, îngheţat, care-l împresura ori de câte ori urma să se petreacă o nenorocire în preajma lui. Ar fi spus despre şarpele ce-i străbătea într-o goană scurtă şira spinării atunci când suferinţa lovea în apropiere, ori despre dimineţile calde ce coborau până la picioarele lui, indiferent de ceasul din zi, atunci când îl privea în ochi un om urmărit de noroc. (pag. 146)

Rând pe rând, cele trei personaje își fac apariția în seara ploioasă, pentru a-i da câteva monede lui Serafim, înaintea unui eveniment important. Industriașul Nicolae Malaxa se îndreaptă spre Palatul Regal, pentru a-i înmâna lui Carol al II-lea o servietă cu o sută de milioane. Tânăra și frumoasa Aglăița Vlădoianu, studentă la Drept și câștigătoare a numeroase concursuri, face un mic ocol înainte de a ajunge la Cercul Militar, unde se va anunța câștigătoarea concursului „Miss România 1932”. Plănuind să treacă mai întâi pe la Biserica Amzei, eleganta Eliza Moruzi Slătineanu gonește cu automobilul spre Spitalul Brâncovenesc, unde unul dintre băieții ei se află în comă după o banală operație de apendicită. Toți cred că Serafim le va purta noroc, căci bătrânul află lucruri pe căi numai de el știute, rostind proorociri scurte, aparent lipsite de sens. Dar este oare vorba despre noroc sau despre altceva, mult mai tainic?

M-a izbit contrastul dintre situația privilegiată a celor trei protagoniști și condiția umilă a bătrânului cerșetor-prooroc, bântuit de temeri legate de viitorul incert, de clipa în care trupul nu îl va mai asculta, de seara în care un polițist zelos îl va alunga de lângă biserică. Fiecare își are locul și rostul său în harta vie a orașului: [spoiler] chiar dacă Malaxa, Aglăița sau Eliza i-ar putea schimba viața lui Serafim, ei se limitează la neînsemnatul obol de care par să depindă norocul și bunăstarea lor. Însă el nu le poartă, de fapt, noroc celor care îi dau câteva monede, ci doar le vede norocul; la rândul său, precum cei care cred că își „cumpără” norocul, Serafim se simte ocrotit de puterea unei bancnote ținute într-un buzunar de la piept. Totodată, am remarcat contrastul dintre viața lui neștiută, rămasă în umbră, și toate detaliile pe care le-am aflat despre celelalte personaje. [spoiler] 

Mi-a plăcut faptul că Simona Antonescu se plimbă prin intimitatea și gândurile personajelor, fără a se limita la o privire aruncată din afară. Toate poveștile au fost faine, însă am citit cu deosebit interes capitolul dedicat lui Nicolae Malaxa, care a aflat de tânăr că „cel ce știe stăpânește pe cel ce nu știe”. Industriașul, provenit dintr-o familie de meșteșugari aromâni din ținutul muntos al Zagoriei, a început cu o mică presă de ulei la Bârlad, pentru ca apoi să ajungă patronul Uzinelor de Locomotive Malaxa, din care a ieșit prima locomotivă românească. O figură controversată, a încheiat afaceri dubioase cu statul și s-a adaptat fiecărui regim sub care a trăit (despre viața lui de dincolo de roman am citit pe Wikipedia), oferind însă angajaților săi locuri de muncă stabile, fiind iubit și respectat de aceștia pentru corectitudinea și actele sale de caritate. 

Nicolae Malaxa nu cunoștea nicio graniță.
Granițele înseamnă capăt de drum. Drumurile închise nu erau pe placul lui, și nu le lua în seamă marginile. Precum apa care nu se oprește în fața niciunui munte, ci îl ocolește și îl cercetează pe toate părțile, până când ajunge dincolo, Malaxa cerceta problema venind către ea din toate părțile, până când nimerea punctul slab. Nu găsea că este un drum anevoios. Încercările îi făceau plăcere și nereușitele îl îndârjeau și-l amuzau puțin. „Nu pe aici”, se ivea în mintea lui un gând. „Dar pe aici?”, ieșea la lumină imediat altul, gata pregătit de noi încercări. (pag. 65)

În Darul lui Serafim, Simona Antonescu reînvie figuri uitate și recuperează povești pierdute prin cutele timpului, făcând uz de o scriitură limpede, cu tușe lirice, și o mulțime de amănunte interesante legate de Bucureștiul anilor 1930. Nu știu cât din aceste tablouri de epocă zugrăvite în roman sunt fidele trecutului, însă mai important mi se pare faptul că, cel puțin pentru mine, romanul a însuflețit atmosfera orașului din perioada interbelică, populându-l cu o seamă de personaje reale sau născocite de imaginația autoarei. 

În firele principale se împletesc mici istorii despre oamenii din jurul celor trei protagoniști - rude, prieteni, angajați sau necunoscuți care au, fiecare, propria poveste interesantă, ce colorează și adaugă profunzime tabloului general: șoferul filozof al lui Malaxa, care nu se sfiește să-i vorbească patronului despre afacerile lui necurate, sau șoferul de viță nobilă al familiei Moruzi Slătineanu, un conte rus fugit din Rusia în vremea Revoluției din Octombrie; prietena cea mai bună a Aglăiței, Magda Filipescu, divorțată, iresponsabilă și petrecăreață, sau Rudolf, dintr-o familie de vechi clopotari din Passau, prietenul lui Malaxa din anii de studii în Germania; o precupeață care vinde fructe în fața Spitalului Brâncovenesc, sau gunoierul Enache Buză, cu poveștile lui despre Balta Albă, din vremea ciumei lui Caragea.

Dincolo de dimensiunea umană, romanul are și o dimensiune urbană, și tare mi-a mai plăcut incursiunea în Bucureștiul interbelic, aflat pe atunci sub domnia lui Carol al II-lea, abia reîntors în țară după aventurile amoroase de pomină și repetatele renunțări la tron. M-am plimbat prin traficul haotic de pe Calea Victoriei, unde automobilele se strecurau printre pietonii opriți la discuții în mijlocul bulevardului. Am mers la cumpărături pe Lipscani, în stabilimente cu nume savuroase, precum croitoria Dama Elegantă sau magazinul de stofe Papagal. Am pătruns la petreceri și ceaiuri dansante, am asistat la cursele de cai și la înfocatele pariuri de la Hipodromul Băneasa. Am ajuns chiar în casa Duduii, unde Elena Lupescu și regele Carol al II-lea jucau pocher până la primele ore ale dimineții, împreună cu prietenii. Am fost în excursii la Sinaia, unde tinerii bucureșteni se cazau la Hotelul Ungarth pe perioada Jocurilor de Iarnă, organizate de Principele Nicolae și Principesa Ileana. Am aflat și despre locuri și clădiri care nu mai există, precum Spitalul Brâncovenesc, și m-am întrebat care putea fi casa familiei Moruzi Slătineanu de pe Calea Victoriei 90 bis (am găsit informații doar despre Casa Moruzi de la nr. 117, numită și „Casa cu lanțuri” - astăzi dispărută). 

În uralele pasagerilor, porniră către policlinica Spitalului Brâncovenesc, în Piața Mântuleasa. Dimineața era deja târzie, și Calea Victoriei se aglomera. Zizi așeză automobilul în șirul celorlalte, după ce mai întâi ocoli câteva grupuri de domni ce mergeau chiar pe mijloc, cu mâinile la spate. Pe ultimii doi întâlniți îi claxonă, pentru că se opriseră lângă un cunoscut și discuția amenința să se lungească. (...) În sfârșit, Mercedes-ul își ocupă locul în șirul de automobile care circulau prin valurile mulțimii. Pe stânga și pe dreapta, câte un birjar făcuse imprudența să se avânte pe Calea Victoriei la ora aceea. Dacă șirul de automobile înainta la pas, trăsurile prinse cu totul în aglomerație aveau de așteptat minute bune până când să mai poată face câte un metru în plus. (pag. 191)

***

A existat, oare, un cerșetor pe nume Serafim în Bucureștiul acelor ani, măcar sub forma unui zvon sau a unei legende? A fost simplu să găsesc pe internet informații despre Nicolae Malaxa, însă nu am reușit să dau de urma Aglăiței Vlădoianu sau a Elizei Moruzi Slătineanu, și cu atât mai puțin a lui Serafim. A existat un general Vlădoianu - primar al Bucureștiului în secolul 19, cel care a inițiat pietruirea străzilor și un sistem de canalizare a Dâmboviței -, cum au existat și familiile Moruzi, Slătineanu și Isvoranu, însă numele și datele nu se potrivesc. De altfel, la o plimbare recentă prin Cimitirul Bellu, am recunoscut numele Slătineanu și Isvoranu, nume care nu ar fi însemnat nimic pentru mine dacă nu aș fi citit mai înainte Darul lui Serafim. Înclin să cred că cele două personaje feminine sunt un produs al imaginației scriitoarei, deși este posibil ca ele să pornească de la un substrat real. 

Lilian Delescu (sursa)

Căutând informații despre concursul Miss România (care - n-aș fi crezut - se organizează din anul 1920, iar prima câștigătoare de pe teritoriul României de azi a fost Maria Peligrad din Sibiu, în 1906, când Sibiul era parte a Ungariei; un articol interesant aici), am dat de câștigătoarea din 1932, care nu este Aglăița Vlădoianu, ci Lilian Delescu, tot studentă la Drept. Ea a servit drept model pentru Statuia Victoriei din Drobeta Turnu Severin (informație aflată de aici - un blog tare interesant, pe care mă bucur că l-am descoperit cu această ocazie). Închei cu un anunț foarte simpatic, de bună seamă preluat de Simona Antonescu din ziarele vremii:

Dudue dragă, stimată domnișoară, ursitoarele au fost generoase cu voi. Momentul de acum reprezintă pentru voi anotimpul primăvăratec. Prindeți acest moment. Vă oferim prilejul. Participați la concursul nostru. E o splendidă luptă dată pe județe, pe regiuni, pe țară și lupta se va da apoi cu frumusețile de pe întregul glob. Care va birui? Cine știe, poate că d-ta, sau d-ta, dudue, tânăra cititoare cu ochi în cari noaptea și-a filtrat misterele sau în cari cerul și-a picurat seninul, spunea anunțul care amuza atât de tare pe băieți. (pag. 119)

Editura: Polirom, 2016

Număr de pagini: 244