În zahăr de pepene, de Richard Brautigan
Original: In Watermelon Sugar, 1968, 166 pag. | Țara: SUA
În română: Ed. Polirom, 2004, 250 pag, trad. Liviu Bleoca
In Watermelon Sugar (În zahăr de pepene), micul roman scris de Richard Brautigan în 1964, a intrat direct pe lista celor mai fascinante zece cărți citite vreodată. (Poate că o să detaliez cândva lista asta, care cuprinde, printre altele, Zona Sinistra, Sub ghețar, Pedro Páramo și Cronica păsării-arc.) N-a fost însă dragoste la prima vedere. Începutul m-a aruncat în confuzie, căci naratorul ne introduce direct într-o lume stranie și neobișnuită, unde soarele luminează diferit în fiecare zi, iar cât cuprinzi cu ochii vezi câmpuri de pepeni, râuri cu păstrăvi, statui și poduri: „unele poduri sunt din lemn, un fel de argint vechi și pătat asemenea ploii, altele sunt făcute din piatră adusă de la mari distanțe și așezată în ordinea distanțelor, iar altele sunt făcute din zahăr de pepene”. Substanța dulce este materie primă pentru o mulțime de lucruri din lumea naratorului lipsit de nume, inclusiv cartea pe care o scrie în apropierea locului numit iDEATH.
M-am temut că povestea va fi o lungă halucinație indusă de stupefiante – în fond, zahărul de pepene poate fi o metaforă deloc subtilă pentru LSD –, o narațiune fără cap și fără coadă, și mai ales fără o logică internă care să susțină această lume utopică. Dar m-am temut degeaba. După al treilea capitol, My Name, cartea se deschide spre un univers uluitor, care m-a vrăjit total, având în miezul său o comunitate pașnică care trăiește în jurul centrului numit iDEATH, cu o sală de dans în păstrăvărie și albia unui râu în sufragerie; o parte din oameni (dacă sunt oameni) lucrează la Fabrica de Pepeni, iar tigrii, care altădată trăiau în vecinătate, vorbesc aceeași limbă și cântă; în depărtare se văd mormanele uriașe din Forgotten Works, un cimitir al obiectelor aparținând unei civilizații probabil dispărute, iar râurile conțin morminte unde trupurile sunt veșnic la vedere, luminând în noapte. Brautigan are o imaginație incredibilă, construind o poveste care este în același timp simplă și complexă, calmă și vulcanică, delicată și plină de cruzime. Te aștepți ca evenimentele să meargă într-o direcție și ele ajung în locuri imprevizibile, iar la final rămân o mulțime de lucruri neclarificate, care adâncesc misterul poveștii.
În zahăr de pepene e ca un cabinet de curiozități în care fiecare pagină-obiect aduce elemente noi și surprinzătoare, imagini puternice și cadre asemănătoare unor tablouri fantastice, învăluind totul într-o atmosferă magică, misterioasă, care în unele momente capătă accente grotești și chiar horror. Nu m-am așteptat să asist la niște scene feroce în miezul unei povești atât de diafane, care la început curge calm și armonios. Însă până și cruzimea are la Brautigan o notă de ridicol, de comic excesiv – de pildă, scena cu inBOIL și tovarășii săi în păstrăvărie, incredibil de barbară și de caraghioasă. Alteori, umorul este subtil, discret. Nu m-a deranjat narațiunea uneori repetitivă, căci repetițiile, reluările imprimă un aer tern discuțiilor și evenimentelor de zi cu zi, creând senzația de calm, de viață trăită fără grabă, dar și de orizont îngust, lipsit de mari pasiuni și drame.
Pentru că nu are talent la sculptură, naratorul fără nume, un tânăr care petrece multă vreme singur, se apucă de scris o carte. Este „a douăzeci și patra carte scrisă în 171 de ani” și prima din ultimii 35. El își împarte cartea în capitole extrem de scurte, care pot funcționa și ca poeme în proză, căci multe au un pronunțat caracter liric, cu fraze absolut minunate. Naratorul ne anunță și cele 24 de subiecte despre care va scrie, printre care: « Statuia de Oglinzi; Charley (prietenul meu); Apeductul; Echipa Mortuară; Soarele și cum se schimbă el; Cealaltă fată, care se plimba noaptea cu un felinar; Toate statuile noastre și locurile unde ne îngropăm morții ». Este o listă care mie, una, mi-a deschis o ușă spre o lume magică – abia așteptam să citesc despre toate aceste lucruri.
Am ieşit şi am stat o vreme pe pod, privind râul de dedesubt. Acesta era lat de un metru. În apă se aflau două statui. Una din ele era a mamei mele. A fost o femeie de treabă. Am sculptat-o acum cinci ani.Cealaltă statuie reprezintă un greier. Aceea nu-i făcută de mine. A făcut-o altcineva cu mult timp în urmă, pe vremea tigrilor. E o sta-tuie foarte blândă.Îmi place podul meu pentru că e făcut din tot felul de lucruri: lemn şi pietre de departe și scânduri blânde din zahăr de pepene.
Statuile din râu mi-au amintit de femeile-nimfe pe care le-am văzut în Parcul Romanescu din Craiova, o priveliște atât de neobișnuită și de minunată, încât îmi revine mereu în fața ochilor când mă gândesc la acea călătorie. Iată, fotografia de mai jos ar putea fi desprinsă chiar din universul lui Brautigan. Nu mi-e clar însă de ce statuile nu mai erau acolo doi ani mai târziu, când am vizitat din nou parcul. Aflasem între timp că erau patru, sculptate în lemn de artistul Gabi Rizea și amplasate pe cursul Pârâului Fetii; reprezentau nimfe de apă dulce sau naiade, ființe mitologice din folclorul european. (Ei, se pare că locuitorii le-au considerat de prost gust și au protestat că sperie copii... Teribil.)
Ediția românească, apărută la Polirom în urmă cu vreo 20 de ani, n-a avut parte de reeditare și se vinde cu prețuri astronomice la anticariat. Nu m-aș mira să aflu că Brautigan n-a prins la publicul nostru, pentru că nici în interviurile Bibliotecă de scriitor nu cred să fi fost menționat vreodată. „Trebuie să te deschizi prozei lui Brautigan”, cum zice un cronicar. Sau, mai degrabă, să te abandonezi imaginației sale, care te poartă într-o călătorie plină de neprevăzut.
Eu mă bucur că am citit cartea în original, pentru că am simțit nemijlocit poezia, jocurile de cuvinte, ritmul frazei – și chiar sunt elemente foarte importante în cazul lui Brautigan. Limbajul său nu este totuși dificil, s-ar putea descurca și un cititor care știe engleza la nivel mediu. În traducere, cuvintele compuse își cam pierd din farmecul original: iDEATH devine MOARTEu (I = eu), watermelontrout oil = ulei de pepene-cu-păstrăv, inBOIL = ERUPTin (sună teribil), Forgotten Works = Uzina Uitată.
În urma lecturii am rămas cu o sumedenie de întrebări, care în mod paradoxal nu mă frustrează, căci neclaritățile doar adâncesc atmosfera ireală, fantastică a poveștii. Mă întreb dacă Brautigan avea ceva concret în minte sau nici măcar el nu deținea toate răspunsurile, ci scria din instinct... Oricum, revenind asupra unor pasaje îmi dau seama că m-am îndrăgostit de cartea asta, că o voi reciti. Ce este obiectul găsit de Fred în pădure, despre care naratorul spune: „Nu știam cum să-l țin. Am încercat să-l țin în același timp ca pe o floare și ca pe o piatră”? Ce rol are iDEATH și ce este mai exact? Toată lumea are o cameră acolo sau doar o parte din membrii comunității? De ce Margaret bate la ușă, dar nu intră niciodată, deși ușa este deschisă? Ce este cu Forgotten Works și ce se află dincolo de grămezile uriașe de obiecte? Ce rol are păstrăvăria, ce rol au păstrăvii – și au vreo legătură cu cartea „La pescuit de păstrăvi în America”? O viață lipsită de emoțiile specifice ființei umane reprezintă o evoluție sau o involuție?
Azi-dimineaţă am auzit o bătaie în uşă. Ştiam cine e după cum bătea și fiindcă auzisem paşii pe pod.Călcase pe singura scândură care face zgomot. Întotdeauna calcă pe ea. Niciodată n-am fost în stare să înțeleg asta. M-am gândit de multe ori de ce calcă întotdeauna pe aceeaşi scândură, cum de o nimereşte întotdeauna, iar acum bătea la uşă.Nu am răspuns la bătăi pentru că nu mă interesa. Nu voiam s-o văd.Ştiam ce vrea, dar mă lăsa rece.În final s-a oprit din bătut și a făcut cale întoarsă trecând peste pod unde, bineînţeles, a călcat pe aceeaşi scândură: o scândură cu nişte cuie nealiniate, montată cu ani în urmă şi imposibil de reparat, apoi a dispărut, iar scândura a amuțit.Pot trece podul de sute de ori fără să nimeresc scândura aceea, dar Margareta calcă întotdeauna pe ea.
Îi mulțumesc lui David Foenkinos că mi-a dat un ultim imbold să-l citesc pe Brautigan. N-am început cu The Abortion: An Historical Romance 1966, cartea menționată în Misterul Henri Pick, ci cu In Watermelon Sugar. Mă felicit și că n-am ales Trout Fishing in America, următoarea citită, care mi-a plăcut mai puțin și a fost prea experimentală pentru gustul meu. Ambele au devenit cărți cult la finalul anilor 1960 în America, Richard Brautigan fiind considerat un scriitor reprezentativ pentru mișcarea hippie și contracultura inițiată de tineretul american al acelor ani, deși s-ar părea că Brautigan îi cam desconsidera pe hipioți... Dacă așa stăteau lucrurile, înseamnă că de aici vine caracterul ambivalent al romanului In Watermelon Sugar: nu e limpede dacă autorul susține stilul de viață pacifist și anticonsumerist sau îl ia peste picior.
Via o analiză minuțioasă a cărții care-i aparține Adrianei Teodorescu, am dat peste o altă analiză făcută de Cosmin Perța, din care m-am ales cu o nouă recomandare, o carte necunoscută mie: Schrumm Schrumm ou l'ecxursion dominicale aux sables mouvants de Fernand Combet. Iată, Cosmin Perța mi-ar fi vorbit fără îndoială despre Brautigan, dacă ne-am fi întâlnit pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. :)
P.S.: Muzicianul Harry Styles a lansat o piesă omonimă inspirată de cartea lui Brautigan, dar mi-e tare nesuferită.
P.S.2: Pare foarte interesantă această ediție slovacă a cărții, ilustrată de artista Daniela Olejníková.
[spoiler]
Înainte să citesc analiza lui Cosmin Perța, mi-am așternut câteva gânduri despre lumea stranie din Zahăr de pepene. Comunitatea din care face parte naratorul pare una ideală, un fel de Paradis artificial pe model hippie, unde oamenii trăiesc în pace și armonie, nu există manifestări exacerbate, nici de pasiune, nici de violență, totul e pașnic, calm și zilele se desfășoară monoton, singura dramă fiind morcovii fără gust gătiți de Al, iar singurul element neprevăzut, obiectele misterioase găsite ici și colo, pe care nimeni nu-și bate capul să le cerceteze îndeaproape sau să le dezlege rostul. Un liliac ascuns în presa de scânduri trezește o uimire mai mare decât atâtea alte elemente care nouă ni se par extraordinare, precum mormintele din albia râurilor sau geamurile construite din zahăr. Sentimentele, trăirile personajelor par amorțite, ele acceptă ce li se întâmplă și merg mai departe, fără a experimenta gama de procese afective prin care ar trece un om obișnuit.
iDEATH te duce imediat cu gândul la moarte, la moartea eului (I = eu) sau a egoului, iar apropierea de moarte poate însemna o împăcare și o acceptare a acestei etape finale a existenței, cum de altfel indică și mormintele deschise și luminate, în care trupurile morților sunt la vedere. Poate semnifica și o resemnare, îmbrățișarea unei existențe vegetative, serbede, asemenea felurilor de mâncare pe bază de morcovi pregătite de Al (membrii comunității par să fie cu toții vegetarieni). Totuși, mi s-a părut că naratorul, cu atitudinea sa contemplativă, găsește frumosul în această lume anesteziată, sau cel puțin ne relevă nouă, cititorilor, niște scene incredibil de frumoase: nopțile în care, urcat pe apeduct, o vede în depărtare pe copila cu felinarul aprins, umblând prin pădure; peisajul feeric și totodată înfricoșător al mormintelor deschise, scufundate sub apă; statuile din râuri, canapelele de la malul apei, mormanele misterioase de la Forgotten Works.
Forgotten Works par să conțină rămășițele unei civilizații despre al cărei sfârșit nu aflăm nimic (sau poate că ea continuă să existe dincolo de ceea ce ar putea fi o groapă de gunoi), sunt stive uriașe de obiecte care pentru membrii comunității nu mai au nicio însemnătate și nicio valoare. Mi-a plăcut această respingere a consumerismului, felul simplu în care trăiesc oamenii, în cocioabe utilate cu strictul necesar, adică cu foarte puțin.
Armonia acestei comunități ideale este amenințată de inBOIL și de adepții săi, marginalii care trăiesc lângă Forgotten Works și nu aprobă stilul de viață al celor din jurul iDEATH. Mai mult, inBOIL consideră că tigrii erau adevăratul înțeles al iDEATH și că nu ar fi trebuit uciși; fără ei nu mai poate exista iDEATH. Sinuciderea sa are scopul de a dovedi ce este iDEATH – dar cum? “inBOIL was STILL up and cutting fingers off his hands. “This is iDEATH,” he said. “Oh, boy. This is really iDEATH.” Fratele lui inBOIL, Charlie, care are în grijă iDEATH și pare un fel de lider al comunității, îi urmărește moartea la fel de impasibil ca ceilalți. Sunt doi poli opuși, discordanți, care pot simboliza noua și vechea orânduire, evoluția și involuția ființei umane...
Legat de scena teribilă care se petrece în păstrăvărie, este incredibilă detașarea cu care oamenii privesc automutilarea lui inBOIL și a tovarășilor săi. O violență care, în mod neașteptat, nu se îndreaptă spre membrii comunității, ci înspre propriile corpuri. O sinucidere lipsită de sens, pentru a demonstra... ce anume? Asta n-am prea înțeles.
Dușmanii dinainte, tigrii, au fost măcelăriți până la ultimul exemplar. Ce componentă uimitoare au fost acești tigri! Și la fel de uimitoare a fost reacția detașată a naratorului, pe atunci copil, în timp ce tigrii îi sfâșiau părinții. Acești tigri, dotați cu inteligență (îl ajută pe narator la probleme de aritmetică!) și cu abilitatea de a vorbi limba oamenilor, mi s-au părut o metaforă în oglindă a ființei umane: rațiunea și inteligența nu îi opresc de la acte de cruzime dictate de instinctele lor primare. Ucid și mănâncă alte ființe așa cum oamenii ucid și mănâncă alte ființe, deși în vremurile moderne carnea ar putea fi înlocuită cu alte alimente bogate în proteine. Mărturisesc că nici eu nu pot renunța la carne, iar ăsta poate fi un semn că n-am evoluat suficient. Din acest punct de vedere, comunitatea din jurul iDeath, care aparent nu mănâncă nici măcar păstrăvii prezenți din abundență, reprezintă o evoluție.
Și mai este Margaret, respinsă de iubitul ei, naratorul, pentru că are preocupări atipice și un comportament diferit de al celorlalți. Ea își petrece o mare parte din timp printre grămezile din Forgotten Works, scotocind după tot felul de obiecte, pe care le adună în încăperea ei din iDEATH. Margaret pare să nu se integreze în noua orânduire și să fie atrasă mereu de trecut. Fata ajunge să îl irite pe narator, care nu pare atins de suferința ei și nici de faptul că, într-un final, se sinucide. În comunitate, moartea este privită cu indiferență și acceptare, până și fratele lui Margaret se împacă repede cu situația și nu acuză pe nimeni, nu caută să se răzbune, cum m-aș fi așteptat. Se întâmplă taman pe dos față de reacția unui om din lumea pe care o cunoaștem, iar povestea este plină de astfel de reacții inversate. Iar Margaret este umană, după normele familiare nouă: suferă din dragoste, cercetează maldărele de obiecte și adună o colecție care reconstituie trecutul, este prietenoasă cu inBOIL și moartea acestuia o șochează. Văzând reacția ei, am început să mă întreb cine era de fapt inBOIL și dacă nu cumva percepția asupra lui mi-a fost influențată de perspectiva naratorului – la fel cum Margaret mi-a devenit și mie antipatică prin ochii acestuia.
[spoiler]
Niciun comentariu