Jurnal de lectură – iunie

Când am început acest jurnal de lectură, am făcut-o cu gândul să scriu în el regulat, de-a lungul întregii luni, exact cum ar trebui să fie un jurnal. Până acum, n-am reușit să mă țin de planul inițial, așa că am scris cam toate textele odată, la finalul lunii. Cum iunie se arată ceva mai lejer, voi încerca să notez la timp câteva rânduri despre cărțile pe care le citesc sau despre alte întâmplări cu temă literară. Voi completa jurnalul periodic cu tot ce-i demn de menționat, și poate că uneori mă voi abate puțin de la tema strict livrescă, dar sper să fie cu iertare. 

27-29 iunie

O prietenă mi-a împrumutat mai demult „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro, spunându-mi că s-ar putea să-mi placă. Eu n-aș fi pus vreodată romanul acesta pe lista de lecturi, dar recomandarea ei a fost de ajuns pentru a-l lua la citit. L-am dat gata în două zile, căci povestea autoarei argentiniene e foarte interesantă și m-a prins imediat – e vorba de un cartier select de la periferia orașului Buenos Aires, unde câteva familii bogate duc o viață luxoasă, lipsită de griji, în completă antiteză cu situația politică și socială din restul țării. În anii 1990, Argentina se afla în pragul unui colaps economic, iar asasinatele și jafurile erau la ordinea zilei. M-au fascinat descrierile acestui cartier bine păzit, cu regulile lui scrise și nescrise, unde bogații orașului au venit să-și uite trecutul, dar și prezentul, și unde, la un moment dat, trei oameni mor în condiții suspecte. Mai jos, un citat cu temă literară, despre biblioteca unui fost locuitor al cartierului Altos de la Cascada.

24-26 iunie

Prin primăvară, am primit chiar de la Alin Teodor Ivan, autorul ilustrațiilor, revista cu aventurile lui Vlady, un mic vampir albastru care nu-i tocmai așa cum v-ați aștepta. Lui Vlady îi place la nebunie mujdeiul, iubita lui este o porumbiță, stă cu plăcere la soare și are o mulțime de prieteni. Șoricelul Manix, care e topit după sarmale, îi este partener de călătorii și aventuri. Comportamentul neobișnuit al lui Vlady e o sursă permanentă de îngrijorare pentru tatăl său, care se teme că fiul lui nu este un liliac normal – dar mama, împăciuitoare, îl liniștește întotdeauna, ba îi și prepară lui Vlady câte un ceaun imens cu moojday (hihi). Spre surprinderea mea, am citit revista cu zâmbetul pe buze, chiar dacă pățaniile micului vampir albastru se adresează mai degrabă copiilor. Cu niște povești mai lungi și mai complexe, cred că personajul ar prinde și la cititorii adulți, mai ales că ilustrațiile lui Alin sunt foarte simpatice. Episodul meu preferat e cel în care Vlady merge în vizită la unchiul său din București, care locuiește chiar la Palatul Suțu (am fotografiat paginile la Copac, în timp ce așteptam să-mi vină berea :D). Ilustrațiile sunt foarte reușite aici și mi-ar fi plăcut ca povestea să se întindă pe mai multe pagini – observație valabilă și pentru celelalte capitole. Un alt episod fain e cel cu Baba Dochia, dar mai toate întâmplările conțin măcar o scenă sau o replică amuzantă care m-a făcut să zâmbesc. Deh, tot copil am rămas, se pare.

O perioadă, Vlady s-a plimbat cu mine peste tot – prin autobuz, metrou și la terasă, chiar și la mare, unde am cărat revista convinsă că o voi citi în doi timpi și trei mișcări, dar tot la București m-am apucat de ea. Ssst, să nu audă Alin, dar Vlady mi-a fost de mare ajutor când am împărțit o corăbioară cu un cățel rătăcit pe plajă: pe post de farfurie am folosit revista, care a ieșit însă nevătămată din această experiență. Ba poate că Vlady, care-i un vampir tare de treabă și săritor, și-a făcut un prieten nou la Constanța, iar vara asta îl va vizita împreună cu șoricelul Manix. Hai că acum am dat în mintea copiilor de-a binelea. :)) Mai multe ilustrații cu Vlady puteți vedea aici.

20-23 iunie

Avansez încet, dar cu mare plăcere, prin „Obosit de viață, obosit de moarte”. Nu mi-e prea clar când voi ajunge la final, pentru că sunt abia la pagina 291, dar nu mă grăbesc (și nici timp de lectură nu prea am), ci savurez pe îndelete proza lui Mo Yan. În paralel, am început o carte pentru copii („Pălăria vrăjitorului”, de Tove Jansson), din care citesc la plimbarea cu Bruno, adică 20 de minute dimineața, 20 de minute seara. În felul ăsta, povestea durează parcă mai mult, iar cele 164 de pagini se lungesc timp de o săptămână. E prima mea întâlnire cu mominii și-i mulțumesc tare mult traducătoarei pentru că mi-a stârnit curiozitatea: aventurile personajelor create de Tove Jansson sunt absolut încântătoare, plus că sunt însoțite de ilustrații foarte simpatice. E o carte care mă bucură nespus și îmi aduce invariabil un zâmbet uriaș pe buze. Dacă ar fi să scriu vreodată cărți pentru copii, așa mi-aș dori să scriu. 

Aseară am dat peste un pasaj în care este pomenită Noaptea de Sânziene – tare m-a amuzat. :)

Ia să vă pun și niște muzică: o descoperire recentă (cu Avishai Cohen, unul dintre preferații mei – o altă piesă aici) și o piesă care-mi plăcea foarte mult în adolescență, de care mi-am adus aminte zilele astea (Bjork, Come to me).

19 iunie

Acasă am găsit două cărți fantasy trimise de Editura HAC!BD: „Haiganu. Fluviul șoaptelor” și „Haiganu. Furia oarbă”. Cum terminasem cartea lui Zambra, m-am apucat de primul volum al seriei, pe care îl aveam pe lista de dorințe de ceva vreme (vă imaginați cât m-am bucurat când Marian Coman mi-a scris și s-a oferit să mi le dăruiască). Am profitat de faptul că lăsasem laptopul la București și am citit pe săturate - bine, povestea m-a prins imediat, iar cartea se parcurge ușor, fiind scrisă într-un stil simplu. În schimb, mi-am prins urechile cu denumirile pe care le-am tot căutat pe hartă, până am început să mă familiarizez cu lumea în care se învârt personajele. A fost o experiență nouă pentru mine, nu-mi amintesc să mai fi citit ceva asemănător până acum, adică o poveste cu zei, moroi, vrăjitori și grifoni, cu mult sânge și o violență uneori dusă la extrem. Nerecomandată cititorilor cu un stomac sensibil și celor care nu suportă poveștile cu copii chinuiți. Spre surprinderea mea, am făcut față destul de bine scenelor mai dure, ba chiar am citit cartea cu sufletul la gură, căci sunt multe răsturnări de situație, plus o lume foarte interesantă, construită minuțios de Marian Coman. Voi începe cât de curând și volumul al doilea. Oh, să nu uit - cărțile au și niște ilustrații foarte mișto, care-i aparțin lui Andrei Moldovan.

18 iunie

Scormonind prin biblioteca de acasă (deci cea care mi-a stat sub nas zeci de ani, rețineți!), am descoperit uluită câteva cărți pe care habar n-aveam că le cumpăraseră ai mei. În primul rând, „Levantul” lui Cărtărescu – stătea chiar pe unul dintre rafturile de jos, dar se pare că am avut orbul găinilor în toți acești ani, pentru că n-am văzut-o până acum (ce-i drept, era parțial mascată de colecția mea de căni). Ba chiar o trecusem pe lista de dorințe – bine că n-am cumpărat-o. Apoi, am găsit „Dicționarul de mitologie generală” al lui Victor Kernbach și câteva cărți pe care le văzusem acasă la autorii invitați la rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Mda, a trebuit să le văd la ei pentru a le observa și în biblioteca părinților. Ciudat mai funcționează mintea mea uneori.

17 iunie

Am fost într-o scurtă vizită la părinți și, cum romanul lui Mo Yan era prea greu de cărat, am luat cu mine cartea lui Zambra. Am început-o în autocar și am terminat-o în camera copilăriei mele, unde cărțile se înalță până-n tavan deasupra patului, amenințând să cadă la primul cutremur mai serios peste nefericitul (sau nefericita) care doarme sau citește pe pat. Am zis că la următoarea vizită voi lua aparatul foto, pentru a face câteva poze bibliotecii cu care am crescut (camera e destul de întunecoasă din cauza cireșului care a acoperit fereastra aproape în întregime). Revenind la „Viața necunoscută a copacilor”, a fost o lectură destul de neobișnuită – aparent simple, frazele ascund înțelesuri mult mai adânci, la care trebuie să mai rumeg. Cred că o voi reciti în mare parte înainte de a scrie despre ea. N-a fost o carte de cinci stele, dar mi-a plăcut, și pare genul de poveste cu bătaie lungă: pe măsură ce te gândești la ea, se dezvăluie noi sensuri și înțelegi mai bine ce-a vrut să spună autorul (care recurge în cartea asta - poate și în celelalte - la o proză experimentală). 

14 iunie

„Viața necunoscută a copacilor” de Alejandro Zambra e în sfârșit a mea! :D Sper să-mi placă tot atât de mult pe cât mi-am dorit-o. Am făcut ochii mari când am văzut că s-a tradus și la noi, la Curtea Veche – eu auzisem de autorul chilian pe Goodreads și aveam taman cartea asta pe lista de dorințe. Are editura asta o colecție grozavă, mai scot din când în când câte un titlu de care n-a auzit aproape nimeni, dar care mai mereu se dovedește a fi bun – Zâtul, Femeile lui Lazăr, Suntem deja uitarea ce vom fi, Satantango, Elogiu femeilor mature sunt doar câteva dintre cărțile excelente apărute la ei. Dacă nu mă înșel, tot ei l-au publicat prima oară pe Bolaño, cu Târfe asasine.

10 iunie

Mda. Nici n-au trecut bine câteva zile de la hotărârea solemnă că mă voi abține o perioadă de la noi achiziții, că am comis-o din nou. De data asta, în stil mare. Vina îi aparține în totalitate Mioarei, care mi-a spus că a găsit mai multe volume de Cortazar la un preț foarte bun pe Librărie.net. Nu intrasem niciodată pe site-ul ăsta, așa că am zis să arunc un ochi, să văd despre ce e vorba. Am căutat câteva titluri din lista de dorințe și am observat că, într-adevăr, prețurile sunt uimitor de bune. Ba s-a întâmplat și o mică minune: am dat peste Atlasul continentelor încețoșate la prețul incredibil de 11,5 lei. Eu citisem un exemplar împrumutat și-mi plăcuse atât de mult cartea, încât tare îmi doream să o am în bibliotecă. La editură n-am mai găsit-o (între timp, văd că a reapărut pe site-ul Corint, la 25 de lei), iar pe Târgul cărții are un preț cam mare, așa că m-am abținut. Ei, de data asta am cumpărat două exemplare, să fie. Iar pe lângă ele am mai comandat încă 15 volume – după toate aparențele, cărțile astea mi-au răpit buna judecată și plănuiesc să mă aducă la sapă de lemn.

Pentru cărțile cu mominii lui Tove Jansson mi-a trezit curiozitatea traducătoarea, Andreea Caleman, așa că am luat „Pălăria vrăjitorului”, cu scuza că o voi dărui unui copil după ce o citesc. De „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”, mi-a spus leguma, care n-a citit-o, dar a auzit că e faină. Și despre „Viața ficțiunii după o revoluție” am auzit păreri foarte bune. „Cartea șoaptelor” se pare că e un roman excelent, în ciuda faptului că autorul nu-i chiar de lăudat; am apelat la obiectivitate și am adăugat-o pe lista de lecturi. „Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă”, „Sfinți, vânturi și alte întâmplări”, „Portretul unei familii turcești” și Urmuz erau de multă vreme pe lista de dorințe. De Bolaño mi se făcuse dor. Iar dacă de „Omul fără însușiri” mă îndoiesc că mă voi apuca prea curând, măcar să aflu ce are de spus Robert Musil despre prostie. 

Poză ceva mai mare dacă o deschideți într-o fereastră separată

5-9 iunie

Cum sunt tare în urmă cu recenziile, m-am hotărât să citesc cărți groase o perioadă, până mai recuperez din restanțe. Iată cum își fac loc în viața mea de cititor cărțile de peste 500 de pagini, la care nici acum nu mă reped cu mare entuziasm, deși reținerile s-au diminuat considerabil. Dacă apucam să împrumut (din nou) „Detectivii sălbatici”, aș fi început romanul fără să ezit, dar așa am oscilat între „Obosit de viață, obosit de moarte”, „Sefarad” de Molina, „Sub vulcan” de Malcolm Lowry, „4 3 2 1” de Paul Auster (care are vreo 860 de pagini!). A câștigat romanul lui Mo Yan, cu toate că știam din Sorgul roșu ce-i poate pielea autorului chinez, însă Alexandru M. m-a făcut tare curioasă și mi-am zis: „Acum ori niciodată!”.

Mo Yan m-a captivat de la prima pagină, cu o scenă grotescă mustind de umor negru: protagonistul se află în iad, supus la cazne de draci, și îl cunoaștem taman în momentul când este pus la prăjit în ulei clocotit, pentru ca apoi să fie scos, bine rumenit și crocant, și înfățișat lui Yama, regele iadului. Am citit cam 130 de pagini (aseară am terminat primul capitol, stând cu Bruno în fotoliu) și, deocamdată, nu am avut parte de scene foarte dure, așa cum mă așteptam. Probabil că o să apară și violența dusă la extrem, nu-mi fac iluzii că o să scap. N-am citit descrierea de pe coperta patru (de multe ori mă sustrag, de teama spoilerelor), dar am tras totuși cu ochiul prin carte și mi-am făcut o idee despre cum va evolua povestea. Desigur, n-am de unde ști ce întorsături mă așteaptă, pentru că sunt o mulțime de personaje (inclusiv o măgăriță în călduri!), lumea în care se învârte protagonistul îmi este aproape necunoscută (China în timpul reformei agrare din anii 1950), iar Mo Yan este un scriitor destul de imprevizibil, cu o imaginație debordantă (dar și cu mult umor). Oricum, cartea îmi place din ce în ce mai mult, aștept cu nerăbdare un răgaz, să mai citesc un pic.

Pentru că volumul are aproape un kilogram și e dificil de cărat peste tot, am zis să fac un experiment și să încep o carte în paralel, inspirată de Andreea, care citește vreo 3-4 în același timp (eu una nu pot, prefer să duc o lectură până la capăt, mai ales dacă-mi place). Am ales un e-book, însă tot o carte voluminoasă: „Angela's Ashes”, memoriile autorului irlandez Frank McCourt, tradusă și la noi cu titlul „Cenușa Angelei. O copilărie irlandeză”. Am luat-o la plimbarea cu Bruno, în autobuz, în baie, oriunde e mai complicat să umblu cu Mo Yan în brațe. Începutul a fost promițător, sunt chestii destul de interesante în cartea asta, dar ceva nu îmi place – poate stilul autorului (deși scriitura e foarte faină pe alocuri), poate descrierea amănunțită a unor episoade ce puteau fi prezentate mai concis, poate o vagă melodramă ce se ițește de sub stratul de umor... Una peste alta, am realizat brusc că aș putea reciti, în schimb, pasaje din „A Man Called Ove” de Fredrik Backman, pentru a-mi împrospăta memoria și a scrie despre carte la un moment dat. Așa că am abandonat-o momentan pe Angela și m-am reîntors la Ove, care-i un personaj extrem de simpatic (apropo, numele lui se citește Uuuve). 


1-4 iunie

Iunie a început foarte bine, cu o scurtă vacanță la Constanța. Am cărat după mine trei cărți, nu cumva să rămân fără, deși bănuiam că voi citi doar una. M-am oprit la „Dincolo de ferestre” de Irina Georgescu Groza, un volum de proză scurtă la care voiam de multă vreme să ajung, mai ales că am îndrăgit-o pe autoare în urma întâlnirii noastre pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Pe undeva, mă temeam că nu-mi vor plăcea povestirile și că voi fi nevoită să le critic, dar iată că m-am temut degeaba: pe măsură ce am avansat cu lectura, am devenit din ce în ce mai încântată de subiectele alese de Irina și de stilul în care le tratează. Mi-au plăcut umorul ei, finalurile neașteptate, lucrurile spuse doar pe jumătate, scriitura în mare parte simplă și lipsită de înflorituri (dar cu ocazionale alăturări de cuvinte foarte inspirate), faptul că nu se străduiește să găsească metafore elaborate, cu care să epateze – lucru pe care îl apreciez întotdeauna la un autor, pentru că nu mă împac prea bine cu o scriitură care se vede că-i lucrată și răslucrată. Au fost și câteva povestiri care mi-au plăcut mai puțin, dar majoritatea au fost faine (unele chiar excelente), cu subiecte variate și, în două-trei rânduri, chiar cu o tentă fantastică. Sper să scriu mai multe într-o recenzie, deși întotdeauna mi se pare o provocare să vorbesc despre un volum de proză scurtă. 

La Constanța m-am văzut cu Diana de la Țara mea inventată - bănuiam că este o tipă foarte simpatică, și chiar așa și este. M-am bucurat mult să o cunosc, după câțiva ani de conversații în mediul on-line. Ne-am întâlnit la „Prăvălia cu cărți”, singura librărie independentă din oraș, de unde lipsea însă pisica-librar care-și face veacul printre rafturi (am aflat că e în concediu postnatal). Diana ne-a dus la un anticariat care din nefericire era închis, așa că ne-am uitat cu jind la teancurile promițătoare care se zăreau prin geamuri (am aflat ulterior că magazinul este deschis doar în weekend, iar proprietarul are și un depozit cu cărți). Alte anticariate nu cred că mai sunt prin Constanța, cu excepția unei tarabe cu cărți unde n-am găsit nimic interesant. Însă nu m-am întors acasă cu mâna goală, căci Diana a scos din geantă trei cărți pe care mi le-a dăruit (eu, ca o nesimțită, nu i-am adus nimic). Două cărți au ajuns la prietena mea, iar eu am păstrat „Criză la Moscova” de Simone de Beauvoir. Mulțumim, Diana!

Din vorbă-n vorbă, am aflat că o altă Diana organizează un tur gratuit prin oraș, la care ne-am dus chiar în seara respectivă. Am fost foarte încântată de poveștile și informațiile interesante aflate de la cealaltă Diana, o tipă foarte pasionată de istoria orașului, care ne-a plimbat timp de două ore pe străduțele Constanței. Sunt sigură că nici măcar localnicii nu cunosc atâtea amănunte despre clădiri vechi, ruine antice, bordeluri și arhitectură, așa că, dacă ajungeți prin oraș sau locuiți acolo, vă recomand din toată inima acest tur (datele de contact aici). 

Și vă mai recomand ceva, tot în Constanța: Barissimo, un bar fain, cu prețuri decente, a cărui amenajare interioară are temă livrescă (prietena mea l-a descoperit pe net și a vrut neapărat să mergem acolo). Barul este confecționat din sute de cărți vechi (din nefericire, vătămate în procesul de producție, dar cred că oricum ajungeau la reciclat), există și o mică bibliotecă, iar nota de plată este adusă într-o copertă de carte stilizată. Noi am primit „The Road” de Cormac McCarthy, pe care întâmplător o citisem. De fapt, am fost la Barissimo de două ori în aceeași zi, pentru că ne-au plăcut interiorul și atmosfera (mult mai liniștită decât în centrul vechi), oamenii care lucrează acolo, dar și prețurile foarte ok pentru calitatea mâncării. Barissimo e de găsit pe Bulevardul Ferdinand, la nr. 32. Sper să nu se închidă până la următoarea mea vizită la Constanța - din câte am observat, toată lumea se înghesuie în barurile din centru, iar aici era destul de liber și respirabil.