Imago - Ludmila Uliţkaia

Acoperind peste jumătate de secol din istoria Rusiei, de la moartea lui Stalin până la câțiva ani după dizolvarea URSS, Imago este un roman excepțional, care-ți taie răsuflarea prin frumusețea, complexitatea, dar și amărăciunea lui. Este o carte copleșitoare, care te cam strivește sub greutatea ei elefantină, așa încărcată cu talente irosite absurd și destine modelate cu pumni insensibili de fier, cu neșansa de a trăi într-un timp bolnav și putred, când viața e ca un labirint sufocant fără ieșire, iar totul - bucuria, talentul, libertatea, chiar și dragostea -, evoluează doar pe jumătate, căci palme crude strivesc crisalida înainte de a se transforma în insecta adultă, și tot ele prind în zbor fluturii ce le-au scăpat printre degete, pentru a le smulge aripile și a le trimite corpurile mutilate într-un picaj umilitor. Istoria Rusiei era (și, în multe privințe, încă este) una mizerabilă, dar era loc și pentru generozitate, și pentru demnitate, și pentru simțul onoarei.

Puține lucruri din propria viață mai par cu adevărat serioase și grave după ce citești cartea Ludmilei Uliţkaia, care-ți arată, o dată în plus, norocul de a trăi alte vremuri decât cele pe care le-au traversat eroii din Imago - unii dintre ei înghețați la stadiul de larvă, în lipsa luminii și a căldurii răsfrânte de cunoaștere și libertate. Însă nu este mai puțin adevărat că timpurile dificile sunt cele care nasc eroi, pe când, în liniște și pace, spiritul lâncezește și viața își pierde din intensitate. Eroi necunoscuți ai deceniilor sovietice, pe care Uliţkaia îi scoate la lumină, simbolic, prin personajele sale. Dincolo de servili, îndoctrinați și delatori, o armie de eroi ce se împotrivesc, prin gesturi mărunte sau grandioase, tăvălugului sovietic care amenință să le niveleze spiritul și să le frângă rezistența. Nu sunt perfecți, poate că nici nu vor atinge vreodată stadiul matur, imago, iar printre ei sunt destui care, în final, cedează în fața fricii și consimt la pacte dezonorante. 

Poate că frumusețea va salva lumea, sau adevărul, sau naiba știe ce altă minune, dar orice ai face, frica e mai tare decât toate, frica ne distruge pe toți - distruge în fașă frumusețea, tot ce e minunat pe lume, înțelept, veșnic... Nu Pasternak va rămâne, ci Mandelștam, fiindcă la el e prezentă mereu groaza de vremurile în care trăiește. Pasternak tot voia să se împace cu ele, încerca să le explice într-o formă pozitivă. (pag. 290)

Romanul vorbește despre copilărie și maturizare, despre prietenie și supraviețuirea într-un mediu devorat de ură și frică. Despre fragilitatea ființei umane, fie ea bună sau rea, și conflictele dintre părinți și copii, acutizate de regimul sovietic. Despre o lume salvată de literatură, muzică și pasiuni de tot felul, sau de votcă și rugăciune și, uneori, de un umor miraculos, rămas intact, nu se știe cum, în bătrânele uscate, uitate de moarte într-un sătuc rusesc izolat. Despre istoria influențată de literatură, căci ceea ce zice un mare scriitor devine adevăr istoric, dar și despre adevărul istoric care se păstrează în arhivele poliției politice, unde tot ce e confiscat se păstrează pentru veșnicie - sau pe aproape. 

În cele peste 500 de pagini tipărite mărunt, Imago cuprinde o mulțime de nuanțe și teme, unele evidente, altele mai subtile, pe care nu le-am dibuit în totalitate la o primă lectură; abia câteva interviuri cu autoarea și recitirea pasajelor subliniate mi-au relevat noi sensuri și semnificații care îmi scăpaseră - și au mai rămas destule de înțeles. Mi-ar fi imposibil să cuprind într-o recenzie complexitatea acestui roman, care vorbește despre atât de multe subiecte și, din stratul pitoresc al istoriilor cotidiene - care, așa cum m-a obișnuit Uliţkaia, sunt și aici nespus de savuroase -, coboară spre adâncimi dureros de sondat. 

Printre altele, Imago este o călătorie fascinantă prin literatura rusă, pornind de la Tolstoi și Dostoievski până la autorii care au circulat prima oară în samizdat, dar și o călătorie prin muzică, îndeobște cea clasică, de la compozitori celebri ca Șostakovici și Mozart la exponenți ai avangardei ruse. Aș putea spune că romanul joacă rolul unui pedagog talentat, care povestește o mulțime de lucruri interesante despre istorie, muzică, literatură, chiar și despre știință, dar mai ales despre natura umană și felul în care reacționează indivizi diferiți în mediul toxic al unui regim totalitar. 

Literatura, poate mai mult decât muzica - căci e nevoie de o anume sensibilitate pentru a evada în muzică, acea lume abstractă, de o perfecțiune sublimă - se dovedește un refugiu în acele vremuri mizerabile și bolnave, când viața era umilitoare și brutală. Literatura, care curăță sângele de ororile unui război, și care substituie oxigenul libertății prin contactul cu ideile înalte, gândirea vie și emoția. Cărțile sunt cele care nasc prietenii și unesc oameni foarte diferiți, ce au totuși un numitor comun: sunt cu toții antisovietici și foarte pasionați de lectură. O rezistență clandestină în care cărțile sunt punți de legătură, mentori care deschid ochii - citite la momentul potrivit -, dar și obiecte de pierzanie, când atrag denunțuri și descinderi ale kaghebiștilor. Este însă loc și pentru mici întâmplări miraculoase, când cărțile atât de prețioase sunt salvate printr-un lanț de conjuncturi neașteptate. 

Toate aceste fantome, cu preocupări spirituale, duceau o existență paralelă, clandestină. Și mai mulți erau aceia care nu se cunoșteau între ei, se intersectau la vestiarele bibliotecilor, la garderobele filarmonicilor, în liniștea muzeelor pustii. Nu formau un partid, un cerc, o societate secretă, nici măcar o adunare a celor care gândeau la fel. Să zicem că numitorul lor comun era repulsia față de stalinism. Și, bineînțeles, lectura. Împătimiți ai lecturii, nestăpâniți, maniaci - hobby, nevroză, drog. Pentru mulți lecturile care le îndrumau viața s-au transformat într-un substitut al ei. (pag. 226)

A fost cu adevărat emoționant să fiu martoră, alături de eroii din Imago, la nașterea și răspândirea samizdatului, la apariția unor mari scriitori care au dat peste cap ierarhia operelor literare, dar și felul în care oamenii își percepeau țara și existența. Unii dintre autorii aceștia erau necunoscuți în Rusia, cum a fost cazul lui Nabokov, al cărui prim roman, Invitație la eșafod, a produs stupoare în rândul cititorilor moscoviți. Nu mai puțin emoționant a fost să aflu că Soljenițîn pusese bazele unui fond de ajutorare a deținuților politici, căci onorariile sale erau transferate în țară și distribuite sub formă de pachete cu produse alimentare. Soljențîn, care scria carte după carte, toate intrate în samizdat, plimbate din mână-n mână sub formă de foi volante; nu te puteai împotrivi adevărului lor zdrobitor, nu te puteai opune adevărului despre tine însuți, despre țara ta, despre crimă și păcat. Dar nu numai despre Nabokov și Soljenițîn e vorba, ci și de autori mai puțin cunoscuți, precum Nikolai Arjak (pseudonimul lui Iuli Daniel), cu romanele Vorbește Moscova și Ispășire, sau Venedikt Erofeev, cu al său Moscova-Petușki.

Cât de multe versuri, Dumnezeule! Cât de multe! Niciodată Rusia n-a cunoscut asemenea vremuri, nici înainte, nici după... Versurile umpleau spațiul gol, lipsit de aer, ele însele deveneau aer. Era, poate, un aer „șterpelit”, după cum spunea poetul Mandelștam. Cea mai înaltă recunoaștere pentru un poet nu era Premiul Nobel, ci foile acelea foșnitoare, scrise la mașină sau de mână, cu un scris greu de descifrat, cu greșeli de mână și de tipar: Țvetaeva, Ahmatova, Mandelștam, Pasternak, Soljenițîn și, ca să-ncheiem, Brodski. (pag. 133)

***

Imago se deschide prin trei secvențe scurte: în casele a trei prietene, în martie 1953, este primită vestea morții lui Stalin. O jumătate de secol mai târziu și pe un alt continent, cartea se încheie, în 1996, cu moartea poetului Iosif Brodski, un geniu înaintea timpului său. Două minți și două morți atât de diferite, care închid între ele o perioadă cumplită a istoriei. Cum să cuprinzi într-o carte toate nuanțele care compun viața în Rusia post-stalinistă, când în locul tiranului au venit alții din același soi, cu minți nu mai puțin diabolice? Cum să atingi toate chestiunile definitorii pentru acele vremuri, chestiuni care par inepuizabile? 

Pornind de la trei personaje centrale - Ilia, Miha și Sania, care au devenit prieteni în timpul școlii, cu puțin înainte de moartea lui Stalin -, Ludmila Uliţkaia urmărește parcursul imprevizibil al forțelor ce conduc la întâlnirea oamenilor și construiește o rețea impresionantă de drumuri, răscruci și fundături umblate de cei care, uniți de soartă, merg împreună preț de câteva ore, zile sau ani, iar uneori o viață întreagă. Se naște astfel o hartă complicată și încâlcită, cu sute de linii paralele sau intersectate în mai multe puncte, pe care autoarea ne poartă câteodată până la capăt, pentru a reveni apoi într-o răspântie și a o porni în altă direcție, urmărind un alt fir. Uneori avem impresia că s-a rătăcit și că n-o să mai găsească niciodată drumul spre personajele de mai înainte, însă Uliţkaia nu ne înșeală așteptările și răzbește, cum-necum, prin desișul istorisirilor, pentru a continua poveștile începute. Alteori, găsim firimituri lăsate pe drum, indicii presărate din timp, prin care scriitoarea prefigurează evenimentele ulterioare, ca să știm că ne vom întoarce cândva, chiar dacă planurile temporale se amestecă în felul acesta, și nu de puține ori aflăm viitorul înaintea prezentului și moartea înaintea maturizării. 

E interesant să urmărești traiectoria forțelor care conduc la întâlnirea a două persoane. Câteodată o asemenea întâlnire pare că se produce fără vreo pregătire specială, urmând cursul firesc al evenimentelor, de exemplu, persoanele locuiesc în aceeași casă, se duc la aceeași școală, se întâlnesc la institut sau la serviciu. Alteori se întâmplă ceva neașteptat - o încurcătură în legătură cu orarul trenurilor, un mic eveniment neplăcut, aranjat de sus, din ceruri, cum ar fi un început de incendiu sau o mică inundație de la etajul de deasupra, un bilet cumpărat întâmplător pe stradă la următoarea proiecție a unui film. Sau, iată, o întâlnire întâmplătoare: un bărbat se pregătește să urmărească atent pe cineva, se află în fața casei clientului său, și, deodată, trece o fată tânără, care n-are de-a face cu el. O dată, de două ori, de trei ori. Lui îi apare pe față un nenorocit de zâmbet și, într-o clipă, se luminează tot - ea e, scumpa, unica, viitoarea mea soție... Merită oare omul, oricare ar fi acela, asemenea eforturi din partea soartei? (pag. 240)

Survolând de la înălțime această rețea densă și complicată, poate părea copleșitor numărul personajelor care se mișcă încolo și încoace pe cărările romanului. Dacă am spus că sunt multe cele întâlnite în Medeea și copiii ei, ei bine, îmi retrag cuvintele, căci Imago joacă la un cu totul alt nivel. Însă nu trebuie să vă lăsați descurajați de acest amănunt, căci lucrurile nu sunt atât de dificile pe cât par la prima vedere. Cu scheme mentale sau pe hârtie, încep să se contureze legături și raporturi, iar odată ce am pătruns pe făgașul poveștilor, suntem oricum prinși fără scăpare în plasa de păianjen întinsă cu abilitate de Uliţkaia, și nu mai e cale de întoarcere.

Trebuie să mai spun că, la fel ca în cazul Medeei, am avut impresia că Imago se află la răspântia dintre proză scurtă și roman, dar ceea ce ține totul laolaltă sunt chiar cele trei personaje centrale - Ilia, Miha și Sania -, trioul botezat Trianon, nodul din care pornesc firele celorlalte istorii, care se ramifică, se întretaie sau merg în paralel, dând naștere, la rândul lor, altor și altor ramificații. Aceste rădăcini aeriene se întind spre toate colțurile imperiului, până în cătune mizere și depopulate, în încercarea de a acoperi cât mai mult din pielea și pulsul acestui organism monstruos, dar extrem de pitoresc în complexitatea sa etnică și culturală. 

Recent, la FILB 9, Vlad Zografi spunea cât de dificil e să scrii o carte cu mai mult de două personaje puternice. M-am gândit imediat la Imago, unde nu sunt două, ci cel puțin cinci figuri memorabile, ca să nu mai spun că până și personajele secundare sunt savuroase. În numai câteva fraze meșteșugit lucrate, Uliţkaia creează în jurul lor o întreagă poveste, fie că este vorba de un instalator bețiv, în fața căruia conductele stăteau smirnă, scrâșneau și se desfundau singure, sau de gruzina Nino, cântăreață, croitoreasă, călugăriță ratată, angajată de organele de conducere să-l jelească pe marele conducător, sau de organizatorul funeraliilor din partea Uniunii Scriitorilor, care-i îngropase pe Tolstoi, Fadeev și Maiakovski, și-i citea numai pe scriitorii decedați.

Ilia, Sania și Miha - porecliți la școală măscăriciul, muzicantul și ochelaristul-evreu - sunt personajele al căror parcurs îl aflăm aproape în întregime - la fel cum se întâmplă și în cazul Oliei sau al Tamarei. Cei trei sunt atât de vii, de autentici, încât poveștile lor par inspirate din întâmplări reale. Cine știe, poate chiar au existat pe atunci un Ilia descurcăreț și vesel, care a lăsat în urma sa o importantă arhivă fotografică - numită mai târziu „arhiva disidenței” -, un Sania sensibil și delicat, pasionat de muzică, care a trăit multă vreme ocrotit de realitatea crudă din jur, un Miha emotiv, îndrăgostit de poezie și înzestrat cu o inimă mare, care s-a ocupat cu dăruire de copiii surdomuți. Personalități diferite, provenind din medii diferite, cei trei prieteni sunt uniți de trăsături și idei comune, printre care la loc de cinste se află aversiunea față de puterea sovietică și nedreptățile care-i înconjoară. Uneori îi despart viața și tainele neîmpărtășite, însă legătura lor rămâne la fel de puternică, în ciuda a tot ce le este dat să înfrunte în vremurile cu oameni urâți, îmbrăcați urât, cu purtări urâte.

Prietenia în trei, ca orice triunghi, e lucru complicat. Apar piedicile și tentațiile - gelozia, invidia, uneori se ajunge până la o mică ticăloșie scuzabilă, dar totuși ticăloșie. Se justifică oare ticăloșia printr-o mare iubire? Printr-o mare gelozie și o suferință insuportabilă? Ca să se lămurească în privința asta, celor trei le era dat să trăiască o viață întreagă, mai scurtă sau mai lungă... într-o epocă foarte potrivită... (pag. 23)

Mi s-a părut foarte interesantă problema copilăriei, care îl preocupă pe profesorul de literatură Viktor Iulievici Șengheli, cel care recita poeme când intra în sala de clasă unde învățau Ilia, Miha și Sania. Când începea, asta se știa. Dar când se termina? Care era granița care despărțea copilul de adult? După cum observă în timpul petrecut la țară, într-un sat din nordul Rusiei, acolo copilăria se sfârșea mai devreme, iar cunoștințele învățate la școală, adeseori pe burta goală, nu le erau de niciun folos copiilor de țărani care începeau să muncească de la o vârstă fragedă. În schimb, la oraș, copiii se bucurau cât de cât de acea perioadă inocentă a vieții lor, erau interesați de învățătură și de problemele „spinoase”.

Viktor Iulievici mai observă că procesul dezvoltării elevilor săi semăna cu metamorfoza insectelor: unii dintre ei rămâneau în pustiul adolescenței, cum îl numise Tolstoi, și nu reușeau să iasă de acolo vreodată. Deși, din punct de vedere fiziologic, erau ființe mature, la nivel de maturizare morală rămâneau la stadiul de larve, indiferent de volumul cunoștințelor pe care le acumulaseră. Rezultatul era, așadar, o societate de larve, de oameni imaturi cu mască de adulți - o societate cu o minimă conștiință morală. De ce metamorfoza se petrecea doar la o parte dintre ei și în ce consta acest proces al trezirii conștiinței morale? Poate că era vorba de un eveniment care răstoarnă totul, îți întoarce sufletul pe dos și te trezește, iar atunci este esențială prezența unui mentor-inițiator, fie că este un profesor, un prieten mai în vârstă, o rudă mai îndepărtată, o carte care-ți pică în mâini la momentul oportun. Sau poate că era vorba de inițierea prin frică - frica ce ne distruge pe toți. 

După ce citi un munte de cărți, Viktor Iulievici se întoarse la clasicii ruși - sursa în care avea încredere deplină. (...) Avea ceva ciudat această minunată literatură: scriitorii erau numai bărbați, iar personajele erau numai băieți. Scrierile se adresau doar băieților. Se refereau la onoare, curaj, datorie. Ca și cum în Rusia copiii erau numai băieți. Ce se întâmpla cu copilăria fetelor? Ce rol neînsemnat aveau! Natașa Rostova cântă și dansează admirabil. Kitty patinează. Mașa Mironova respinge asalturile insistente ale unui ticălos. Toate tinerele verișoare împreună cu prietenele lor, de care sunt îndrăgostiți băieții, poartă cârlionți și se încurcă în volănașe. Celelalte sunt victime nefericite: de la Anna Karenina și Katia Maslova până la Sonia Marmeladova. Interesant, foarte interesant. Cum stau lucrurile cu fetele? Sunt doar un obiect de interes pentru bărbați? Și unde le e copilăria? Suferă ele transformarea lăuntrică prin care trec băieții? (pag. 79)

Abia din acest paragraf am înțeles unul dintre motivele pentru care Ludmila Uliţkaia se concentrează în scrierile sale asupra personajelor feminine, acoperind inclusiv acest teritoriu nebulos al copilăriei fetelor, așa cum a făcut-o în povestirile din Fetițele. Rude Sărmane. Deși figurile centrale ale romanului sunt trei băieți-viitori bărbați, în jurul lor se conturează treptat câteva personaje feminine puternice, precum Anna Aleksandrovna, Olia-Olga sau Tamara, la care se adaugă o mulțime de personaje secundare cu istorii impresionante (în mod clar, lui Ulițkaia îi ajunge un singur capitol pentru a spune o poveste de neuitat), de la adolescenta Marina, fire independentă și curajoasă, ai cărei părinți marxiști au fost arestați, la cele trei bătrâne uitate de Dumnezeu într-un sat, cu ospețelor lor sărace, dar pline de veselie și amintiri despre copiii și bărbații care le muriseră demult. 

Sunt mici miracole care îndulcesc viața amară a unui copil crescut în vremurile sovietice - e drept, un copil de la oraș: o pereche de patine, un aparat de fotografiat FED, un laborator foto improvizat în cămara unde se țin ligheanele, o carte citită la becul chior din bucătăria comună, când toată lumea a adormit, un concert de pian al lui Mozart care emoționează și tulbură. Sunt însă și comori neprețuite, precum un profesor care insuflă dragostea pentru literatură și pune în funcțiune motorul gândirii, sau oameni deosebiți care îndrumă pașii unui adolescent spre alte dimensiuni ale existenței, și fac asta cu o carte potrivită, o muzică bine aleasă și, uneori, cu o vorbă blândă și un borș fierbinte. 

Miha trecuse rapid de stadiul lecturii lui Dickens, și Anna Aleksandrovna, fără să stea mult pe gânduri, îi propuse să-l citească pe Pușkin.
- L-am citit deja! se împotrivi Miha.
- Pușkin e ca Evanghelia, îl citești toată viața.
- Păi atunci mai bine Evanghelia, Anna Aleksandrovna, că n-am citit-o...
Anna Aleksandrovna izbucni în râs scuturând din cap:
- O să mă omoare ai tăi. Ca să-ți spun drept, nici o carte din literatura europeană nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea Evangheliei. Nu mai vorbesc de literatura rusă. (...)
Conveniră ca Miha s-o citească în casa lor și să nu sufle o vorbă despre ea. Cât de multe comori avea Miha acum: o casă cu un pat pliant numai al lui, pe mătușa Ghenia cu ciorba ei, pe grasa și beteaga de Minna care se freca de el când cu șoldul, când cu sânii enormi, pe Sania și pe Ilia, pe Anna Aleksandrovna, patinele, cărțile... (pag. 33)

Mă întreb acum dacă există vreo carte slabă a Ludmilei Uliţkaia, pentru că eu încă nu am citit-o. Mai rar o asemenea povestitoare minunată, cu harul de a extrage ineditul din cotidian și de a condensa o viață întreagă în numai câteva paragrafe. Și un amănunt important, cel puțin pentru mine: Uliţkaia are abilitatea de a mă emoționa, uneori până la lacrimi. Poate că nu pare cine știe ce calitate, însă am constatat că, în ultima vreme, am devenit greu de impresionat. În special dramele imaginate de autorii americani trec pe lângă mine fără să lase urme emoționale (cu britanicii e altă poveste). Însă Ulițkaia, la fel ca Marina Stepnova sau Jón Kalman Stefánsson, reușește să miște coardele sufletului și să le facă să vibreze. De ce cu unii scriitori se întâmplă asta, iar cu alții ba? Este vorba de un limbaj anume, de o cultură oarecum comună, de talentul lor de a dărâma bariera dintre realitate și ficțiune? Nu poate fi vorba de un fond comun popoarelor slave și latine, căci Stefánsson este islandez, deci cât se poate de îndepărtat la nivel cultural, social și poate chiar emoțional. Altundeva se află răspunsul, poate în capacitatea acestor scriitori de a crea lumi veridice, în care umbra creatorului nu se ghicește, căci stă bine ascuns în spatele zidului de cuvinte pe care l-a ridicat cu migală, dar prin care reușesc să ajungă direct la inimă, acordând-o pe o frecvență cât se poate de umană.

Ed. Humanitas, 2016, 562 pag,
trad. Gabriela Russo

Mai sunt multe, foarte multe de spus despre Imago. Am lăsat afară o mare parte din ceea ce am scris inițial, pentru că ar fi ieșit o recenzie imensă (și-așa e destul de mare). N-avea rost să povestesc mai multe despre Ilia, Miha, Sania, Olia, Tamara, Galia sau minunata Anna Aleksandrovna (despre care nu am aflat, oricum, mare lucru - mi-ar fi plăcut să-i cunosc povestea, însă este singura pe care Uliţkaia alege să nu ne-o dezvăluie decât parțial, și mai mult printre rânduri). Eu sper să nu vă fie teamă de dimensiunea romanului și să aflați singuri poveștile acestor personaje, pentru că mărimea cărții e direct proporțională cu istoriile extraordinare pe care le conține. Dacă nu sunteți prea convinși, citiți, de exemplu, capitolul „Fugarul”, unul dintre preferatele mele. Sau deschideți cartea la întâmplare, deși, cum ziceam, de multe ori viitorul este dezvăluit înaintea prezentului narativ. 

P.S.: Am compilat un playlist cu o parte din muzica menționată în Imago - unii sunt compozitori avangardiști, care au creat o muzică oarecum necomestibilă pentru mine; în schimb, cu ocazia asta l-am descoperit pe Alfred Schnittke, care mi-a plăcut enorm - am pus mai multe creații de-ale lui în playlist, inclusiv „Suita Gogol”. 

Pe Hrușciov nu-l preocupa muzica. (...) Primitiv, semianalfabet, îmbătat de putere, conducea țara uriașă cum îl tăia capul. (...) Dușman al culturii și libertății, al religiei și talentului, el i-a zdrobit pe aceia pe care îi putea zări cu ochiul lui miop de incult... Nu i-a văzut pe principalii dușmani: marea literatură, filozofia și pictura. Nu a ajuns, bineînțeles, până la Beethoven, la Bach, cât despre Mozart, pe acesta l-a scăpat din vedere, avea o natură dezarmant de simplă. (pag. 226)

P.P.S.: Un interviu fain cu Ludmila Uliţkaia și emisiunea Garantat 100% la care a fost invitată.