Ed. Paralela 45, 2006, 334 pag. | Traducere: Anamaria Pop
Titlu original: „A nyugalom”, 2001 | Țara: Ungaria
În timp ce citeam „Tihna” lui Attila Bartis, m-am întrebat ce-o fi cu autorii maghiari născuți în România, de scriu niște cărți atât de... altfel. Și pe gustul meu, trebuie să adaug. Că e vorba de scriitură sau de temele abordate, cărțile lor au o serie de ingrediente mai mult sau mai puțin în comun (delicioase pentru mine, de nesuportat pentru alți cititori): o tentă grotescă, o anume duritate (care poate escalada până la o violență înfiorătoare), o doză de absurd, umor negru, o atmosferă puternică și o aplecare spre fantastic și alegorie.
Primul pe care l-am citit a fost Ádám Bodor, născut în 1936, la Cluj; cartea sa, Zona Sinistra, a fost o alegorie în cheie fantastică a perioadei comuniste, cu câteva personaje bizare și pitorești. Al doilea a fost György Dragomán, născut la Târgu Mureș, în 1973, cu excelentul roman Rugul, despre viața văzută prin ochii unei fetițe de 13 ani, care locuiește cu o bunică atipică (și memorabilă); am început și Regele alb, o carte mult mai dură, pe care am lăsat-o momentan deoparte. Acum am ajuns la Attila Bartis, născut în 1968 la Târgu Mureș, autorul care merge un pic mai departe cu stranietatea, obscenitatea, violența și legăturile bolnăvicioase.
De-a lungul timpului, m-am tot gândit cum să fac să citesc mai multă literatură română. Acum ceva vreme, mi-am propus să includ pe lista de lecturi măcar o carte românească pe lună, dar am observat că sunt o mulțime de titluri din bibliotecă la care nu reușesc să ajung niciodată. Întotdeauna apar altele care-mi dau planurile peste cap: fie noutăți foarte tentante, fie titluri recomandate de alți cititori, fie apariții mai vechi pe care le găsesc prin anticariate.
Așa că m-am gândit: cum ar fi ca în luna august să citesc doar autori români? Hai, că nu poate fi chiar așa de greu, ba pare destul de realizabil, și cu siguranță literatura străină poate să aștepte un pic. Așadar, pentru mine, luna august este luna în care voi citi numai și numai literatură română. De fapt, de acum încolo, luna august va fi dedicată literaturii autohtone, fără să o exclud nici din restul anului, deși ritmul nu va mai fi același.
Dacă anul trecut mă plângeam că stau cam prost cu lecturile (asta pentru că citisem „doar” 38 de cărți în primele șase luni ale anului), situația de anul acesta ar trebui să mi se pară de tot plânsul: am reușit să citesc numai 27 de cărți din ianuarie încoace, printre care și unele foarte scurte, pe care nici nu-mi vine să le pun la socoteală. În mai și în iunie am citit extrem de puțin, vedeam cum trec zilele și eu tot n-aveam timp să pun mâna pe o carte. Frustrare la cote maxime, vă dați seama!
► „Zidul. Cum am crescut în spatele cortinei de fier”, de Peter Sís ◄
Peter Sís, un artist ceh care trăiește în America din 1982, a conceput această carte grafică pentru copiii săi. A vrut să le povestească despre originea lui și despre absurditatea regimului în care a crescut – o perioadă atât de îndepărtată pentru ei, încât părea ireală. Zidul (The Wall) a apărut în engleză, în 2007, și a primit premiul New York Times pentru cea mai bună carte ilustrată pentru copii a anului.
Cartea cuprinde o poveste de viață adevărată, spusă, în mare parte, prin intermediul imaginilor, între care sunt intercalate și pagini de jurnal. Prin ilustrații însoțite pe margine de scurte texte explicative, Peter Sís reconstituie o scurtă istorie a regimului comunist în Cehoslovacia și în țările din blocul sovietic, punctând evenimentele și schimbările petrecute între 1948 și 1989. Istoria macro se împletește cu propriile experiențe, care au stat sub semnul unei mari pasiuni pentru muzică și desen. Este o istorie care seamănă în mare parte cu ceea ce s-a petrecut la noi, repovestită într-un mod original, pe înțelesul cititorilor tineri.
Zidul care mulți ani a împărțit Berlinul și întreaga Europă a rămas din fericire doar o amintire. Dar unele amintiri trebuie păstrate. Ca o mărturie despre trecut. Ca un avertisment pentru viitor. Deși un zid a căzut, multe rămân încă în picioare și altele apar. În toată lumea. În Israel, Coreea sau la granița cu Mexicul. Ziduri simbolice, ideologice și reale. Ziduri ale fricii, ale lipsei de libertate și suspiciunii. Ziduri, fără de care viața noastră ar putea fi mai liberă și mai fericită...
Povestea începe în 1948, când Cehoslovacia a ajuns sub controlul Uniunii Sovietice, iar granițele țării s-au închis. Peter, născut în 1949, era pe atunci doar un bebeluș care nu avea habar de politică, ideologie și minciună. Cum părinții își păstrau părerile pentru ei, de teamă că oricine îi putea denunța, băiatul a crescut sub noul regim, fără să cunoască ce a fost înainte. O perioadă, nu a pus la îndoială ceea ce i se spunea, însă primele întrebări și incertitudini au început să apară odată cu ziarele și obiectele din Occident care ajungeau în țară clandestin.
Este frapantă folosirea roșului în ilustrațiile monocrome, pentru a atrage atenția asupra simbolurilor comuniste; am remarcat totodată faptul că desenele copilului și influențele occidentale reprezintă singurele pete de culoare într-o lume în tonuri de gri. De la simple mâzgăleli, băiatul trece la desene mai elaborate, studiază arta - în paralel cu o mare pasiune pentru muzică - și pictează în secret tot ceea ce își dorește, sustrăgându-se astfel realismului socialist, singura artă permisă în acele vremuri. Tot în secret confecționează, împreună cu prietenii, haine și instrumente muzicale asemănătoare celor văzute în fotografiile formației Beatles.
Membrii partidului sunt reprezentați alegoric, sub forma unor porci în uniformă – amănunt care mi-a amintit de celebrul Maus, unde polonezii sunt porci, naziștii sunt pisici, iar evreii șoareci (vreau neapărat să recitesc cartea lui Art Spiegelman, care mi-a plăcut extrem de mult, dar și Persepolis de Marjane Satrapi, o altă carte grafică excelentă).
Pe lângă ilustrații, Zidul cuprinde și pagini cu fragmente din jurnalul lui Peter (nu știu dacă artistul a ținut într-adevăr un jurnal sau este doar o modalitate practică de a prezenta câteva informații în ordine cronologică), în care rememorează etapele prin care a trecut regimul comunist în Cehoslovacia, întâmplările care i-au marcat copilăria și adolescența, povești despre familie, prieteni și cunoscuți, între care sunt și câteva evenimente tragice.
Mai 1965 Poetul american Allan Ginsberg vine la Praga. Studenții îl aleg rege al serbării pe care o organizează în fiecare primăvară. Mai târziu însă, poliția secretă îl va învinui de subminarea țării și de decădere morală și îl va deporta. Mai 1966 În fața Teatrului Național din Praga se adună un mic grup de „pletoși”. Poliția începe să îi urmărească. Îi tund pe cei pe care-i prind. 1970 Větvička, un basist și un băiat minunat, a murit în urma rănilor suferite la cap, după ce a fost bătut de poliție după concertul formației Beach Boys.
***
► „The Arrival” („Sosirea”), de Shaun Tan ◄
The Arrival (Sosirea) este o carte uimitoare, cu toate că este cu desăvârșire lipsită de cuvinte. Narațiunea se construiește treptat, pornind de la extraordinarele ilustrații ale lui Shaun Tan, care sunt completate, interpretate și trecute prin filtrul imaginației și sensibilității fiecărui cititor. Nu mi-a venit să cred că am experimentat o sumedenie de stări, doar uitându-mă la câteva imagini – dar ce imagini! Parcă am fost într-o transă, analizând cu minuțiozitate fiecare cadru, pentru a descoperi cele mai mărunte detalii.
Nu știam nimic despre The Arrival, iar la început, doar frunzărind paginile, am crezut că este o carte grafică science-fiction. În cele din urmă, s-a dovedit a fi mult mai mult: o alegorie în cheie fantastică a lumii imigranților, o poveste veche, îmbrăcată în haine noi, minunate. Cum cuvintele lipsesc, a trebuit să-mi pun mintea la treabă pentru a înțelege ce se întâmplă, așa că experiența a fost cu atât mai interesantă. M-a uimit faptul că artistul reușește să transmită atât de multe lucruri și atât de multe emoții doar prin detalii, prin gesturile și prin mimica personajelor, dar și prin trecerea de la cadre largi la planuri apropiate.
Punctul alb care arată ca o lună este, de fapt, balonul cu aer cald care îl aduce pe protagonist în ținutul străin.
Protagonistul își lasă în urmă soția și fiica, într-o țară amenințată de forțe întunecate, pentru a călători spre un pământ îndepărtat. La fel de bine, ar fi putut pleca pe o altă planetă, căci, în noua țară, totul este ciudat și foarte diferit de realitatea cu care era obișnuit. Îl urmărim pe măsură ce își caută o locuință și o slujbă, interacționează cu diverși oameni (unii dintre ei sunt imigranți, asemenea lui), se familiarizează cu o limbă străină, cu peisajul ieșit din comun, cu animalele și fructele neobișnuite. Oamenii de aici par să aibă fiecare un animal de companie, iar imigrantul își va găsi în curând un animăluț al său (momentul a fost atât de înduioșător, de parcă în fața mea s-ar fi derulat un film – ce senzație stranie!). Prezența acestor animale în povestea fără cuvinte a lui Shaun Tan mi-a amintit de dæmonii lui Philip Pullman, din trilogia Materiile întunecate.
Am primit cartea în dar de la prietenul meu irlandez, Declan, după ce m-am extaziat în fața volumului găsit în librăria Anthony Frost. Așadar, The Arrival se găsește și la noi, însă prețul e destul de piperat. Nu știu dacă va fi publicată vreodată de o editură românească, având în vedere că, practic, nu este nimic de tradus, dar nu se știe niciodată.
P.S.: Nu prea obișnuiesc să asociez cărțile cu muzica (adică să le găsesc un soundtrack), dar de data asta mi s-a părut evident că piesa Gnossienne 4 a lui Erik Satie se potrivește de minune cu ilustrațiile lui Shaun Tan.
