O căutare – Ligia Ruscu

„O căutare”, de Ligia Ruscu | Ed. Polirom, 2017, 450 pag.

---

După trei ani de la debutul cu O dimineață la vânătoare (un roman despre viața în Țara Românească pe la 1830, care mi-a plăcut foarte mult), iată că Ligia Ruscu publică un nou roman de mari dimensiuni, prin care își surprinde cititorii: „O căutare” este nici mai mult, nici mai puțin decât... un basm pentru adulți. Despre „O dimineață la vânătoare” s-a spus că a revitalizat romanul istoric autohton; de data aceasta, „O căutare” readuce pe scena literară basmul, prin intermediul unei narațiuni care depășește cu mult atributele legate de amploarea și de complexitatea genului. Sper să nu mă înșel prea mult dacă spun că literatura noastră contemporană avea nevoie de o astfel de carte, în care miturile și legendele românești să fie scuturate de praf, îmbrăcate în straie noi și prezentate cititorilor adulți într-o narațiune proaspătă și antrenantă, care-i poate atrage și pe cei ce, de regulă, nu gustă poveștile fantastice.

Chiar mă întrebam mai demult dacă există în literatura noastră astfel de cărți; între timp, am întâlnit una singură, Miruna lui Bogdan Suceavă (dacă n-ați citit-o, v-o recomand din toată inima), însă lumea pe care o creează Ligia Ruscu în acest roman este mult mai vastă și mai complexă. Este o lume veridică și „funcțională”, dotată cu geografie, orânduire socială, obiceiuri, politică și religie, cu o istorie bine pusă la punct, cu granițe, râuri, munți și așezări omenești, cu tradiții specifice și chiar vecini cotropitori. Ligia Ruscu ne poartă de-a lungul și de-a latul acestui tărâm întins, pentru care a întocmit chiar și o hartă, aflată la începutul romanului. Eu una am avut impresia că citesc despre o țară care a existat cândva în realitate, chiar dacă țara asta nu poate fi regăsită în niciun manual de istorie.

Sper să nu dați înapoi auzind că este vorba de un basm. Eu citesc cu plăcere poveștile fantastice, însă romanul Ligiei Ruscu are o notă de autenticitate care te duce cu gândul tot la ficțiune istorică, de data aceasta de pe vremea crailor și a împăraților, când vrăjitorii, zânele, ielele și alte ființe supranaturale împărțeau lumea cu muritorii de rând. În spatele cărții se poate ghici o documentare serioasă: sunt multe elemente preluate din mitologia românească, probabil că autoarea s-a inspirat și din varii evenimente istorice pe care le cunoaște prin prisma meseriei sale (pentru cine nu știe, Ligia Ruscu este doctor în istorie și profesor universitar la Cluj), dar, în mod clar, toate acestea ar fi fost mai degrabă seci fără imaginația și talentul autoarei, care le integrează într-o poveste complexă și foarte captivantă. Cum spuneam și în jurnalul de lectură, „O căutare” poate fi citită și de către adolescenți, căci nu se exagerează nici cu sexul, nici cu violența.

― L-ați văzut?
― Ați văzut-o, vrei să zici, zâmbi Gruia.
― Greșești. L-ați văzut. Dacă îi vorbești ca unei femei, ai încurcat-o cu ăștia. Fiindcă nu-i femeie.
― Cum nu-i femeie, mă, ce, eu n-am ochi?
― Așa cum zic. Nu te lua tu după cum arată. Ăsta-i cel mai ciudat obicei de care-am auzit vreodată. Știți că bucata de pământ a fiecărui mărginean trece din tată-n fiu, afară de trădători și lași? Știți, carevasăzică. Și că, dacă într-o familie nu se află nici un fiu, doar fete, pământul e dat unui supus? Și p-asta o știți. Bun. Ce nu știți e că, în asemenea împrejurare, una din fete, dacă vrea, se poate face bărbat.
― Se poate...?
― ...face bărbat, da. Asta înseamnă că poate primi pământul dacă din clipa aia se îmbracă la fel ca bărbații, vorbește la fel ca ei și, mai cu seamă, luptă la fel ca ei. Încetează în toate felurile să se mai poarte ca o femeie, își schimbă numele într-unul bărbătesc și nimeni nu mai are îngăduința să vorbească cu sau despre ea ca despre o femeie. Sigur, asta înseamnă și că nu se poate mărita... însura, nici copii nu poate să aibă. (pag. 163)

Într-un veac îndepărtat, pierdut în negurile istoriei, și într-un loc ce nu poate fi identificat pe hărțile actuale, dar care pare situat undeva în cuprinsul țării noastre, se afla o mică țară nenumită, cu cetatea de scaun la Colțești. Sunt vremuri tihnite, de relativă pace, căci craiul Prihor a încheiat o înțelegere cu domnitorul vecin, Roșu împărat, iar satele n-au mai fost jefuite de multă vreme, nici de sălbaticii de la miazănoapte, nici de bărbile sinilii din Ostroavele Îmbelșugate, aflate spre miazăzi. Cu generații în urmă, pe aceste meleaguri se întindea regatul candarenilor, un popor războinic care cucerise toate ținuturile dintre râul Salena și Munții Suri și se luptase cu urieșii în pustia Cremenei, învingându-i cu ajutorul sburătorilor, creați - spune legenda - de mâinile unui vrăjitor. Însă toate acestea s-au petrecut demult, și nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu vrăjitorii candareni, nici dacă toate poveștile istorisite de babe au vreo sămânță de adevăr într-însele.

Șandru, fiul craiului Șoim și nepotul craiului Lostun, duce o viață lipsită de griji și responsabilități, cam nepotrivită pentru un tânăr de neam crăiesc: își pierde vremea cu feciori de țărani și hălăduiește prin codru cât e ziua de lungă, în loc să învețe carte și să capete îndemânare la mânuirea sabiei și a arcului. În schimb, se pricepe foarte bine la poveștile din vechime și este atras de ruinele candarene, cu înfloriturile lor cioplite în piatră, de o delicatețe nemaivăzută, deși se spune că zidurile vechilor foișoare și cetăți sunt încă bântuite de duhurile rele, care îi smintesc pe cei care intră acolo. 

Șandru este înconjurat de rămășițele unei civilizații odinioară grandioase, care s-a prăbușit, spun oamenii din popor, din cauză că strălucirea și măreția i-au fost clădite pe vrăji, vărsare de sânge și răutate. Au mai rămas doar ruine de care oamenii se feresc cu teamă și superstiție, precum și limba candarenilor, o limbă dulce și răsunătoare, ce te pătrundea și te vrăjea și te otrăvea, pe care o mai cunoșteau doar Păstorii (adică preoții) și cei de viță nobilă. În apropierea palatului domnesc se află Ghețăria, o străveche curte candareană în paragină, unde Șandru merge pe ascuns, atras de enigmele rămase în urma acestui popor hulit și temut. 

Ceea ce fusese odinioară o curte înconjurată de columne zvelte albe era acum o sălbăticie de verdeață de toate felurile. (...) Desigur, la Ghețărie nu se afla nici pic de gheață. Nimeni nu mai știa cine îi dăduse numele, dar era limpede de ce. De îndată ce intrai, te înconjura o răcoare tăcută și pătrunzătoare, care nu se pleca nici înaintea soarelui la amiază și te pătrundea până la oase. Răcoarea și poate altceva alungau toate vietățile care altminteri se oploșesc prin dărâmături: șopârle, șerpi, păianjeni și alte asemenea vietăți nu găseai la Ghețărie. (...) Șandru nu credea poveștile pe care le înșirau babele pruncilor din sat și pe care atâția oameni în toată firea le credeau, că Ghețăria îi smintea pe cei care pătrundeau acolo și le sucea mințile spre răutate și blestemății. Doar el însuși fusese de atâtea ori acolo și nu se simțea defel smintit. Învățase și el, copil fiind, cum învățau cu toții, despre regatul candarenilor, cum că strălucirea lui se întemeia pe lucrăturile viclene ale solomonarilor, cum că măreția sa ascundea numai putreziciune și minciună și că se prăbușise pentru că nu mai putuse purta povara răutății sale. (...) Însă Șandru, șezând în curtea năpădită de verdeață, nu putea crede că fuseseră cu totul răi candarenii, că oamenii care zidiseră o clădire potrivită atât de cumpănit și o împodobiseră cu înflorituri atât de gingașe aveau în sine doar întuneric și nimicire. (pag. 17-18)

Cartea nici n-a început bine, că evenimentele se precipită și Șandru află niște amănunte deloc îmbucurătoare despre trecutul lui, ceea ce îl împinge să plece în lume pentru a-și afla rădăcinile și povestea. În peregrinările sale i se alătură Vrabie, un prieten din sat, iar mai apoi și alte personaje care ascund, fiecare în parte, câte o poveste neobișnuită ce se va dezvălui treptat, cu câteva întorsături de situație pe care nu-i ușor să le intuiești. Unii dintre ei nu sunt ceea ce par a fi, iar misterul ce învăluie originile lui Șandru se adâncește tot mai mult – însă nu voi spune mai multe despre asta, căci merită să descoperiți, pagină cu pagină, toate surprizele și minunățiile pe care le ascunde romanul Ligiei Ruscu. Și vă asigur că sunt destule, căci povestea nu este nici pe departe una simplă și liniară.

De la curtea domnească la comunitatea țăranilor din Mărginime și de la Straja Lumii la Codrul Mohorât, călătorim alături de Șandru și însoțitorii lui prin acest tărâm în care realitatea este infuzată de miraculos, având parte la fiecare pas de peripeții și pericole, de mistere și revelații. Este, în fond, o călătorie inițiatică, de maturizare și descoperire a adevăratei identități, pe parcursul căreia Șandru trebuie să dea dovadă de curaj, înțelepciune și cumpătare, ca un adevărat erou ce trece prin tot felul de încercări, până la cea din urmă și cea mai dificilă dintre toate. 

Să nu vă-nchipuiți că personajele cărții știu de la bun început în ce fel de lume trăiesc. Asemenea nouă în vremurile de astăzi, nici ei nu cred în vrăjitori, spiriduși și alte făpturi supranaturale, pe care le consideră plăsmuiri. În schimb, se dau în vânt după poveștile și basmele istorisite prin viu grai, la fel cum noi ne hrănim astăzi cu cele aflate din cărți. În vremurile acelea, cărțile nu existau - mai bine zis, fuseseră distruse odată cu sculpturile, picturile, clădirile și cam toate lucrurile făurite de candareni -, iar oamenii din popor nu știau carte, căci scrisul folosit pentru solomonerii fusese părăsit, la fel ca idolii aspri ai candarenilor. 

Nu-i veți întâlni aici nici pe Făt-Frumos, nici pe Ileana Cosânzeana, în schimb veți auzi vorbindu-se despre urieși și sburători, despre zmei și mușați, despre Zora, crăiasa ielelor, și iubitul ei muritor, regele Luceafărul de Seară, despre viteazul Inimă de Foc și domnița Răcoarea Dimineții. Nu lipsesc nici obiectele cu puteri nebănuite, nici locurile aflate sub vrajă, nici aripa fermecată primită în schimbul unei fapte bune și ținută pentru un moment de mare ananghie. În spiritul tipic unei religii, din această lume populată de ființe fermecate lipsește însă prezența fizică a celor adulați ca sfinți – Maica și slujitorii ei, Sfetnicul și Războinicul (a căror hagiografie mi-ar fi plăcut să fie dezvoltată mai mult).

Proza Ligiei Ruscu este una cinstită și nepretențioasă - la ea n-ai să găsești acea strădanie de a alcătui fraze complicate și metafore elaborate. În schimb, autoarea se concentrează pe atmosferă, pe evoluția personajelor sale, pe dezvoltarea minuțioasă a universului cărții. Așa cum a dovedit-o de la primul său roman, Ligia Ruscu are câteva atuuri de netăgăduit: știe cum să creeze o atmosferă excelentă și cum să dozeze suspansul, are un mare har de povestitor și izvodește tot felul de istorioare pitorești, cu detalii foarte interesante. Dacă în „O dimineață la vânătoare” punctele forte sunt dialogurile spumoase, personalitățile bine individualizate și lumea construită meticulos și veridic, aici dialogurile și personajele trec pe planul al doilea, iar prim-planul este luat de acțiune, mister, suspans și răsturnări de situație. 

Acesta ar fi unul dintre minusurile cărții - nu vom mai întâlni aici personaje la fel de savuroase și de complexe ca Sofia Scriban și Alexandru Receanu. Nici dialogurile nu mai sunt unele efervescente, dar asta pentru că sunt adaptate noilor tipuri de personaje. Apoi, sunt câteva repetiții care deranjează - n-ar fi stricat o editare mai atentă a textului, pentru a elimina sau a înlocui cuvintele care revin în decursul aceleiași fraze. Deși, în mare parte, am citit cartea cu sufletul la gură, au fost și momente în care mi-am pierdut un pic interesul și scene pe care le-am perceput ca fiind neverosimile sau grăbite. „O căutare” are, așadar, și părți mai slabe, dar parcă acestea pălesc în fața plăcerii cu care am citit romanul și a fascinantei lumi imaginate de Ligia Ruscu. 

[spoiler] 

Momentul în care Șandru îl omoară pe Soare m-a enervat îngrozitor, recunosc că după aceea am citit cartea cu mai puțină plăcere, până am uitat de nemulțumire și am fost prinsă din nou în ițele încurcate ale poveștii. M-am enervat nu pentru că m-aș fi atașat în mod special de Soare (pentru mine a fost un personaj mai degrabă neinteresant), ci pentru că incidentul s-a petrecut parcă prea repede: nici nu m-am dezmeticit bine, că frumușelul fiu de împărat era deja mort. Wait, what?! Înțeleg că prezența paloșului fermecat nu putea duce la un deznodământ fericit pentru amândoi și că, fără moartea prietenului său cel mai bun, evoluția lui Șandru nu ar fi fost aceeași, însă tot nu am perceput momentul drept o urmare firească a poveștii (cum a fost moartea lui Vrabie, de pildă, mult mai bine integrată în narațiune). 

Sunt și câteva inconsistențe: când Șandru nu-și mai găsește cuțitul fermecat în cort și trece mult prea ușor peste lipsa lui (am intuit că l-a luat Gruia și că era ceva în neregulă cu Peri); apoi, Șandru e mult prea ofuscat când descoperă că Gruia i l-a subtilizat și nu i-a spus ce are de gând. Legat de paloș, n-am înțeles de ce tăișul i s-a frânt așa ușor când Șandru a izbit cu el în opreliștea de la gura hrubei lui Mugea - înțelesesem că numai vrăjitorii candareni vor fi în stare să desfacă vraja. Tot legat de Mugea, nu m-am lămurit ce era cu ultimul prins (la pag. 361). La fel, n-am înțeles prea bine cum și de ce își pierde Șandru aripile (putea să pățească orice altceva în urma atacului cu bulgării de foc, mai ales că e lovit în față, nu în spate); înțeleg că altfel nu s-ar mai fi împlinit profeția legată de bărbatul fără aripi care va distruge cuibul solomonarilor, dar scena putea fi gândită mai bine. Și de ce plănuiau vrăjitoarele tinere să rămână însărcinate cu Șandru? Nici asta nu mi-e prea clar. 

Ah, și am bănuit că Gruia e un slujitor al ielelor de când i-a vorbit lui Șandru despre aceștia, dar, în rest, nu m-am prins de adevărata identitate a celorlalte personaje. 

[spoiler]