O listă cu cărți la jumătatea anului (2016)

Dacă anul trecut mă plângeam că stau cam prost cu lecturile (asta pentru că citisem „doar” 38 de cărți în primele șase luni ale anului), situația de anul acesta ar trebui să mi se pară de tot plânsul: am reușit să citesc numai 27 de cărți din ianuarie încoace, printre care și unele foarte scurte, pe care nici nu-mi vine să le pun la socoteală. În mai și în iunie am citit extrem de puțin, vedeam cum trec zilele și eu tot n-aveam timp să pun mâna pe o carte. Frustrare la cote maxime, vă dați seama! 

Am observat, însă, un lucru: dacă am început deja o carte, fac eu cumva și găsesc măcar o jumătate de oră pe zi pentru a o continua, chiar dacă am un program aglomerat. În schimb, dacă am puțin timp la dispoziție, șansele să mă apuc de o carte nouă sunt foarte mici. Asta pentru că începutul unei cărți mi s-a părut întotdeauna dificil, și am nevoie de cel puțin două ore de lectură neîntreruptă pentru a mă acomoda cu scriitura, cu subiectul și cu personajele. Apoi, lucrurile merg mult mai ușor, și e suficient să citesc chiar și numai zece minute în metrou, pentru a reintra imediat în atmosfera cărții. Bine, chestia asta e valabilă pentru cărțile mai ușoare - în cazul celorlalte, prefer să întrerup lectura și să o reiau (adeseori, de la prima pagină) într-o perioadă mai liniștită. Așa am pățit cu trei romane care-mi plăceau foarte mult - Regele alb de György Dragomán, Tihna de Attila Bartis și Cele patruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak -, pentru că nu voiam să le fac varză din cauza pauzelor lungi dintre scurtele sesiuni de lectură.

Abia în vacanță, la finalul lui iunie, am reușit să citesc și eu ceva: manuscrisul cărții Hendrik de Mol și Planeta de Jad, pe care K.J. Mecklenfeld mi l-a trimis înainte de a fi în forma finală. Iar pe feribotul care ne ducea din Skopelos spre Volos, am devorat Novecento de Baricco (privind înapoi, a fost un loc foarte potrivit pentru cartea asta, căci nu cred că voi călători prea curând - as in never - cu un vas de croazieră). Ajunsă acasă, am făcut un maraton de lectură în primele zile din iulie: am terminat Lindenfeld și am mai dat gata două cărți scurte - Weird Things Customers Say in Bookshops și Hier de Ágota Kristóf. 

Am mai observat un lucru: nu mai sunt un cititor obsedat. Nu mă mai eschivez invitațiilor la bere (sau cafea), nu mai ratez festivaluri care mă atrag, nu-i mai ignor pe cei apropiați, doar pentru a sta cu nasul într-o carte. Sau, cel puțin, nu așa de des ca înainte. Pe o plajă sălbatică din Skopelos, când prietenul meu stătea la umbra unei stânci și citea ultimele capitole din Lindenfeld, eu am preferat să mă plimb încolo și încoace, să înot, să analizez pietricelele interesante (precum Charles Arrowby), în loc să citesc. Nu prea mai aleg cititul în detrimentul experiențelor și al oamenilor. Și totuși, lectura îmi lipsește, pentru că a devenit o parte esențială a zilelor mele. Mi-e clar că trebuie să fac cumva și să găsesc timp pentru a citi regulat.

După această introducere cam lungă, în care mi-am vărsat oful, o să trec în sfârșit la cărțile faine pe care le-am citit în prima jumătate a anului. Lista asta mi se pare un obicei bun, pe care mi-am propus să îl continui. Link-ul spre recenzie (acolo unde există) este în titlu. Aștept cu drag și recomandările voastre, nu mă îndoiesc că ați citit câteva cărți excelente din ianuarie încoace.

Frații Karamazov, de Fiodor Dostoievski

Am amânat multă vreme lectura acestui mamut de carte, dar s-a dovedit că m-am speriat degeaba: romanul se citește ușor (excepție fac o serie de capitole în care se discută despre religie, filozofie, natura umană și alte subiecte, care sunt ceva mai dificile și necesită atenție și lecturi repetate), iar ceea ce am găsit în paginile lui m-a impresionat profund și mă urmărește și acum. Sunt povești și personaje extraordinare, care vin la pachet cu o sumedenie de discuții foarte interesante, pe teme care rămân la fel de actuale și astăzi. Nu o dată am recunoscut cu uimire situații din lumea noastră modernă, chiar dacă Dostoievski vorbește despre societatea și dilemele timpului său. Nu o dată m-am trezit că relaționam, în viața reală, cu ceea ce aflasem din acest roman. N-am reușit încă să scriu o recenzie despre Frații Karamazov (sunt atât de multe lucruri de spus, încât nici nu știu de unde să încep), dar o voi face cât de curând - e o provocare pe care nu vreau s-o ocolesc, chiar dacă știu de pe acum că nu va ieși un text pe măsura cărții. 

Orbitor. Aripa stângă, de Mircea Cărtărescu

După ce m-am îndrăgostit de Nostalgia lui Cărtărescu, mi-am făcut curaj și am trecut la primul volum din trilogia Orbitor. A fost o călătorie stranie și dificilă pe alocuri, presărată cu imagini și scene extraordinare, dar și cu multă confuzie, căci, la fiecare pas, realismul izbucnește în fantezii halucinante și teorii ermetice. Unele fragmente sunt teribil de complicate și nu pot spune că am înțeles mare lucru din ele, însă, în cea mai mare parte, romanul mi-a trezit furnicături de plăcere, pentru că mi-a oferit șansa să trăiesc, preț de câteva zile, într-o lume fantasmagorică la granița dintre realitate și imaginar - o lume lipsită însă de granițe, în care negânditul și neimaginatul devin posibile. Personajul Mircea avansează printr-un labirint de amintiri, închipuiri, vise și idei incredibile, în căutarea ieșirii spre adevărata lume, care nu e lumea în care ne naștem, trăim și murim. Alături de un București metamorfozat într-un organism viu, în continuă schimbare, Mircea reinventează și o istorie fabuloasă a familiei sale, în care mama primește un rol esențial și capătă dimensiuni monumentale, de idol și ființă mitologizată.

Profeții din Fiordul Veșniciei, de Kim Leine

Mi-a plăcut foarte mult romanul lui Kim Leine, cu atmosfera sa obsedantă, cu scriitura sa clară și alertă, puternic vizuală, cu umor său negru și cu alăturările inspirate de cuvinte. Este o carte complexă, cu o sumedenie de povești și de informații istorice, care explorează natura umană într-un cadru fabulos - Danemarca, Norvegia și Groenlanda secolului 18. Liantul care adună laolaltă toate istoriile și locurile este protagonistul Morten Pedersen, un tânăr norvegian care ajunge ca misionar în Groenlanda, unde speră că viața sa va căpăta un sens, iar păcatele sale vor fi spălate. Însă Groenlanda se dovedește a fi mijlocul care-l afundă și mai adânc în mocirla păcatului, pentru a-l arunca apoi, fără veste, pe culmile extazului religios. Raționalismul său este supus la grea încercare în acest ținut pustiu, strâmt și întunecat, cu o cultură și un ritm al vieții complet străine. Laitmotivul romanului și semnul sub care stau multe dintre alegerile protagonistului sunt următoarele cuvinte ale lui Jean-Jacques Rousseau: Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri! 

Marea, marea, de Iris Murdoch

Despre Marea, marea am mai vorbit și la lista cu cărți despre vară, mare și vacanță. Am devorat acest roman cu o scriitură excelentă și o atmosferă extraordinară, care mi-a imprimat pe retină o sumedenie de scene memorabile. O casă solitară și ciudată aflată la malul mării; o obsesie rămasă intactă de-a lungul deceniilor, care, printr-o întorsătură a sorții, își poate găsi rezolvarea; întâmplări inexplicabile care îmbracă povestea într-o țesătură misterioasă și de rău augur; marea, care invadează paginile ca un personaj omniprezent, purtând, pe rând, măști inofensive, atrăgătoare sau amenințătoare. Călătoria alături de Charles Arrowby - infamul protagonist și narator al cărții - a fost în mare parte imprevizibilă, punctată de întâmplări ciudate, elemente pseudo-fantastice și răsturnări de situație, precum și de personaje care intră și ies din scenă când te aștepți mai puțin, ca într-o comedie ușor macabră care pe parcurs se transformă în dramă. 

Atlasul continentelor încețoșate, de İhsan Oktay Anar

Romanul a fost o călătorie extraordinară prin lumea basmelor orientale, un melanj foarte reușit de fapte istorice, istorisiri cu iz de legendă, noțiuni de alchimie, elemente fantastice și o filozofie lejeră, care pleacă de la conceptul lui René Descartes, Cogito ergo sum. Visul, identitatea și cunoașterea sunt elementele-cheie pe al căror fundament se construiește o istorie fabuloasă, care se petrece la 1861 de ani de la venirea lui Mesia, pe fundalul unui Constantinopol mitic. În centrul cărții se află visătorul Ihsan Efendi cel Lung, care lucrează cu patimă la o hartă a întregii lumi, pe care vrea să o zămislească fără a-și părăsi nici un moment locuința, și pe fiul său, Bünyamin, care pornește în aventura vieții sale, prin tot felul de locuri ciudate și înapoi în Constantinopol, legându-și iremediabil destinul de o monedă neagră, care se va dovedi elementul esențial într-un plan fantasmagoric. 

Manuscrisul fanariot, de Doina Ruști

În comparație cu o greoaie carte de istorie, romanul Doinei Ruști s-a dovedit o lectură captivantă, care a zugrăvit o imagine vie și memorabilă a Bucureștiului fanariot, vestit odinioară în întregul Imperiu Otoman drept un oraș al inimilor ușoare, unde se îndeplinesc visele. Este o carte străbătută de cuvinte vechi, restituite cu migală urechilor moderne, o carte-mozaic ce cuprinde o sumedenie de istorii inedite și multe detalii savuroase legate de gastronomia, vestimentația și obiceiurile vremii. Ioanis Milikopu, un tânăr vlaș din Thessaloniki, pasionat de croitorie, este fermecat de cuvântul București, auzit în prăvălia de stofe a unui prieten turc, un cuvânt plin de promisiuni, care-l determină să fugă de acasă și să pornească într-o lungă călătorie spre pământul făgăduinței, unde se spune că toată lumea dansează, iar noii-veniți își uită trecutul. Pagină după pagină, am fost absorbită într-o lume dispărută, dar nespus de fermecătoare, o lume țesută din vise, superstiții, ambiții, muzică și cuvinte, în miezul căreia se află o poveste de dragoste, cu rădăcini cât se poate de reale.

Novecento, de Alessandro Baricco

De Baricco citisem doar Mătase, care m-a uimit prin minimalismul narațiunii, însă cartea care m-a cucerit cu adevărat a fost Novecento. N-are cum să nu-ți placă acest scurt roman concentrat, care se citește pe nerăsuflate, pentru că Baricco are umor, o scriitură excelentă și o imaginație surpinzătoare. Ca să nu mai spun de concizia lui, de talentul de a spune atât de multe în atât de puține pagini - o reducere la esență care mi se pare extrem de dificil de atins. Chiar dacă ați văzut deja filmul lui Tornatore, cartea merită citită, pentru a cunoaște sursa de la care a pornit uimitoarea poveste a pianistului de pe ocean. Bebelușul părăsit în sala de bal a unui vas de croazieră, care ajunge unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii, fără a părăsi vreodată mica sa lume plutitoare, absorbind însă cu voracitate poveștile, muzica și emoțiile oamenilor veniți din toate colțurile pământului, care se perindă mai devreme sau mai târziu prin fața genialului și ciudatului Novecento.

Foamea, de Knut Hamsun

Am amânat multă vreme cartea lui Hamsun, al cărui titlu era de ajuns pentru a-mi stârni tot felul de stări incomode, dar, în cele din urmă, povestea nu s-a dovedit atât de dură și de apăsătoare pe cât mă așteptam. Autorul face suferința mai ușor de suportat prin umor și ironie, dar mai ales prin redarea ei într-o cheie estetică. Romanul e compus dintr-o rețea densă de gânduri și întâmplări mărunte, de introspecții și halucinații, toate ancorate de subiectul central: foamea, companionul sumbru și statornic care-l însoțește pe naratorul cărții, un tânăr scriitor aspirant care rătăcește înfometat prin Christiania sfârșitului de secol 19, disimulând adevărata sa condiție, periclitându-și, voit sau inconștient, sănătatea și integritatea morală, în numele libertății și al menirii creatoare. Am fost impresionată de modul în care Knut Hamsun a surprins, atât de minuțios și de intens, etapele de degradare fizică și mentală prin care trece un individ inteligent și vanitos, confruntat cu situații chinuitoare și umilitoare, care îl aduc în pragul nebuniei și la constatarea că „se putea muri foarte ușor dintr-un exces de orgoliu”. 

Firida Rușinii, de Ismail Kadaré

Ismail Kadaré este unul dintre scriitorii mei preferați, astfel că, după dezamăgirea adusă de Cina blestemată, m-am bucurat să găsesc un nou roman excelent în Firida Rușinii. Aici, Kadaré ne poartă de-a lungul Imperiului Otoman, dinspre centru spre provinciile din margine, legând mai multe teme, personaje și istorii printr-un fir comun: capul tăiat așezat în Firida Rușinii, un simbol al puterii, al rebeliunii și al înfrângerii. Autorul explorează regimul totalitar prin intermediul metaforei și al alegoriei, substituind Imperiul Otoman dictaturii lui Enver Hoxha. Unul dintre firele narative se țese în jurul lui Ali Tepelena, fostul guvernator al Albaniei, care, spre finalul vieții și după o lungă domnie, în care și-a tratat supușii cu cruzime, s-a răzvrătit împotriva Înaltei Porți. Romanul are și o latură grotescă și bizară care m-a fascinat, legată de capetele tăiate și de curierul împărătesc care le transportă în capitală, dar și de ținuturile deznaționalizate, unde oamenii sunt reduși la statutul de ființe primitive. 

Lindenfeld, de Ioan T. Morar

Iată o carte care-ți poate restabili încrederea în literatura românească - iar acest lucru este valabil și pentru Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști. Lindenfeld este un roman bine scris, cu umor și personaje principale excelent construite, cu un subiect foarte interesant și o narațiune bine dozată, care m-au ținut în priză pe tot parcursul lecturii. O seamă de personaje se adună la Lindenfeld, satul părăsit din Banat, pentru a juca într-un spectacol de proporții destinat unui singur spectator: un bărbat născut aici, care fugise din România comunistă și făcuse avere în străinătate. O șansă pentru un scriitor german de a transpune în realitate ceea ce, de obicei, nu depășește granițele hârtiei și ale imaginației. Un experiment care poate da greș în orice clipă, și un teren propice pentru o sumedenie de idei cu tentă filozofică, dar și pentru situații desprinse din viața României moderne, în care amprenta sistemului comunist continuă să-și facă simțită prezența.