Misterul Henri Pick – David Foenkinos

Încă o carte de David Foenkinos și autorul francez e pe cale să intre pe lista mea de scriitori preferați la categoria „lecturi lejere”. L-am descoperit cu „Familia Martin”, citită în 2022 la clubul Bibliobibuli, o poveste simpatică, jucăușă și cu mult umor despre un scriitor în pană de inspirație care abordează prima persoană care-i iese în cale – o femeie de 82 de ani – și o transformă în personaj în noul său roman, care prinde contur pe măsură ce-i cunoaște familia. Părerile de la club au variat foarte mult, unora dintre cititori li s-a părut o carte slabă și n-au gustat nici umorul, nici spiritul ludic al autorului. Pentru mine a fost ca o rază de soare într-o zi mohorâtă. :)  Iar impresia asta de joacă, de plăcere aproape voluptuoasă a scrisului, de lejeritate în construirea poveștii am avut-o și cu „Misterul Henri Pick”, pe care am citit-o în original. „Le Mystère Henri Pick” a fost o alegere grozavă pentru a relua lecturile în franceză, cu limbajul său accesibil și capitolele scurte (deși tocmai acest aspect a fost un minus pentru mine, căci prefer să nu se întrerupă narațiunea la fiecare două pagini), o acțiune captivantă, uneori inedită, alteori previzibilă, ba cârcotașii ar putea spune că și cam siropoasă pe alocuri, fapt de care m-am temut și eu, până am sesizat ironia fină și umorul, care curg ca un râu subteran prin măruntaiele poveștii. Iar imaginația liberă, inventivitatea lui Foenkinos nu încetează să mă uimească.

Cum spuneam și în statistica lecturilor din 2025, Foenkinos mi-a oferit un imbold suficient de puternic să-l citesc în sfârșit pe Richard Brautigan și mi-a făcut poftă să revin la Michel Houellebecq și la Laurent Binet, de la care am citit doar „Platforma”, respectiv „Perspective”. Dacă pe Binet mă încumet să-l citesc în original, cu Houellebecq am mari rețineri... De ce să nu încerc, totuși? Franceza e o limbă cu multă personalitate și nu m-aș mira ca ceva din farmecul ei să se piardă în traducere – în cazul lui Henri Pick, poate chiar aerul de comedie bulevardieră franceză, pe care l-am simțit în dialoguri, în scene, în felul cum sonoritatea și cadența frazelor m-au făcut să-mi imaginez expresiile faciale, gesturile, inflexiunile vocii unui personaj. Pot spune că a fost o poveste ușor de imaginat auditiv și e prima dată când remarc asta în legătură cu o carte. :)

Poate vă întrebați ce treabă au Brautigan, Houellebecq și Binet cu „Misterul Henri Pick”? David Foenkinos își începe povestea vorbindu-ne despre o bibliotecă ficțională dintr-un roman de Richard Brautigan, „The Abortion: An Historical Romance 1966”, un loc care primește manuscrisele refuzate de edituri, ca de pildă «o carte de bucate cu toate rețetele mâncărurilor pomenite în romanele lui Dostoievski». La șase ani după sinuciderea lui Brautigan, în 1990, americanul Todd Lockwood îi aduce un omagiu autorului prin înființarea Bibliotecii Brautigan, care ajunge să găzduiască 400 de manuscrise nedorite, împărțite în 15 categorii pe baza unui sistem cu nume tare simpatic, The Mayonnaise System. 

«On croit que le Graal est la publication. Tant de personnes écrivent avec ce rêve d’y parvenir un jour, mais il y a pire violence que la douleur de ne pas être publié : l’être dans l’anonymat le plus complet” (...) Richard Brautigan aurait pu créer une autre bibliothèque. Celle des livres publiés dont personne ne parle: la bibliothèque des invisibles.»

«Lumea crede că Sfântul Graal înseamnă să fii publicat. O mulțime de persoane scriu cu gândul de a-l descoperi într-o bună zi, și totuși există lucruri mai rele decât simpla durere de a nu fi publicat: să rămâi într-un anonimat perfect. (...) Richard Brautigan ar fi putut crea o altă bibliotecă. Cea a cărților publicate de care nu pomenește nimeni: biblioteca invizibililor.»*

Foenkinos readuce această idee în lumea ficțională și ne povestește cum, doi ani mai târziu, în 1992, un anume Jean-Pierre Gourvec din Crozon, cel mai vestic oraș din Bretania, înființează în biblioteca unde lucrează o secțiune pentru manuscrisele refuzate de edituri, cu o condiție: autorul trebuie să vină personal la Crozon să-și depună lucrarea. La intrare, bibliotecarul expune o cugetare a lui Emil Cioran: «Paris est l’endroit idéal pour rater sa vie.» (Cioran este citat și în „Familia Martin”: «Il est incroyable que la perspective d’avoir un biographe n’ait fait renoncer personne à avoir une vie.») De-a lungul anilor, colecția lui Gourvec adună câteva mii de manuscrise, o comoară inutilă de care nimeni nu are nevoie. 

La câțiva ani după moartea sa, Delphine Despero, o tânără bretonă, editoare la Grasset (și, în lumea ficțională a lui Foenkinos, cea care îl lansează pe Laurent Binet cu primul său roman, „HHhH”, răsplătit cu Premiul Goncourt), vizitează biblioteca din Crozon și descoperă o capodoperă în acea aripă a cărților refuzate. Manuscrisul intitulat „Les Dernières Heures d’une histoire d’amour” vorbește de o iubire care se stinge și, în paralel, de agonia lui Pușkin, rănit mortal într-un duel în anul 1837. Autorul, un anume Henri Pick, deținuse o pizzerie în oraș și nici văduva lui, nici fiica nu știau ca el să fi citit măcar o carte în viața lui, darămite să scrie un roman.... Manuscrisul este publicat și are parte de un succes incredibil, însă un critic odinioară celebru, căzut în dizgrație, începe o anchetă pe cont propriu, convins că Henri Pick nu este adevăratul autor al cărții. Povestea este mai încurcată, pentru că sunt urmărite în paralel destule personaje secundare, printre care romancierul fictiv Frédéric Koskas, cu o carte la fel de fictivă, „La Baignoire” (Cada), despre «un adolescent care refuză să iasă din baie, hotărându-se să își ducă existența în cadă». Mi-ar fi plăcut să o citesc, mă întreb dacă a scris-o mai târziu chiar Foenkinos. :)

Referințele livrești au fost pentru mine un deliciu, și sunt destule, având în vedere că o parte însemnată a poveștii se petrece în lumea editorială franceză. Houellebecq este unul din autorii favoriți ai lui Delphine Despero, care-i admiră «limbajul, disperarea, umorul». Discutând despre Houellebecq cu un prieten ziarist, acesta afirmă că „Supunere” este cel mai slab roman al său și totodată cel mai mare succes, fiindcă «ideea este absolut genială și toată lumea a vrut să îl citească. În două zile, întreaga Franță nu mai vorbea decât despre asta.» Mi-a plăcut următoarea frază, despre cum textul nici nu mai contează, dacă el conține o singură idee puternică despre care toată lumea vorbește:

«Avec Soumission, il a dépassé le stade du roman. Il est entré avant tout le monde dans une nouvelle ère. Le texte n’a plus d’importance. Ce qui compte, c’est de dégager une seule idée forte. Une idée qui fera parler.» 

David Foenkinos vorbește, printre altele, despre Proust, al cărui roman, „Du côté de chez Swann”, a fost refuzat de Gallimard în 1913 – autorul, cunoscut pentru viața sa mondenă, nu a fost luat în serios de editori («Mais est-il impossible d’être à la fois génial et frivole?») –, Proust fiind nevoit să-și publice pe cheltuiala proprie primul volum din „În căutarea timpului pierdut”. Foenkinos vorbește și despre fotografa Vivian Maier, care a făcut toată viața fotografii pe care nu le-a arătat nimănui (peste 150.000 de cadre!), și despre ce se întâmplă în mintea unui scriitor («C’est sûrement une bonne raison pour devenir romancier que l’incapacité de comprendre ses parents»).

M-am ales și cu o mică listă de lectură pornind de la „Misterul Henri Pick”:

• „Oblomov”, de I. A. Goncearov (ultima ediție în română pare să dateze din 2014. Pe Târgul cărții, ediția din 1962 costă 171,99 lei – serios? De ce nu se reeditează cartea asta?);
• „Baronul din copaci”, de Italo Calvino (asta e mai ieftină, doar 107,99 lei, ediția din 1967. Cea mai recentă ediție pare să fie din 1999);
• „The Walk”, o nuvelă din 1917 a autorului elvețian Robert Walser (coperta folosește aceeași imagine ca „Bartleby y compañía” de Enrique Vila-Matas, iar cercul nu se închide aici, căci Bartleby al lui Melville este pomenit și el în carte);
• „Karoo”, de Steve Tesich (e prima oară când aud de acest autor)

Pe lângă capitolele foarte scurte, o altă lipsă a cărții mi s-a părut faptul că Foenkinos nu acordă prea multă atenție peisajului. Deși Crozon pare un oraș foarte pitoresc, aflat la Oceanul Atlantic în cel mai vestic punct al Franței, nu mi l-am putut imagina mai departe de biblioteca unde lucrează Magali și Gourvec. Iată, aflu de pe Wikipedia că aici se organizează în primul weekend din august Le festival du bout du monde, Festivalul de la capătul lumii, iar numele departamentului Finistère vine de la finis terrae. Poate că și Bretania, și limba bretonă ar fi meritat mai multă atenție din partea lui Foenkinos.

Imagine din Crozon (sursa foto: marcopolo.de)

David Foenkinos mi-a devenit și mai simpatic când am aflat că s-a născut în aceeași zi cu mine, pe 28 octombrie. Romanul său de debut, „Inversion de l'idiotie”, a fost publicat în 2001 la Gallimard (și îl am în bibliotecă datorită lui Michelle ❤️). Tot el a scris „La délicatesse”, aflat la baza filmului omonim cu Audrey Tautou. Foenkinos a scris mult, să tot exersez franceza cu ajutorul cărților lui! Mă tentează și „Charlotte”, scris sub forma unui lung poem în proză, despre Charlotte Salomon, o artistă care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz – o poveste adevărată care l-a obsedat multă vreme pe Foenkinos. Asta nu mai pare deloc o lectură lejeră...

«Les chefs-d’œuvre s’accompagnent souvent d’un roman du roman.» 

*Nu regret că am citit cartea în franceză, ceva chiar se pierde în traducere.